Jurnal pe sarite 1978-1993

Paris, joi, 9 februarie 1978 încep acest jurnal – al câtelea?

— În ajunul plecării la Ionesco, la casa lui de la țară, pe undeva pe lângă Houdan. Încă nu știu cum se cheamă localitatea. M-am (m-au) hotărât să plec măcar pentru o săptămână din Paris, poate-poate îmi vin în fire. Iată, a trecut o lună și jumătate din cele șase, câte promisesem la Seuil, și n-am scris din „jurnal” decât vreo treizeci de pagini și acelea ne-defini-tive (dar de-loc!).

Nici de astă dată nu-mi fac iluzii în privința jurnalului (fără ghilimelele deriziunii).

Deși. Deși poate că ar fi mai interesant, pentru mine, să țin un „jurnal al jurnalului”.

Condițiile (n-am alt termen la îndemână) de acasă nu sunt favorabile scrisului. Cu Filip aș scoate-o la capăt – doar suntem neamuri, până la urmă ne-am înțelege noi – dar cu adevărat tortu-rant: telefonul. Și, decurgând din el, „angajamentele”: întâlniri, interviuri, călătorii, conferințe. Nu sunt făcut pentru așa ceva, anul 1977 mi-a ajuns, m-a umplut pentru. Zece vieți. Nici nu îndrăznesc să mă plâng, ceilalți ar crede că fac pe nebunul -când sunt doar un comod, un leneș, un egoist. Toate acestea (calitățile.) nu se împacă de fel cu militantismul, care cere disponibilitate, structură de pionier-al-patriei, de „Mereu gata!” – oricând, pentru orice.

Bine-bine, oricând merge – dar nu și orice. Fiindcă. Orice fleac (astfel văzut de aici, de departe – sau din egoismul meu) poate fi foarte important acolo, la fața locului, în România. Am verificat pe pielea mea această importanță și le reproșam (doar în gând) celor de afară, de departe – din libertate – că nu fac nimic, nu fac ce trebuie, de ce am eu nevoie. Jos, la Rahova, *) prin a doua jumătate a lui aprilie, când nu mai puteam, nu mai puteam -ziceam, uneori chiar cu glas: „Țepeneag, de ce nu miști, de ce nu faci nimic?” Ei bine, acum e rândul meu să fiu interpelat, apostrofat de cei aflați jos, în Rahovele eterne. Și ce voi răspunde la Judecata de Apoi, când voi fi întrebat de ce n-am mișcat, de ce n-am făcut nimica pentru semeni? (patetic, dar altul-altfel mama n-are).

Oricum: am intrat în această horă, mort-copt, trebuie să joc. Orișicâtuși, nu mi-e bine, ba mi-e de-a dreptul rău. Sunt bolnav cu adevărat și de multă vreme (de la Rahova, desigur). Și mai bolnav, mă simt din pricină că nu sunt în stare să mă îngrijesc, așa cum mi-a recomandat (în fapt: ordonat!) doctorul Metzianu, rugat de Monica și de Virgil să vază ce-i cu mine. Îmi tot zic: Mâine, mâine – si-gur! Sau săptămâna viitoare, uite, de luni, mă internez pentru analize (dar mai ales pentru odihnă). Dorm rău, mă trezesc stors, cu creierii gelatină. Apoi, de când am venit în Franța (acum, a doua oară), am băgat de seamă: alcoolul, chiar un pahar cu bere, îmi agită și mai și somnul – agitat.

N-am să recapitulez evenimentele trecute, dar mă plâng – și eu, ca omul: călătoriile (în Germania, în decembrie 1977, în Anglia, în a doua jumătate a lui ianuarie acest an) m-au dis-trus. Chiar atunci când nu mă solicitau direct (aș spune: chiar somnul, în călătorie din oarecum agitat devine de-a dreptul corvoadă). Nu sunt eu făcut ca să, asta, cum îi zice? Îi zice: a cutreiera lumea. Nu, nu, nu-i pentru mine cutreieratul lumii. Mă gândesc cu spaimă (cu atât mai terifiantă, cu cât nu mă pot plânge nici Anei) că are să trebuiască să mă duc și în America. În America! Eu, singurul-singurel (numai cu puța pre el). Dar poate că scap; poate că până să pornesc eu în neagra călătorire, cade guvernul, cade Nea Nicu, vine regele, noi ne întoarcem la casa noastră.

Casa, cui? Că n-am casă, n-am masă. Pe de altă parte, vor fi având dreptate amicii care mă sfătuiesc să bat fierul cât e cald și cât timp presa se interesează de mine, să vorbesc despre cei care au rămas acasă și ei nu pot vorbi.

Numai că a început să-mi devină peste puteri. Vreau să dorm. Și să dorm. Și, dacă tot nu să-mor, să scriu. Nițel. Atâtica și-un sfert.

Plecând din România, nu-mi imaginam că pierderea manuscriselor mă va afecta. Dar, iată, pierderea este o adevărată rană: 7-1, romanul fără titlu început la Breaza, dus binișor până pe la

1) Pe Calea Rahovei se afla Direcția Generală a Securității.

Pagina 130; Romanul unui roman, definitiv rătăcit pe drum, ori pier-dut, ori uitat prin hârtiile lui Țepeneag, sau poate la Dus șart? 2).

De România nu mi-e (deocamdată) dor decât atunci când dau cu ochii de semințe de flori; atunci mă gândesc la Breaza. La florile-plantele puse de noi, îngrijite de noi (ce picior-de-rai făcusem, la Breaza!). De oameni însă, ba. La dreptul vorbind, nici nu prea sunt oameni în România cărora să le duc dorul – în ultimii ani am fost atât de singur și de însingurat și de carantini-zat și de marginalizat, încât nu am deloc sentimentul că am lăsat pe cineva-ceva pe-acolo. La amărâții de semnatari rămași la cheremul Securității – mă gândesc mai des. Și de fiecare dată încerc să-mi abat gândul. Prea chinuitor.

Zilele trecute am avut o ieșire violentă (si crucișă), față de Ana.

În legătură cu Virgil Mazilescu. I-a cumpărat o pereche de pantaloni de velur și țigări; pentru Ștefania a pregătit un pachet de haine. Voia să-i cumpere lui Virgil blugi, uite, mie nu mi-a cumpărat; gelos-cărpănos am zis: „De ce? De ce să alimentăm convingerea profund românească potrivit căreia totul se aranjează în viață? Firește, Mazilescu e băiat bun, poet foarte bun, pe deasupra sărac lipit. Numai că prietenul nostru Mazilescu a dat pe la noi în timpul Scrisorii de vreo trei-patru ori, și n-a semnat-o. Ba mi-a explicat de ce n-o semnează, pentru că lui ei nu i-au făcut nimic rău, direct.; că atunci când au să-i facă ceva (direct, lui), atunci să vezi ce-o să provoace el, un scandal de pomină. Adevărat: măcar Mazilescu nu m-a atacat față de alții, dar nici nu a mers vreodată, fie și jumătate de pas, alături de mine. Dacă nu am dreptul să-i reproșez acest lucru (chiar să nu am?), atunci sigur nu am nici obligația de a-i trimite nădragi – când eu nu am, sau țigări, eventual bani, când pe mine e departe de a mă da banii afar1 din cas1. De ce l-aș încuraja în convingerea că lui, ca mare poet, i se cuvine totul, el însă nu are nici o obligație? De ce să-1 confor-tez în ideea că el se ocupă de poezie (nu de politică!), drept care „disidenții„ să facă bine să-1 alimenteze pe poet cu pantaloni, țigări, bani, bașca cinci kile de. Considerație veșnică.?”