Jurnalul unui mag

Iar ei au zis: Doamne, iată aici două săbii. Zis-a lor: Sunt de ajuns.

(Luca XXII, 38)

CUPRINS:

Prolog …

Sosirea …

Saint-Jean-Pied-de-Port …

Exercițiul Seminței …

Creatorul și creatura …

Exercițiul Vitezei …

Cruzimea …

Exercițiul Cruzimii…

Mesagerul …

Ritualul Mesagerului.…

Iubirea …

Trezirea Intuiției (exercițiul Apei) …

Căsătoria …

Entuziasmul …

Ritualul Globului albastru …

Moartea …

Exercițiul Îngropatului de viu …

Viciile personale …

Cucerirea …

Respirația RAM …

Nebunia …

Exercițiul Umbrelor…

Ordinul și ascultarea …

Exercițiul Audiției …

Tradiția …

Exercițiul Dansului…

Cebrero …

Epilog: Sfântul Iacob de la Compostella …

PROLOG

„Și fie ca, înaintea Feței secrete a lui RAM, să atingi cu mâinile tale Cuvântul vieții, și să primești o asemenea forță, încât să devii mărturisitorul lui până la sfârșitul Pământului.”

Maestrul a ridicat noua mea sabie, fără s-o scoată din teacă. Flăcările au tremurat în foc, semn favorabil care arăta că ritualul trebuie să continue. Atunci, m-am aplecat, și cu mâinile goale am început să sap pământul din fața mea.

Era noaptea de 2 ianuarie 1986, și ne aflam pe vârful unui munte din Serra de Mar, aproape de formațiunea numită Acele Negre. În afară de Maestrul meu și de mine, se mai aflau acolo soția mea, unul dintre discipolii mei, un ghid local și un reprezentant al marii confrerii care reunește toate ordinele ezoterice din lumea întreagă, cunoscută sub numele de Tradiție. Toți cinci – inclusiv ghidul, care fusese prevenit în legătură cu ce avea să se întâmple, participau la consacrarea mea ca Maestru al ordinului RAM, o veche confrerie creștină fondată în 1492.

Săpasem în pământ o groapă nu prea adâncă, dar mare. Cu multă solemnitate, am lovit pământul pronunțând cuvintele rituale. Atunci, soția mea s-a apropiat. Mi-a dat sabia de care mă servisem timp de mai bine de 10 ani și care fusese sprijinul meu în tot acest timp. Am depus sabia în groapă, am acoperit-o apoi cu pământ și am nivelat solul. În timp ce eu realizam aceste gesturi, retrăiam amintirea încercărilor pe care le trecusem, lucrurilor pe care le învățasem, și fenomenelor pe care eram în stare să le provoc, prin simplul fapt că purtam cu mine această sabie atât de veche, marea mea prietenă. Acum, pământul avea să o devoreze, metalul lamei sale și lemnul mânerului aveau să hrănească din nou locul din care-și trăsese atâta putere.

Maestrul se apropie și puse noua mea sabie în fața mea, chiar pe locul unde o îngropasem pe cea veche. Apoi, toți și-au depărtat brațele și Maestrul a făcut ca în jurul nostru să se formeze o lumină ciudată, care nu lumina, dar care era vizibilă și dădea siluetelor o culoare diferită de galbenul pe care-l proiecta focul. Trăgându-și din teacă propria sa sabie, el mi-a atins umerii și capul, spunând: „Prin puterea și dragostea ordinului RAM, te numesc Maestru și cavaler al Ordinului, astăzi și pentru toate zilele care-ți rămân de trăit. R de la Rigoare, A de la dragoste, M de la compasiune; R de la Regnum, A de la Agnus, M de la Mundi. Când vei avea sabia ta, fă în așa fel ca ea să nu rămână prea multă vreme în teacă, pentru că ar putea rugini. Dar când va ieși din teacă, fă ca ea să nu se întoarcă niciodată în ea fără să fi împlinit ceva bun, sau să fi deschis o cale”.

Cu vârful sabiei sale, m-a înțepat ușor pe cap. Nu mai trebuia să tac. Nu mai era necesar să ascund lucrurile de care eram capabil, nici să ascund miracolele pe care învățasem să le realizez pe calea Tradiției. Începând din acel moment, eram unul dintre frați.

Am întins mâna să-mi apuc noua sabie, făcută din oțel nealterabil și dintr-un lemn care nu putrezește, cu mânerul negru și roșu și cu teaca neagră. Dar în momentul în care mâinile mele au atins teaca și mă pregăteam să trag sabia spre mine, Maestrul a făcut un pas înainte și m-a călcat pe degete cu o asemenea violență încât am urlat de durere și am lăsat din mâini sabia.

L-am privit fără să înțeleg. Lumina stranie dispăruse și flăcările dădeau feței sale un aspect fantasmagoric.

M-a privit cu răceală, a chemat-o pe soția mea și i-a dat sabia cea nouă. Apoi s-a întors spre mine, pronunțând aceste cuvinte: „Îndepărtează-ți mâna care-și bate joc de tine! Pentru că această cale a tradiției nu este drumul câtorva aleși, ci drumul tuturor oamenilor! Și puterea pe care crezi că o ai nu are nici o valoare, pentru că nu este o putere care să se împartă cu ceilalți oameni! Ar fi trebuit să refuzi sabia. Atunci, ea ți-ar fi fost dată pentru că inima ta era curată. Dar, așa cum mă temeam, în momentul sublim, ai alunecat și ai căzut. Din cauza avidității tale, trebuie să pornești din nou în căutarea sabiei tale. Din cauza semeției tale, va trebui să o cauți printre oamenii simpli. Și din cauza fascinației pe care o simți pentru miracole, va trebui să lupți mult pentru a regăsi ceea ce era pe cale să-ți fie acordat cu atâta generozitate.”

A fost ca și cum lumea s-ar fi evaporat de sub picioarele mele. Rămăsei în genunchi, fără voce, cu mintea golită. Acum că-mi îngropasem vechea sabie, n-o mai puteam lua înapoi. Și fiindcă cea nouă nu-mi fusese încredințată, mă aflam din nou în situația unui începător, fără putere și fără apărare. În ziua supremei mele consacrări celeste, violența Maestrului meu, strivindu-mi degetele, mă arunca înapoi în lumea Urii și a Pământului.

Călăuza a stins focul și soția mea, venind spre mine, m-a ajutat să mă ridic. Ea era acum păstrătoarea sabiei mele; eu, potrivit regulilor Tradiției, nu o puteam atinge niciodată fără permisiunea Maestrului meu. Am coborât prin pădure în tăcere, urmând lanterna călăuzei, și am ajuns în cele din urmă la un mic drum de țară unde erau parcate mașinile.

Nimeni nu și-a luat rămas bun de la mine. Soția mea a pus sabia în portbagajul mașinii și a pornit motorul. Am rămas tăcuți un moment prelung, în timp ce ea conducea încet pentru a evita gropile și denivelările de pe drum.

„Nu-ți face griji, a spus ea pentru a-mi reda puțin curaj. Sunt sigură că o vei regăsi.”

Am întrebat-o ce i-a explicat Maestrul.

„Trei lucruri. În primul rând, că ar fi trebuit să aducă un veșmânt mai călduros, fiindcă acolo sus era mult mai frig decât s-ar fi gândit. În al doilea rând, că nimic din toate acestea nu l-a surprins, și că asta li se întâmplase deja adesea multora care au ajuns acolo unde ești tu. Și în al treilea rând, că sabia ta te va aștepta într-un punct al drumului pe care va trebui să-l parcurgi. Nu știu nici data nici ora. El mi-a vorbit doar de locul unde trebuie să o ascund pentru ca tu să o găsești.

— Și care este acest drum? am întrebat nervos.

— A, asta nu mi-a explicat prea bine. A spus doar că trebuie să cauți pe harta Spaniei, un vechi drum medieval cunoscut sub numele de straniul drum al Sfântului Iacob.”

Vameșul a privit îndelung sabia pe care soția mea o purta cu ea și ne-a întrebat ce aveam de gând să facem cu ea. I-am răspuns că va fi expertizată de unul din prietenii noștri înainte de a o pune în vânzare. Minciuna a avut succes; vameșul ne-a dat un atestat care arăta că am intrat cu sabia prin aeroportul din Bajadas, și ne-a spus că, dacă vor apare probleme la scoaterea ei din țară, va fi suficient să prezentăm acest document la vamă.

Ne-am prezentat apoi la ghișeul de închirieri pentru a confirma rezervarea a două mașini. Ne-am luat chitanțele și ne-am dus să mâncăm ceva la restaurantul aeroportului, înainte de a ne despărți.