Pretul tacerii

Pretul tacerii de Stefan Berciu

Capitolul I

JOC PRIMEJDIOS

O ploaie rece, ca de toamnă, se abătuse asupra orașului. Stropii mici și repezi răsunau pe acoperișurile caselor păstrând o cadență obositor de regulată, ceea ce făcea ca liniștea orașului, adăpostit de văile a doi munți, să capete ecou în loc să se tulbure. Zarea era cenușie. Sus, de jur împrejur, munții cu arborii desfrunziți. Arborii țineau crengile întinse, aidoma brațelor descărnate ale unor înfometați pe care doar nădejdea adusă de palele vântului le mai anima din când în când.

Străzile, altădată neîncăpătoare de forfota oamenilor, păreau acum pustii; era război și cei mai mulți dintre bărbații care nu fuseseră trimiși pe front erau ținuți să lucreze aproape fără întrerupere pentru mașina de război fascistă. Ici și colo câte o femeie care se întorcea de la muncă ori își aducea copilul de la școală. Într-un colț de stradă, unde se afla o veche cârciumă, câțiva bătrâni stăteau rezemați de oblonul care camufla lumina ce răzbătea în vitrină. Nu spuneau nimic și nu se priveau unul pe celălalt. Câțiva trecători se perindară pe dinaintea bătrânilor; trecătorii erau oameni necăjiți, cu fețele supte de pe urma lipsurilor și cu frunțile încrețite de grija zilei de mâine. Fiecare salută grupul bătrânilor, în felul lui, fie murmurând un „bună seara”, fie dând numai din cap. Și bătrânii răspunseră tuturor, petrecându-i, o vreme, cu privirile, fără însă ca vreunul dintre ei să-și întoarcă capul, poate de teamă să nu întâlnească ochii celui de-alături și astfel să se simtă obligat a spune ceva.

Deodată, se făcu auzit zgomotul unui motor de motocicletă care părea să se apropie de ei, în plină viteză; abia atunci, bătrânii se priviră. După câteva secunde, la celălalt capăt al străzii, dinspre piața centrală a orașului, apăru farul camuflat al unei motociclete.

— Bruta! strigă gâtuit de furie unul dintre bătrâni.

Ceilalți îl încercuiră cu grabă, vrând parcă să acopere ecoul strigătului cu trupurile lor firave.

Un scrâșnet puternic de frâne, un derapaj demn de un acrobat și bărbatul de pe motocicletă coborî, venind spre ei. Motociclistul era înalt cu umeri lați și un grumaz ca de taur pe care stătea mândru și dârz capul unui copil al cărui chip părea brăzdat prea de timpuriu.

— Bună seara! strigă tânărul.

Niciunul dintre bătrâni nu-i răspunse.

— Ei! chicoti motociclistul, străduindu-se să glumească, da’ ce v-ați adunat așa… cap în cap?

— Ia! Așa fac oile când simt lupul, răspunse bătrânul care strigase „Brută” mai înainte.

— Se simte rău, interveni un altul. Din cauza asta ne-am adunat în jurul lui, domnule comisar.

Tânărul se apropie de cel care-i spusese „comisar” și-l bătu pe umăr.

— Credeam că pentru dumneata, nene Iosife, ca și pentru dumneavoastră, bătrânii orașului, am rămas tot Vlad; Vlad Toican…

O vreme, nimeni nu spuse nicio vorbă. Ploaia continua să biciuie oblonul cârciumii, dincolo de care se auzeau glasurile câtorva oameni încinși de băutură.

Mâinile mari și puternice ale comisarului alunecară peste hainele bătrânilor.

— Nu mai stați în ploaie; cred că apa v-a pătruns până în suflet.

— Acolo n-ajunge ea; ne apără amarul, spuse cel care-l numise „Brută”.

Polițistul se prefăcu a nu fi auzit nimic și continuă:

— Uite, dacă vreți, haidem înăuntru; fac cinste.

— Cu ce bani? întrebă răzvrătitul.

— Ce vorbă-i asta? Cu banii mei, moș Ticău.

Bătrânul se smulse de lângă ceilalți și veni atâta de aproape de el, încât Vlad trebui să se dea un pas înapoi. Privirile bătrânului ardeau.

— Cum crezi tu că vreunul dintre noi s-ar apropia de banii tăi blestemați, câtă vreme maică-ta nici nu vrea s-audă de tine? Îți închipui că am uitat cum te-a gonit până și de la mormântul lui tat’tu, când te-a găsit la cimitir?

Moș Iosif îl dădu la o parte pe Ticău și interveni:

— Iacă, eu am să-ți spun așa cum vrei tu, pe nume, dar să ai înțelegere pentru bătrânul ăsta nenorocit; știi, i-au arestat nepotul și de patru zile nu-i om. Poate că din cauza asta nu știe ce vorbește și, în loc să te roage să-l ajuți cum oi putea, spune…

— Da’ nu mă mai îngenunchia dinaintea lui, strigă moș Ticău.

Din depărtare se auziră niște fluierături; două scurte și una prelungă. Apoi, semnalul se repetă și, după o vreme, răspunsul se făcu auzit. Era gardianul-șef care-și controla oamenii din posturile de noapte.

— Văd că nu sunteți oameni de înțeles, spuse comisarul și ridică un braț, desenând în aer un semicerc. Hai! Plecați fiecare pe la casele dumneavoastră.

Nimeni nu se mișcă din loc.

Pe stradă își făcu apariția o patrulă germană, însoțită de un comisar ajutor. Șeful patrulei, un ofițer tânăr, grăsuliu și cu niște ochi decolorați ca ai unui pește bine fiert, se îndreptă spre grupul celor ce se aflau lângă oblonul cârciumei. Când ajunse numai la câțiva metri de ei, aprinse o lanternă puternică al cărei fascicul de culoare violetă își lărgi treptat conul de lumină până când cuprinse fețele tuturor.

— Ε stare de asediu! strigă în românește ofițerul hitlerist. Sunteți șase inși în grupul ăsta și mai mult de trei, la un loc, n-aveți voie. Actele!

Bătrânii începură să se scotocească prin buzunare, părând mai degrabă resemnați decât îngrijorați de ceea ce putea să urmeze.

— Mărgărit! strigă Vlad Toican și comisarul ajutor care însoțea patrula germană își recunoscu superiorul.

— Am onoarea, domnule comisar.

— Spune-i cine sunt și faceți cale-ntoarsă.

Ofițerul german păru descumpănit de tonul ferm al uriașului dar, ca să nu plece chiar fără să se arate cât de cât important, îl întrebă pe Mărgărit:

— Dumnealui este tot de la Siguranță?

— Tot, tot de la Siguranță, se precipită însoțitorul; e șeful meu, mai adăugă el.

Șeful patrulei făcu un semn și plecă urmat de oamenii săi, iar bătrânii se priviră nedumeriți.

Dar abia făcură hitleriștii câțiva pași, că Vlad strigă în urechile moșnegilor:

— Așa să faceți! În fiecare seară, la ora asta, să vă găsesc aici! Auziți?

— Auzim, răspunseră, aproape în cor, bătrânii.

— Și-acum, duceți-vă acasă… că vă ia mama dracului!

De la oarecare distanță răsunară hohotele de râs ale oamenilor din patrula germană.

— Brută! strigă moș Ticău și Vlad plecă de lângă ei ca un câine gonit cu pietre.

— Ai văzut? interveni bătrânul Iosif, caută să intre pe sub pielea oamenilor trăgându-i la băutură… Asta trebuie s-o afle tot orașul…

— Da, da, întări un al treilea moșneag. Așa să facem ca oamenii să nu-i cadă în cursă și să nu…

Dar vorbele celui de-al treilea fură acoperite de răpăitul motocicletei care se depărta într-o goană nebună.

Într-un târziu, unul dintre bătrâni îl întrebă pe Ticău:

— Adevărat, mă?

— Ce?

— Păi… ce spuneai tu.

— Păi, ce spuneam?

— Că l-a gonit mamă-sa din cimitir…

Moș Ticău îl privi atent, ca și cum ar fi vrut să vadă dacă nu cumva, până atunci, stătuse de vorbă cu unul care nu-l cunoștea.

— Am mințit eu vreodată?

Celălalt clătină stânjenit capul.

— Atunci?

— Na! Iaca, parcă nu-mi venea să crez; că, de! oricum, el o ține pă mă-sa.

— Pă mă-sa? strigă revoltat moș Iosif. Haida de! Ți-au albit mustățile degeaba. Măi omule, ai uitat-o pe coana Vetuța? Nevasta dulgherului, ăl de-a murit acu’ v’o șase ani?

— Bruta, s-o ție el pă ea? interveni și mai revoltat, bătrânul Ticău. Ea l-a ținut pă el la ăle școli, dar rău a făcut că, uite, vezi, nu la toți le priește cartea.

— Și văduvă, când te gândești, adăugă cel care nu vorbise deloc până atunci. Ehei, continuă el cu emoție, când am vrut eu s-o iau mi-a răspuns că mă prețuiește dar s-o înțeleg că ea a avut un bărbat și că acuma are copil de dus la liman. Că mortul, înainte să-nchiză ochii, i-ar fi spus: „Cu tine fă ce vrei, dar pă băiat să nu-l scoți din școală și dacă o fi nevoie, să râmi pământul cu unghiile”. Și ea l-a ascultat.

— S-a zbătut ca un bărbat, ba chiar ca doi, preciză Iosif. Nimeni n-a auzit-o tânguindu-se și niciunul din orașul ăsta nu poate spune că Vetuța i-a cerut un cap de ață, fie și cu împrumut.

— Și cum adică… el nu-i duce, nu-i dă chiar nimic maică-sii? întrebă cel care nu putea, parcă, să renunțe la îndoielile sale.

— Așa gândește tot orașul, vorbi Iosif. Și știi de ce? Pentru că nici tu și nici ăilalți n-ați aflat ceea ce am aflat eu, chiar de la gardianul care-i slujește acolo, la birouri, pe comisari.

Celălalt se arătă surprins și Iosif continuă:

— Îl cheamă Ilinca; vine cu nevastă-sa pe la o fină de-a noastră, moldoveancă ca și el. Ei bine, chiar Ilinca ăsta i-a spus finei mele că bătrâna l-a dat pe ușă-afară cu pachetele pe care i le trimisese Vlad, de sărbători. Adică… nu l-a dat tocmai afară, dar i-a spus că nu le primește nici în ruptul capului. Mai mult, coana Vetuța l-a rugat să-i spunălui Vlad că dacă mai trece noaptea prin fața casei sale o să-i scoată câinele pe stradă, pentru că îl face să latre până la ziuă.

— Nu-l primește în casă? întrebă fostul pretendent la mâna coanei Vetuța.

— Nu; și nici măcar nu-l lasă să-și vadă câinele.

— Ha! Ha! chicoti moșneagul neîncrezător, dar nu se gândește că ea nu-i decât o biată femeie și că bruta aia de fiu-său poate s-o și deporteze, dacă vrea?

— Ești prost! mormăi moș Ticău. Nici atâta lucru n-ai aflat încă? Toate bestiile sau… mă rog, aproape toate, au ceva sfânt; după cum se vede și ticălosul ăsta are. Altminteri, cum îți explici că la forța și la ticăloșia lui i-ar sta ceva în cale, să n-o fărâme? De ce crezi că ar veni el noapte de noapte, furișându-se ca hoții pe lângă zidurile caselor, doar ca să mângâie poarta casei în care nu e primit? Toți criminalii, toate năpârcile de pe lume au ceva de care nu se ating și asta… de teamă să nu spurce. Și bruta asta, la fel.

Bătrânii sporovoiau, continuând să meargă cu pași rari și legănați părând că nu voiau să se grăbească de teama singurătății și a tăcerii care-i aștepta acasă când, zgomotul asurzitor al motocicletei pe care tot orașul o cunoștea, se apropie iarăși de ei. Aceeași frână bruscă, același simulacru de derapaj acrobatic, aidoma celui auzit cu un sfert de oră mai devreme, și vocea groasă a lui Vlad li se adresă pe un ton de poruncă:

— Am spus să vă duceți acasă.

Bătrânii îl priviră cu oarecare teamă.

— Păi… asta facem, răspunse Iosif și, gândind că e bine să explice întârzierea, adăugă: Să crezi că am vrea să umblăm mai repede numai că… nu ne prea ajută picioarele.

Vlad descălecă și, după ce își rezemă motocicleta de bordura trotuarului, veni spre bătrâni. Privi încruntat pe fiecare dintre ei și apoi urlă gâtuit de furie:

— Sunteți nebuni, ori numai răi? Vreți să vă calc în picioare? Acasă! Marș acasă!

•••

Chestura de Siguranță din orașul cufundat între văile munților își avea reședința într-o clădire veche, cu două etaje, situată pe o străduță liniștită, nu prea departe de piața centrală. Imobilul avea optsprezece camere, o curte imensă cu două intrări și patru garaje, dintre care trei fuseseră amenajate imediat după rechiziționarea casei.

La parter funcționa secretariatul și cabinetul chestorului Marius Borcea, iar la fiecare dintre cele două etaje, câte o brigadă condusă de un comisar șef care avea în subordine doi comisari, cinci comisari ajutori și numeroși detectivi – echivalenții agenților din cadrul poliției de drept comun. De câteva luni, conducerea primei brigăzi era girată de comisarul Mihai Popic, vechi polițist, în ale cărui state de serviciu apăreau destul de rar mari realizări, dar care excela prin corectitudine și supunere oarbă față de superiori.

În realitate, Popic nu fusese predat de către un chestor celuilalt, odată cu inventarul clădirii, și cu recomandarea „te poți bizui pe el; este un foarte bun om de casă”, așa cum ar fi fost ispitit să creadă cineva care s-ar fi mulțumit să-l cunoască superficial. El stăpânea temeinic toate metodele și stilurile privind culegerea de informații, modalitățile de recrutare și plasare a provocatorilor și spărgătorilor de grevă printre muncitori. Avea „antene” în toate mediile sociale, pentru că dintre cei douăzeci de ani de serviciu, primii șase și-i petrecuse în poliția judiciară, unde avusese de-a face cu tot felul de oameni. Era de o meticulozitate vecină cu mania, ajungând ca evidențele lui personale să întreacă cu mult pe cele stabilite de Direcția generală a Siguranței, din anii 1940 – 1944. Fișiele și clasoarele lui alfabetice nu cuprindeau doar numele comuniștilor și uteciștilor, ci chiar și pe ale celor care ar fi fost predispuși să sprijine mișcarea antifascistă, iar includerea cuiva în fișierul său se putea datora celor mai vagi indicii. Ordonat din fire, disciplinat prin educația primită în timpul anilor cât fusese copil de trupă, Popic folosea din plin aceste calități pentru a suplini lipsa unei inteligențe deosebite. Autodidact prin voință, ajunsese să cunoască patru limbi; citea publicații de specialitate străine, întreținea corespondență cu mari personalități din diferite aparate polițienești din lume, era la curent cu tot ce apărea nou în profesie și nu ezita nicio clipă să-și impresioneze șefii cu ceea ce el afla primul.

Pentru oamenii din oraș, comisarul Mihai Popic era pur și simplu „domnul Mihai”. Toți știau cu ce se ocupă, dar mai știau că ușa lui era deschisă oricăruia dintre ei. Și mulți dintre locuitorii orașului se duceau la el, când se întâmpla ca vreunul dintre ai lor să fie arestat pentru că, uneori, când putea – spunea el – îi ajuta. Pe băiatul unei spălătorese de la baia comunală, care dezertase de pe front, l-a scăpat de Curtea Marțială; pe un comunist, Dinu Vanghele, l-a scos din mâinile anchetatorilor dar când acela nu s-a „potolit”, Popic n-a mai avut ce face și mulți dintre oameni socotiră că, și așa, domnul Mihai se expusese destul. Mai mult, oamenii îl prețuiau și pentru faptul că îl înlăturase pe fostul său șef de brigadă, un tip vândut fasciștilor, abuziv, provocator și șperțar. Popic nu discuta cu nimeni treburile lui de serviciu, dar oamenii aflaseră că el descoperise un adevărat complot pe care-l organizase fostul său șef împotriva chestorului Marius Borcea și, denunțându-l, acela fusese trimis pe front, în prima linie. De atunci, orașul părea să respire ceva mai ușurat, dar asta până acum două luni când, printre subordonații săi apăru comisarul Vlad Toican.

La aflarea acestei vești, lumea se miră foarte mult, întrebându-se cum era cu putință ca unul de-ai lor să-și aleagă o asemenea meserie. Toți știau că Vlad urmase filosofia, că obținuse titlul de doctor, dar cei mai vârstnici susțineau că ori îi luase Dumnezeu mințile pe front, ori acceptase postul acela în Siguranță, atât pentru a scăpa de linia întâia cât și pentru a fi alături de coana Vetuța: „Prea e cu ochi și cu sprâncene că a venit, tocmai aici, să facă pe polițaiul. La urma urmei, bine că i-a dus de nas, și-apoi, poate că ne-o fi și nouă de vreun ajutor că doar e de-al nostru”, spuneau cei mai mulți. Curând aveau să-și dea seama că greșiseră. Aflară că băiatul dulgherului era de o cruzime cum prin părțile acelea nu mai fusese nimeni altul; dintre cei pe care îi aresta ori numai îi cerceta el, puțini mai erau văzuți în viață, dacă nu cumva luau drumul balamucului sau spitalului.

Popic, deși era șeful lui Vlad, ajunsese să-și mărturisească teama de el, în fața oricui i-ar fi cerut o mână de ajutor. Se scuza, motivând că Vlad Toican era omul chestorului sau, chiar că până și chestorul se temea de el.

În seara aceea, Mihai era de serviciu și se grăbea s-ajungă la chestură înainte de orele opt. Abia avusese timp să facă o baie și să-și bea ceaiul, că și porni grăbit spre birou. Pe drum, întâlnise grupul bătrânilor care zoreau pașii spre casă. Toți se descoperiseră și Mihai făcu la fel. Cu toată graba, se opri lângă ei, dar, imediat, privi speriat înapoi.

— Ε pe-aici, îl preveni moș Iosif.

— Cine? se prefăcu Popic, nedumerit.

— Bruta! răspunse bătrânul Ticău.

Domnul Mihai își lipi arătătorul mâinii stângi de buze, în semn de teamă.

— Știm, știm, domnule Mihai, că toți vă temeți de el.

Popic nu răspunse, mulțumindu-se doar să le arunce o privire tristă. Apoi oftă și se uită, precaut, de jur împrejur.

— Află, domnule Ticău, că nepotul dumitale e încă la mine, în anchetă.

— Slavă domnului! murmură bătrânul.

— Da, dar nu știu dacă nu i-o da brutei prin minte să se ocupe el însuși de bietul băiat. Cât pot… știi și dumneata…

— N-ar mai apuca ziua de mâine! murmură bunicul celui arestat.

Popic îi salută cu respect și se depărtă de ei.

Îndată ce ajunse la chestură, își aminti că nu mai avea țigări și sună. În prag apăru gardianul care făcea de serviciu la cabinetul șefului de brigadă, și din când în când, mai făcea și mici comisioane comisarilor.

— Ilinca!

— Poruncă! strigă bătrânul gardian.

— Țigări! ordonă Popic și-i azvârli o bancnotă.

Celălalt luă banii și vru să plece.

— Ascultă, adăugă șeful brigăzii, să nu te mai prind că umbli fără manta.

Gardianul îl privi cu recunoștință și-l asigură mutește că-l va asculta.

Rămas singur, Popic se apucă de lucru. Spre deosebire de colegii săi care, când erau de serviciu, citeau, ascultau muzică și-l trimiteau pe Ilinca să le comande o cină copioasă la restaurantul lui Ceafdaridis, el își revedea lucrările, elabora noi planuri sau măcar variante la vechile planuri – mai ales la cele alcătuite de chestor – pentru o cât mai sigură vânătoare de suspecți. Făcea această treabă cu o deosebită conștiinciozitate și, după o noapte de lucru, istovit și încercănat ca vai de el, prezenta lucrarea chestorului Marius Borcea care, după ce o examina atent, își freca palmele în semn de satisfacție și exclama, invariabil: „Ahaha! Aha! Ha, ha!” Dar, după câteva zile, cele mai multe dintre planurile lui Popic se dovedeau inutile, acțiunile descrise acolo cu atâta migală – infructuoase, iar eșecurile – de mare răsunet.

Chestorul era un intelectual ratat; cândva, dorise să devină sculptor și pentru asta urmase chiar școala superioară de arte frumoase dar, într-un târziu, adică pe la treizeci de ani, tatăl său – văzând cât era de nechemat pentru artă – hotărî să-i dea o meserie. Astfel, în mai puțin de trei ani, cu dispense și alte asemenea treburi, Marius Borcea se trezi licențiat în drept și înscris în baroul avocaților dintr-un județ în care un unchi al său era prefect. Dar, cum norocul nu se ține chiar în totdeauna scai de om, la numai câteva luni de la începerea războiului, dizgrația în care căzuse unchiul făcu posibilă concentrarea și trimiterea lui Marius pe front. Învățat să doarmă până la amiază, n-auzi goarna în dimineața în care unitatea lui fu trimisă, în grabă, pe linia întâi. După o oră de la plecarea întregului batalion, un colonel de intendență care venise să inventarieze și să preia materialele lăsate de cei care plecaseră, îl găsi pe Borcea, dormind. Întrebat, cum se face că el nu plecase odată cu ceilalți, Borcea – căpitan pe atunci – răspunse, indignat: „Dar cât este ceasul?” și când află că era ora șase, exclamă batjocoritor: „Într-adevăr, asta-i o oră bună pentru declarat război”. După aceea, se întoarse pe cealaltă parte și vru să-și continue somnul, dar se trezi în fața unui tribunal militar și fu expediat cu primul tren pe front. După o lună și jumătate, unchiul își redobândi grația celor mari și, odată cu asta, fu promovat într-o funcție importantă chiar la Marele stat major. Bineînțeles, urmă ordinul de rechemare pentru Marius și, imediat după asta, înscăunarea lui ca șef al unei Chesturi de Siguranță. Fricos și comod, Marius Borcea găsi un mare suport în comisarul Popic Mihai care, chiar din prima zi, se oferise să-l inițieze în problemele mari ale activității de siguranță. „Dumneavoastră trebuie să aveți doar cunoștințe de principiu privind anumite treburi pur practice pentru că, în rest, ca om de drept, nu o să vă învățăm noi ce trebuie și ce nu trebuie să facă chestura”. Popic nu uita niciodată să-și mărturisească inferioritatea intelectuală, strecurând cu mult tact, faptul că Borcea era licențiat în drept. Borcea îi încredințase lui Popic, conducerea brigăzii – ca girant pentru că din cauza lipsei studiilor, nu-l putea numi în postul titular. Intervențiile lui, arătând și exagerând chiar meritele profesionale ale lui Popic, se dovediră infructuoase.

Mihai știa toate astea și nu scăpa niciun prilej ca să-și arate recunoștiința și devotamentul față de chestor. Îi făcea pe plac, riscându-și chiar postul – punea în libertate la cererea lui oameni de a căror vinovăție nu se îndoise nici măcar o singură clipă, îi rezolva lucrările curente, îi sugera dispoziții și ordine privind și funcționanea celeilalte brigăzi, într-un cuvânt, îl scutea aproape de toate îndatoririle reclamate de funcția lui, căutând cu tot dinadinsul să-i devină indispensabil, și astfel totul să treacă prin mâinile sale.

În seara aceea, Mihai se pregătea pentru o muncă intensă. Cu câteva zile mai înainte, fusese arestat, pentru a doua oară, Voicu Ticău, suspect de activitate ilegală în cadrul Uniunii Tineretului Comunist. Prima dată, cu aproape un an în urmă, agenții lui Popic îl informaseră că acest tânăr frecventa casa unui bătrân invalid din primul război mondial, care adăpostise doi comuniști. Popic n-a vrut să acționeze atunci dar fostul său șef aflase și el de Voicu Ticău și hotărâse arestarea suspectului. Șeful l-a bătut crunt, dar tânărul părea să nu fi avut altceva de mărturisit, decât faptul că îl vizitase de câteva ori pe bătrânul invalid, trimis fiind de bunicul său. Cum chiar în acea perioadă chestorul îl destituise pe fostul șef al primei brigăzi, Popic îl puse în libertate pe Voicu, fără să renunțe la supravegherea lui. Perseverența îmbinată cu răbdare, îi adusese lui Popic știrea că Voicu Ticău își continua vizitele în casa invalidului, dar mult mai rar și, mai ales, cu foarte multă prudență. Recurse la fel și fel de tertipuri pentru a-i controla locuința și chiar buzunarele, dar fără niciun rezultat. Acuma, pentru a doua oară îl arestase de teamă ca nu cumva tânărul să încapă pe mâna lui Vlad Toican. De câtva timp, Vlad îi dădea a înțelege că Voicu, în libertate, face mai mulți bani decât Voicu arestat, și Mihai pricepu că noul lui subaltern intenționa să-l recruteze. Se grăbise, poate, dar nu voia ca celălalt să aibă o realizare dintr-o acțiune care să-i scape printre degete și, după ce obținu încuviințarea chestorului, îl arestă.

Făcuse tot ce-i stătea în putere ca Vlad să nu fie la brigadă, în seara aceea, explicându-i lui Borcea că Voicu nu se va „sparge” în fața brutalității și că el avea de gând, pur și simplu, să încerce o apropiere și, implicit, o „întoarcere” a vederilor utecistului. Chestorul se declară de acord, asigurându-l că nici chiar el nu-l va stingheri în seara aceea, iar dacă s-ar fi ivit cel mai neînsemnat impediment, îl putea suna la orice oră. Încrederea lui Borcea îl măgulise într-atâta, încât avea de gând să facă orice pentru ea să nu se dezmintă. Scoase dosarul în care se aflau câteva însemnări și denunțuri privind activitatea tânărului Voicu Ticău, se așeză leneș într-un fotoliu și aprinse lampa de birou. Își închise ochii, apăsându-și-i ușor, cu degetele, de parcă pleoapele nu i-ar fi asigurat întunericul de care avea nevoie pentru a se concentra. Rămase așa câteva clipe, apoi își dezveli pleoapele, continuând, însă să țină ochii închiși. După o vreme, deschise dosarul și începu să-l răsfoiască, pipăind conturul fiecărei file, de parcă ar fi vrut să descopere adevărul care s-ar fi ascuns dincolo de muchiile lor. Într-un târziu, degetele sale se opriră asupra unei foi cartonate, mai groasă ca celelalte. Privi atent fotografia celui pe care avea de gând să-l cerceteze, să-l „întoarcă” și să-l „spargă” – adică, să-l determine la mărturisiri complete. Poza arăta un grup de tineri ucenici, ținându-se de mâini, într-un decor binecunoscut comisarului: o poiană de la marginea orașului unde, înainte de începerea războiului, oamenii își petreceau duminicile din timpul verii. Fotografia purta patina celor patru ani care își așternuseră urmele pe culorile vii în care o pictase cel ce o meșterise și, verdele frunzelor, mai sensibil, probabil, apărea doar ca niște pete, din loc în loc. Băieții erau tunși scurt, aveau obrajii supți iar unii dintre ei, chiar riduri timpurii, pe care fotograful nu se străduise să le acopere în vreun fel. Doar ochii erau luminoși, larg deschiși spre viață și dacă-i priveai mai atent, oarecum veseli. Popic examină chipul tânărului al cărui cap era însemnat cu o cruce, chiar de către delatorul care-i procurase fotografia. Cel însemnat era Voicu. Rămase concentrat asupra acelui chip, de parcă spera să-i transmită, prin telepatie, ceea ce trebuia să răspundă la interogatoriu. De fapt, nu dorea ca discuția lui cu tânărul Voicu Ticău să capete nici cel mai vag caracter oficial și pentru asta, avea de gând să-i sugereze că el, Mihai Popic, nu voia decât să-l ajute, oferindu-i o mică șansă de a scăpa de niște urmări foarte grave. Impresia pe care i-o făcuse Voicu Ticău, cu ocazia primei lor întâlniri, îl neliniștea; văzuse cât de rezistent era la bătaie, câtă dârzenie în a nega totul, dar mai ales, neîncrederea de care dăduse dovadă față de trucurile lor. Mihai știa că îl așteaptă o noapte de luptă a nervilor dar spera că, până în cele din urmă, băiatul o să-și dea seama, dacă nu de adevărul spuselor sale, măcar de logica argumentelor pe care i le va înfățișa spre a-l salva de la o eventuală deportare. Într-un târziu, renunță să-i mai privească fotografia și închise dosarul. Își pipăi buzunarele și, negăsind nicio țigară, își aduse aminte că-l trimisese pe gardianul Ilinca să-i cumpere. Întinse mâna stângă pentru ca manșeta cămășii să se ridice de deasupra ceasului și văzu că trecuse aproape o jumătate de oră de când venise la serviciu. Se ridică, nervos, de pe fotoliu și făcu câțiva pași prin încăpere când, în ușa care dădea spre coridorul de serviciu, răsunară cîteva ciocănituri. Mihai se opri în dreptul ferestrei și strigă:

— Hai! Intră odată, moș Ilinca…

Ușa se deschise încet și în prag apăru o tânără femeie, purtând uniforma armatei germane.

Mihai se repezi în întâmpinarea vizitatoarei și, vorbind precipitat, o invită să intre cât mai degrabă în biroul lui. Nu prea știa să se poarte cu femeile pentru că în viața lui particulară avusese foarte puțin de-a face cu ele; până la acea vârstă amprenta educației „copilului de trupă” rămăsese aproape intactă, plus complexele pe care și le făcea singur, considerând că aspectul său fizic nu-l îndreptățea să fie luat drept cuceritor. Din pricina asta evita să lucreze cu femei și ajunsese până acolo, încât renunțase la niște agente de mâna întâi. De astă dată, o bună parte din stângăcia lui părea înlăturată de faptul că tânăra vizitatoare purta o uniformă. Dar starea aceasta dură doar câteva clipe; fata își scoase boneta și valul de păr blond care se lăsă pe umeri, acoperindu-i epoleții, produse o oarecare tulburare asupra lui Popic.

— Plouă îngrozitor! spuse tânăra.

— Da, da, bâigui comisarul.

Ea îl privi atentă și, vrând să-i alunge încordarea ce i-o citea pe față, chicoti vesel.

— Deranjez, mein Komisar?

Mihai se fistici de tot. Se retrase câțiva pași, ca și când apropierea lui i-ar fi sugerat vizitatoarei fie lipsă de spațiu, fie o gravă impolitețe. Zâmbi stingherit și o invită să se așeze.

— Ați crezut că altcineva, când eu bătut în ușa tumnevostre, spuse ea Alesei.

Comisarul păru fericit de noua intervenție a musafirei sale și poate pentru prima dată, râse împreună cu o femeie pe care abia atunci o vedea.

— Da, într-adevăr. Îl așteptam pe gardianul care păzește ușa biroului meu.

Tânăra femeie aruncă o privire circulară în jurul încăperii și apoi se întoarse brusc spre el.

— Vedeți, mein Herr? spuse ea, grav și, după o lungă pauză, cu o discretă cochetărie, continuă: Acuma, păzitorul tumnevostre v-a părăsit și… tumnevostre sinteți o prada sigură pentru mine.

Popic râse din nou, părând că jocul femeii îl amuza cu-adevărat.

— Desigur… ați sosit de curând în orașul nostru…

Fata se arătă nedumerită, lăsând să se întrevadă chiar o ușoară urmă de nemulțumire față de spusele comisarului și, aproape smulgându-și nasturii de la pelerina de ploaie, scoase, violent, dintr-un buzunar interior un portvizit din piele de culoare neagră, pe care-l aruncăpe birou.

— Hârtiile mele, mein Komisar!

Polițistul își dădu seama că tânăra femeie se supărase și căută să-i explice că în intențiile lui n-a fost nici cea mai mică umbră de îndoială asupra calității ei oficiale. Mai mult, o asigură că nu avea de gând nici măcar să-i privească actele dar, dacă ea dorea să-l ajute la îndeplinirea unei simple formalități, trebuia să-i spună numele.

— Așa obișnuim, se scuză el. Vedeți, este aici un registru în care… din dispoziția comună a Chesturii noastre și a șefului garnizoanei dumneavoastră, notăm numele celor care vin la noi, cu diferite treburi de serviciu.

Chipul tinerei se mai înseninase.

— Notați! Oberführer Sonia Schip.

Mihai notă numele și gradul femeii, iar după o tăcere care amenința să nu se mai sfârșească, propuse vizitatoarei să-și scoată pelerina.

Ea privi covorul și văzu că apa se scurgea fără încetare de pe haina ei de ploaie. Zâmbi și își înclină ușor capul în semn de scuză.

— N-am de gând să rămân prea mult, Herr…

— Oo! se precipită Mihai, tinerețea dumneavoastră și… și vizita atâta de neașteptată… am uitat să mă prezint: sunt comisarul Mihai Popic!

— Papic! repetă ea, vrând parcă să-și amintească dacă mai auzise în vreo altă împrejurare, numele acela.

— Popic! Nu… Papic, o corectă el, zâmbind, și se grăbi să adauge: Conduc… adică girez conducerea primei brigăzi a acestei Chesturi dar… în seara asta, sunt de serviciu nu numai pe brigada mea ci…

— Über alles…

— Exact, exact; peste tot, peste toate brigăzile… așa că vă pot sta la dispoziție cu orice vă interesează…

Comisarul vru s-o întrebe direct, care era scopul vizitei sale dar imediat își spuse că o asemenea întrebare ar putea părea nepoliticoasă și se hotărî să atace prin învăluire.

— Aș dori să vă ofer o cafea…

— Asta cere timp.

— Sper să mai rămâneți…

— Puțin, puțin.

— V-aș propune altceva… ceva tare…

Tânăra izbucni în râs.

— Prefer, strigă ea, apoi se grăbi să joace un moment penibil și murmură: Știu că asta nu face o bună impresie la bărbați, dar pentru mine acuma, este nevoie de alcool.

Popic se grăbi să scoată din casa de bani o sticlă de coniac „Courvoisier”, din care îl trata doar pe chestorul Marius Borcea. Umplu pe jumătate două boluri de cristal și le ridică, interpunându-le între lumina plafonierei și vizitatoare, pentru ca limpezimea și culoarea băuturii să fie cât mai bine puse în valoare.

Tânăra privi atent. Întinse o mână cu un ușor tremur al degetelor și, apucând paharul, îl duse repede la nas. Inspiră profund și lacom aroma băuturii. Comisarul observă mimica tipică băutorului din obicei, iar tremurul degetelor avide și crispate în jurul paharului îl făcu să priceapă că avea de-a face cu o alcoolică inveterată. Continuă s-o observe atent, căutând să-și ascundă privirile dar, curând își dădu seama că nu avea nevoie să fie discret pentru că fata, îndată ce își lipise buzele de bol, căpătă o stranie fixitate a privirilor. Sorbea câte puțin și la intervale mari de timp. După o vreme, Mihai se simți de-a dreptul tulburat de spectacolul pe care tânăra femeie i-l oferea. O senzație necunoscută până atunci, amenința să pună stăpânire pe el, până-ntr-atâta, încât să-i întunece judecata. Se strădui să-și mențină o oarecare limpezime a minții, dar jocul acelor degete lungi, delicate și ușor tremurătoare părea să-l subjuge din ce în ce mai mult.

— Meine Frau… îndrăzni el, curiozitatea… curiozitatea… numai curiozitatea mă îndeamnă să vă întreb: ce misiune importantă aveți și… mai ales, cu ce vă pot ajuta?

Femeia păru să nu-l fi auzit. Ochii ei continuau să privească același punct fix; buzele ei rămăseseră lipite de marginea paharului, răsfrânte ca într-un sărut, iar nările fremătau pătimaș, adulmecând cu nesaț mirosul de care se agățaseră, parcă, pentru totdeauna.

Mihai păru mulțumit că mirajul nu se destrămase dar, de undeva, din adâncul ființei sale, ceva pe care nu-l mai putea defini nici măcar ca intuiție, continua să-l alarmeze și o stranie idee de primejdie începu să-i încolțească în minte. Într-un târziu, izbuti să repete întrebarea privitoare la misiunea ei.

Tânăra îl privi cu aer incert, vrând parcă să-și aducă aminte cine era omul de dinaintea ei, dacă nu chiar și unde se afla. Și privirile acelea tulburi, desprinse de real, îl neliniștiră și mai mult pe Popic.

— De ce vorbiți atât de încet? îl mustră ea.

Comisarul veni mai aproape de ea, considerând că remarca ei fusese îndreptățită, poate; nu știa nici el prea bine cât de tare ori cât de încet vorbise și se hotărî, de data asta, să se facă bine auzit. Repetă încă o dată întrebarea, rostind, cu claritate, fiecare cuvânt.

Tânăra zâmbi și apoi, fără să se uite la el, îi răspunse:

— Vorbe mari, Herr Komisar… Vorbe mari.

Își îndreptă bustul și, făcând un vizibil efort de voință, puse bolul cu coniac pe birou. După aceea se ridică și, privindu-și interlocutorul, cu o oarecare cochetărie, preciză:

— Herr Komisar, greșeală… mare greșeală pe care eu… vinovat. Acum câteva săptămâni am avut nevoie oameni pentru încărcat magazii… depozit. Angajat patru bărbați, întâmplător. Unul a dispărut; două zile… Lipsesc niște materiale. Ceilalți spun că… fugitul e comunist.

— Cum îl cheamă? întrebă Popic.

Femeia nu răspunse imediat. Își privi interlocutorul cu o insistență care putea fi interpretată drept ezitare, dacă nu chiar lipsă de încredere, dar prin pauza ostentativ prelungită, ea dorea să sublinieze cât de importantă era aflarea dispărutului.

— Ion Badea, răspunse femeia, în cele din urmă, aproape în șoaptă.

Popic se încruntă. Curând, trăsăturile feței sale căpătară adâncimi și contururi neobservate până atunci; încordarea la care își supunea memoria devenise evidentă. După o vreme, se îndreptă spre casa de fier care rămăsese deschisă, și trase un sertar lung și îngust, unde erau păstrate fișele suspecților. Puse sertarul pe masa lui de lucru și bombăni:

— N-am auzit pe niciunul dintre agenții mei rostind acest nume.

Se aplecă deasupra sertarului și începu să verifice un teanc de fișe. Câteva ciocănituri în ușă îl făcură însă să-și întrerupă căutarea. Strigă enervat:

— Intră!

Ușa se deschise și în prag apăru gardianul.

— Dom’ comisar, țigările!

Popic îl privi furios și izbucni:

— O oră! O oră ți-a trebuit!?

Bătrânul rămăsese uluit; nu-l văzuse niciodată așa de furios și mai ales nu-l auzise, până atunci, strigând ca un scos din minți. Numai bruta aceea de Vlad Toican urla ca o fiară chiar și când vorbea cu logodnica lui, dar domnul Mihai n-avea asemenea apucături. Privi la femeia în uniformă și se gândi că răbufnirea comisarului se datora, desigur, unor treburi încurcate cu care venise ea.

— N-a… n-am găsit prin apropiere, bâigui gardianul.

Mihai păru stingherit de spaima pe care o trădau privirile lui Ilinca. Uitându-se în altă parte, continuă să-l certe, dar de data asta, cu oarecare blândețe:

— Iar ai scăpat caii…

Gardianul simți schimbarea atitudinii superiorului său și se grăbi să-și recunoască vina, într-o măsură în care, consecințele să nu fie prea grave.

— Una mică, dom’ comisar; mică de tot.

Comisarul privi spre vizitatoarea lui și se strădui să zâmbeaseă. Părea oarecum eliberat de starea pe care i-o produse atitudinea ei stranie de adineauri, dar ținea cu tot dinadinsul să nu trădeze faptul că strigătul acela către gardian îl ajutase să se despovăreze de tulburarea care încă îi mai umbrea judecata și voința.

Tânăra zâmbi și ea, dar el simți nevoia să continue răfuiala începută, pentru a-i întări convingerea că izbucnirea de mai înainte se datorase numai și numai întârzierii gardianului.

— Ilinca… Ilincaaaa… O să te vezi la pensie, când ți-oi vedea ceafa.

Celălalt își dădu seama că supărarea bunului domn Mihai trecuse dar, din bun simț, aduse o nouă scuză cu privire la întârzierea sa.

— Și-apoi, dom’ comisar, m-a mai ținut de vorbă și dom’ primar.

Popic izbucni în râs.

— Haide! Haide, moș Ilinca, spune-mi că domnul primar te-a băgat în vreo cârciumă și că ați băut împreună.

Bătrânul începu să râdă dar se opri repede speriat parcă de necuviința veseliei sale.

— Ba, să vedeți, nu cu mine avea treabă, ci chiar cu ’mneavoastră, numai că… nu i-ați răspuns la telefon.

Comisarul ridică receptorul telefonului care avea legătură cu orașul și, timp de câteva secunde, ascultă încordat.

— Moșule!

— Poruncă!

— Du-te imediat… dar, imediat – accentuă el, cu vădită insinuare – la Telefoane. Dacă nu-i dirigintele, vezi care-i mai mare și numai cu ăla să vorbești.

Gardianul puse pachetul cu țigări pe birou și, fără să salute, măcar, se grăbi să plece.

Mihai reîncepu verificarea teancului de fișe.

— Vasăzică… asta era… cauza! exclamă tânăra.

— Poftiți?

— Cauza! Parcă, așa se spune.

Bărbatul o privi nedumerit și ea pricepu că el, absorbit de preocuparea aceea migăloasă, nu dăduse atenție spuselor sale.

— Am vrut să-mi anunț vizita la telefon, dar…

— Înțeleg, înțeleg, spuse Popic și arătă telefonul de pe masa lui de lucru, cu un gest disprețuitor. Și când vă gândiți că nu-i prima dată. Dar asta, numai de câteva zile, adăugă el, precipitat, dorind să explice că acolo, în orașul acela păzit de el lucrurile – în general – merg bine.

După aceea reluă verificarea fișelor și, timp de câteva secunde, în încăpere nu se mai auzi decât foșnetul cartoanelor.

Tânăra privea cu încordare lucrul comisarului și când acesta termină, ea întrebă, nu fără oarecare emoție:

— L-ați găsit?

— Nu, răspunse Popic, pe un ton care nu ascundea regretul.

Femeia făcu câțiva pași, privind absent covorul; părea că se gândește la ceva anume și că întârzierea mărturisirii acelor gânduri se datora unei ezitări produsă de o anume incertitudine.

— Herr Komisar, unul dintre oamenii care lucrează la depozitul nostru pretinde că doar o singură persoană ne-ar putea duce pe urmele lui Badea.

— Cine?

— Un anume Voicu Tarcău…

Comisarul tresări și după câteva clipe preciză:

— Meine Frau, se numește Voicu Ticău și, în momentul acesta se află aici, la noi.

— În arest?

Popic zâmbi.

— Nu tocmai; de aseară, e la camera de chibzuință.

Figura tinerei se crispă, căpătând o expresie dură.

— Chibazințe?! Ce-i aia chibazință?

— Chibzuință! preciză el, și apoi se grăbi să-i explice: Este o încăpere unde arestatul e lăsat să se gândească la situația lui, și, din când în când „ajutat”, chiar.

Ea îl fulgeră cu o privire care produse asupra lui Popic o oarecare neliniște.

— Bătaie?

— M’da… bâigui comisarul, neștiind dacă făcea bine ori nu, confirmând presupunerile vizitatoarei sale.

Tânăra râse straniu și făcu un gest care voia să însemne că pentru ea, procedeul amintit, n-avea niciun fel de importanță.

— Rezultatul?! întrebă femeia, cu o oarecare ironie.

Popic păru descumpănit de noua atitudine a vizitatoarei sale și își spuse că trebuie să-i expună exact ceea ce urma să obțină de la Voicu. Mai întâi prezentă datele biografice ale arestatului, presupusele și, mai ales, incertele acuzații – deloc probabile până la acea dată – iar la urmă, pe larg, planul de anchetă psihologică pe care intenționa să-l realizeze tocmai în seara aceea. Apoi o asigură că va insista și asupra relației lui Ticău cu Badea – cel căutat de ea.

Femeia nu se arătă prea încrezătoare în șansele unei asemenea cercetări, mărturisindu-i chiar că îi era cu neputință să împărtășească optimismul lui.

— Poate că n-ar fi rău să-l punem în fața unor nume legate de activitatea lui directă, sugeră ea.

Mihai se grăbi să-i explice că, pe lângă alte procedee, îl folosise și pe acela propus de ea, dar totul se dovedise zadarnic. De data asta trebuia să procedeze altfel, cu foarte mult tact, prin învăluire…

Apoi comisarul reluă teza anchetei pur psihologice și, observând atenția cu care era ascultat, se simți dator să expună procedeul, în amănunțime. Astfel, preciză că el personal nu-i lovește niciodată pe arestați și, ori de câte ori cineva i se plânge că a fost supus unei astfel de tratament, face imediat o cercetare, chiar în prezența reclamantului.

— Știți, asta produce un efect psihologic deosebit asupra celui pe care urmează să-l cercetezi.

Tânăra zâmbi admirativ. Dacă asta păru să-i facă mare plăcere lui Popic, interesul arătat de ea îl îndemnă să-și expună, mai departe, metoda. Îi spuse că ajungea să-și dojenească subalternii și chiar să-i sancționeze dacă aveau de gând să mai recurgă la sisteme neomenești de anchetă și, după aceea, sfătuia arestatul să nu mărturisească nimic, nimănui, în afară de el.

— De asemenea, dau ordin tuturor celor care vin în contact cu arestatul, să refuze, pur și simplu, să-i asculte mărturisirile, iar dacă acela își manifestă în mod expres o asemenea dorință, să fie condus imediat la mine.

Pe urmă, îi preciză că, îndată ce ajunge în celulă, arestatul este din nou „ajutat” să chibzuiască și, tot așa, rezistența omului slăbește – mai ales, rezistența morală – până când, nevoia – la început a unui sprijin vag și mai apoi chiar a unui confesor – se face simțită. Într-un cuvânt, disperarea și suferințele, îl determină să se mărturisească unui om pe care l-a văzut dispus să-l ajute. Într-o asemenea stare dorea el să-l aducă pe Voicu Ticău.

— Așadar, vreți să spuneți că două-trei întrebări pe care doresc să pun pentru comunistul Tărcău, strică restul anchetei psihologice? Da?

Popic era surprins de interpretarea pe care tânăra vizitatoare o dăduse spuselor sale. Deci, femeia credea că el, prin tot ce-i îndrugase, nu făcuse altceva decât să evite o confruntare între Voicu și armata germană. Se strădui să găsească măcar un singur argument care să o convingă pe interlocutoarea lui de contrariul părerii ce și-o formase dar nu fu în stare să articuleze nici măcar un cuvânt. Femeia observă încurcătura în care îl aruncase și se grăbi să profite de noua lui stare.

— Doresc… vreau… vreau să vă cer o favoare, Herr Komisar.

Tonul ei părea să exprime, într-adevăr, o rugăminte, dar Popic, poate tocmai din pricina asta, se simți derutat. Nu-i venea să creadă că atitudinea ei de vădită nemulțumite se transformase, cel puțin formal, într-una prietenoasă. Câteva clipe fu ispitit să considere că schimbarea vizitatoarei nu era altceva decât o variație a aceluiași joc în care, fără voia lui, el trebuia să se lase angajat. Apoi se gândi că viciul fusese factorul hotărâtor al noului soi de relații pe care femeia îl oferea și se grăbi spre sticla de „Courvoisier”.

Femeia zâmbi și, apucând bolul de cristal, i-l întinse cu grabă iar el îl umplu, din nou, până la jumătate.

— Asta este gest drăguț, murmură tânăra; eu, însă, doream să vă cer un lucru mult mai puțin important.

Bărbatul o privi nedumerit și ea se grăbi să-i explice:

— O simplă colaborare.

— Sunt cu totul la dispoziția dumneavoastră.

Interlocutoarea râse cu oarecare cochetărie și puse paharul pe birou.

— Vreau… ca în prezența tumnevostră, bine-nțeles, să pun câteva întrebare pentru Voicu Tarcău…

Mihai respiră ușurat.

— Imediat, imediat, se precipită el și părăsi, grăbit, biroul.

Rămasă singură, vizitatoarea privi cu un aer distrat pereții și mobilele iar într-un târziu, se așeză pe un fotoliu, ținând cu amândouă mâinile paharul cu băutură.

Ușa se deschise violent și în încăpere năvăli un tânăr, îmbrâncit de cineva care, probabil, se afla în spatele lui.

După câteva clipe apăru și Popic.

— Tocmai voia să se culce…

Femeia ridică privirea doar pe jumătate în direcția în care se afla arestatul.

În fața ei se găsea un tânăr abia trecut de douăzeci de ani, cu un păr negru, des și cârlionțat care-i încadra fața smeadă și suptă. Ochii îi sticleau de parcă ar fi avut febră, iar mâinile i se tot agitau stingherite, poate, de strânsoarea prea brutală a cătușelor. O cămașă albă dintr-o țesătură rară, ca aceea din care se fac dosurile fețelor de pernă, atârna ferfenițată peste trupul lui tânăr și slab, iar din loc în loc albul era brăzdat de pete roșii, care aveau forme și dimensiuni curioase.

— Ε cam șifonat băiatul, spuse Popic pe un ton familiar. I s-a rupt cămășuța, i s-a spart puțin, căpșorul… De! Vezi, dacă n-ai fost cuminte?

— Privește-mă, domnule! porunci femeia.

Voicu se încăpățâna să se uite în altă direcție.

— N-auzi, Voicule? interveni comisarul și apoi se grăbi să-i șoptească: Ești nebun? Nu-ți dai seama în fața cui te afli?

— Dar ce se întâmplă? strigă femeia.

— Aa! Nimic, nimic, meine Frau, se precipită comisarul, l-am întrebat dacă nu cumva l-a supărat faptul că i-ați spus „domnule”…

Femeia se ridică de pe fotoliu și veni spre ei:

— Herr Komisar, rog să scoteți cătușe!

Popic făcu un pas înapoi și, cu oarecare hotărâre în glas, spuse că regulamentul interzicea o asemenea faptă.

Atunci femeia scoase un pistol de campanie „Mauser” și-l îndreptă spre Voicu.

— Noi nu exercităm presiuni asupra arestaților, în timp de anchetă.

Comisarul se sili să râdă și, gândind că altminteri, cine știe ce complicații mai puteau surveni, scoase cătușele arestatului.

— Domnule Voicu! spuse repede femeia, acum, că sunteți în deplină libertate, ne puteți vorbi despre „Pisica sălbatică”.

Tânărul își privea mâinile, părând că imaginea urmelor pe care cătușele le imprimaseră adânc în carne, îl absorbea într-atâta, încât nu auzise. După câteva clipe de tăcere, în timpul cărora ochii lui alergară când pe de-asupra unei mobile, când de-a lungul vreunui perete, Voicu o întrebă grav:

— În deplină libertate?

— Așa cum am spus. Dar începe odată! Domnul comisar abia așteaptă.

În secunda următoare, Voicu se năpusti asupra lui Popic, doborându-l cu o lovitură puternică. Femeia îl ajută să-i pună un căluș în gură și, după ce-l legară fedeleș, ieșiră în fugă.

Afară, în stradă, un automobil de culoare închisă, aștepta, cu motorul în funcțiune. Îndată ce Voicu și tânăra în uniformă apărură, automobilul demară puternic spre ei.