Justa

— Uite-o pe Justa!

Uite-o.

Un peron de gară e o stradă. Strada, un pod. Nu oricare, nu de oriunde, ci de aici, de pildă, de pe Pont de 1' Alma.

De pe un pod se văd bine gările, străzile. Mai ales una. De pe Pont de 1' Alma din Paris, cel mai bine și mai bine se vede o anume răspântie din București. Acolo unde se întretaie un arhitect cu un scriitor: Mincu și Delavrancea.

De acolo, într-un bun sens invers, altul, o adevărată-vedere-de-pe-pod: o perfectă vedere-de-pe-vis, visul de astă noapte, al patrulea, consecutiv, după consecutivii, nouă – ani de exil. Visul, tiraj fidel, în patru exemplare, după originalul toamnei de acum vreo – câți ani: unsprezece? Treisprecinspre'? Vis din care știu că visez și mai știu că ceea ce se întâmplă, vede, aude în vis este copia fidelă a întâmplării neîntâmplate în urmă cu, să zic: cincisprezece ani și o zi, nu pentru precizia datării, ci a marcării mijlocului; ca să fiu în exact locul ce preface o oarecare grindă, bară, prăjină de timp în braț de balanță. Adevărul ar trebui să plaseze exact-ul într-un fel de primăvară; și, într-un fel, cu trei-patru-cinci ani mai încolo-ncoace, însă pentru că acum suntem toamna, toamnă să fie, mai ales că la celălalt capăt al grinzii, al barei, tot toamnă era.

Acolo, unde glasul de muscoi prins între geamuri geamzăie: „Uite-o pe, cum îi ziceai tu: Justa! Ea trebuie să fie, uite-o, vine încoace, pe celălalt trotuar. Ea e, uite călcătura ei, inimitabilă – ia să vedem: ne recunoaște?”

Călcătura ei, inimitabilă. Ne cunoaște, mă recunoaște, în ciuda timpului trecut, în ciuda bărbii mele prezente, simt. Nu simt însă dacă se oprește în dreptul nostru, pe celălalt trotuar, sau își continuă călcătura-i inimitabilă, cu soarele în spate.

„Nu ne-a văzut”, mă muscuie muscoiul dintre geamuri. „Face pe nebuna, ca și-atunci, când era vigilentă, justlinistă; sau i-o fi rușine: că s-a îngrășat, că a îmbătrânit – vezi cât s-a schimbat?”

Văd obrazul foarte alb, dat cu cretă. S-a oprit la stop, cincizeci de metri mai încolo, unde se întretaie arhitectul cu generalul: Kiseleff. S-a oprit și privește într-acoace, spre eventualele mașini care s-ar apropia din stânga ei; spre, eventual, mine.

Fiindcă e roșu înspre mine, înseamnă că e verde pentru pietoni, însă ea nu se clintește din loc. în lumina asfințitului razant, obrazul: pată albă, contururi nehotărâte, însă violent detașată de fondul arămiu al teilor arși de toamnă.

Nu-i suport privitul, îmi retrag privirea, o duc la adăpost, aici, pe asfalt, la egală distanță între vârfurile pantofilor. Glasul zbârnâitor zbârnâie, zâzâie, zumzăie, mi se mută de la o ureche la alta, e pe punctul de a-mi intra în ochi, mă apăr cu palma și mă feresc, mă izbește chitinos pe o aripă a nasului: „Uite-o pe Justa, cum îi ziceai! Uite ce-a mai rămas din Toria-Regina; din Toria-Spaimareacționarilor! Din Toria-Justa! A îmbătrânit, s-a fleșcăit – las1, că, nici pe-atunci nu era cine știe ce, dracu1 știe ce găseați voi la ea, de roiați cu toții în jurul ei – sau poate de frică? Frica de justlinismul ei? Uite ce-a ajuns: nu i-a rămas decât călcătura, mersul de rață – Justa-Rața!” „Ia mai taci!”, îi zic muscoiului.

Îi zic, i-am zis, cu glas, i-am zis, într-adevăr, atunci, în București, în toamna-de-la-mijloc. Muscoiul femelă; fostă, și ea, colegă; fostă bună prietenă a Toriei, Justei, Raței.

Aici, în vis, de pe Pont de 1' Alma, nu zic, nu pot deschide gura. Ca în visele (invers) compensatoare. Pedepsitoare. Pentru toamna de acum, să tot fie două. Douăzeci și. Treizeci de toamne:

— Stai, așteaptă-mă! Să discutăm, să aranjăm.

Mă luase în primire încă din holul facultății, de pe scări, o văzusem așteptând, nu eram sigur că pe mine, fusesem când mă strigase, pe nume, agitând o mână, însă eu mă prefăcusem că nu văd, nu aud, ocolisem, larg și rapid, ieșisem în stradă înaintea ei, o luasem la dreapta și încă o dată la dreapta, spre stația de tramvai; credeam, speram că am s-o pierd pe drum – călcătura ei, mersul ei de rață, dacă ar fi încercat să mă ajungă, alergând, ar fi căzut; o auzeam în urma mea strigând, strigându-mă și necăzând și îmi spuneam că sunt un porc de câine, pentru că o oblig să alerge, tocmai pe ea, care, cu călcătura ei. Și îmi spuneam că nu pot, nu am voie să discut-aranjez tocmai cu ea, tocmai cu Justa, tocmai atunci – și grăbisem mai mult pasul și ea tot nu cădea – ca să scap. Și ea îi dădea înainte cu așteptatul, cu aranjat-discutatul

— Tâmpit mă mai credea: să mă dau pe mâna Justei chiar atunci, în ziua de 1 noiembrie 1956.

Traversasem pe roșu, urcasem pe refugiul stației de tramvai

— Dar fără tramvai. Încercasem să mă ascund printre așteptători.

Inutil: drept spre mine venise, mă extrăsese, mă trăsese de o pulpană a pardesiului, mă apucase cu amândouă mâinile de braț, mă scuturase:

— Spune: ce facem?

Nici o aluzie; nici un reproș – că nu o așteptasem, că aler-gasem, că o alergasem.

N-auzi? Spune: ce facem? Ce trebuie să facem?

Noooi? Mă mirasem eu, rotind capul, de parcă aș fi căutat martori, de parcă l-aș fi căutat pe acela căruia ar fi trebuit să i se adreseze.

Noi, făcuse ea, încă gâfâind. Noi, repetase și își atinsese pieptul, apoi îmi pusese mie palma pe piept. Ce facem?

Noi doi?

— Și chiar izbutisem să râd, apoi brusc serios, conspirativ: Cum vine tramvaiul, tu urci prin față, eu prin spate.

Nu, asta nu! Mă întrerupsese. E o prostie, e o. Am văzut ce i-ați făcut, ieri, nenorocitului aceluia și nici măcar nu erați siguri că e de la Securitate.

Vina lor că, de când cu Ungaria, nu mai poartă uniforme, însă hainele civile tot din „dotare” sunt, tot uniforme.