La anul, La Ierusalim, O

Moto: Te duci și citești ce-au scris și alții, în alte culturi, fără presiunea utilității imediate, dar mereu atent. Trebuie să aștepți activ ideile noi, căutând peste tot.

(Moshe Idel)

Popoarele între dânsele nu sunt decât ramurile unuia și aceluiași copac și, astfel, mi-a fost dat să-mi găsesc patria în trecutul neamului meu și, totdeodată, în mijlocul poporului în care m-am născut.

(Moses Gaster)

Realitatea continuă să fie ocultată și ignorată…

(Vladimir Tismăneanu)

Și să mă culegi din nou din risipirea în care m-am risipit în mii de bucățele, când, îndepărtându-mă de Tine Unul, am dispărut fărâmițat în multe…

(Sfântul Augustin)

„Memoriei celor mai apropiate dintre cele șase milioane de ființe asasinate de național-socialiști, alături de milioanele și milioanele de oameni de toate confesiunile și de toate naționalitățile, victime ale aceleiași uri față de celălalt om, ale aceluiași antisemitism”… (Emmanuel Lévinas) „Ich bin du, wenn ich ich bin”…

(Paul Celan)

Numesc acest fel de judecată o judecată huliganică. Adică o judecată care face să intervină criteriile politice pe un plan nepolitic. Este o confuzie de puncte de vedere, ce devastează lumea ideilor și o aruncă pradă tuturor pasiunilor joase, primare, nediferențiate…

(Mihail Sebastian)

„Nu călătoresc fără de cărți nici pe timp de pace, nici pe vreme de război, […] Ele sunt cea mai bună muniție pe care am găsit-o pentru această călătorie omenească”. (Michel de Montaigne, Essais, livre III, 2) „Memoria, iar nu așteptarea, este cea care dă unitate și plenitudine experienței umane”.

(Hannah Arendt)

Elegiile pentru V.

Stai trează în întuneric și în sunetele tale viața de după scutul conștienței.

Bei deșertul și e un gust nou.

Acum ridică-te din nisip și umblă pe ape cu tălpile tale verzi și degetele albastre.

Algele mănâncă din tine timpul ce ți s-a dat pentru a scrie.

Peștii ciugulesc vise din ochii ce văd un cosmos gravid cum te va naște dincolo.

Mărturisitorul câine sefir se ghemuiește în cerc deasupra oaselor tale.

Măduvă plină de cuvinte, somnul se îndepărtează de mal.

Stai trează în întuneric și în sunetele tale.

Maree și memorii culturale „Sometimes the most important thing în a whole day is the rest we take between two deep breaths, or the turning inwards în prayer for five short minutes… Adesea, cel mai important lucru dintr-o zi este răgazul dintre două respirații ori adâncirea într-o rugăciune scurtă”.

Gânduri și pagini de jurnal lăsate de Esther (Etty) Hillesum: unii citesc și se cutremură – alții neagă și uită, nevoind să creadă. Deasupra tuturor, adevărul, cumplit tăiș. Adevărul nu este doar o sentință. Ci poate fi însoțit de o muzică inefabilă. Operă, simfonie și operetă. Allegro. Largo. Europa burgheză a secolului al XIX-lea era în întregime dominată de acestă muzică populară ce urca din strămoșii germani și evrei ai lui Jakob Offenbach. Dar în Jurnal există nota gravă. Greutatea ei. Falia. Tragicul. Viața ca un vis interzis. Esther scrie despre nota ei. Despre accentul minor care întrerupe opereta europeană. O viață dusă cu onestitate, între 15 ianuarie 1914 la Middelburg, Olanda și 30 noiembrie 1943, la Auschwitz, în Polonia. O viață măcinată la final în pulberi fine de amintiri, presărate între filele unui jurnal de lagăr, ținut cu regularitate între 1941 și 1943 și care descrie fragmente de cotidian din regimul nazist în Amsterdam. Jurnalul a apărut postum, abia în 1981, după care a fost tradus și a apărut astfel și în engleză, în 1983: „An interrupted life and Letters from Westerbork”.

A scrie jurnalul clipelor de lagăr (la fel cum actul de a scrie jurnale carcerale ceva mai târziu, în gulag) în această „eră de autoritate”, după cum o numea Mallarmé, a însemnat însuși actul trăirii, pentru autor. În absența libertății, în condiții de sechestrare a persoanei, viața se reduce la o artă a supraviețuirii, în care binele și umanitatea, imaginarul de fugă și comunicarea cu restul umanității se exercită prin limbaje specifice, la limita expresivității, angoasei, anxietății și disperării, derivând din materia psihică și spirituală adusă la o incandescență imposibil de cuantificat de cineva care nu s-a confruntat cu această situație.

Jurnalul de lagăr a fost o conștiință presurizată a vieții. Care era amânată sine die. Autorul își amână prin jurnal șansele de a fi la modul prezent infinitezimal în favoarea iluziei că va fi la modul viitor continuu. Există chiar o poetică a jurnalelor de lagăr, o poetică a expansiunii în entropia vieții. Cine citește, bunăoară, amintirile lui Miklos Kanitz (1938-2006), unul din supraviețuitorii de la Auschwitz, află despre amintirile anterograde, izvorând irepresibil în câmpul conștiinței unui copil politraumatizat în lagărul de copii la vârste de 4-9 ani, apoi eliberat, împreună cu familia sa, dintr-un hambar în care ședeau cu toții în stare de catatonie deja, nemaisperând nimic, după foamea, chinurile și umilințele îndurate sau atrocitățile văzute: „Într-o zi, ușa hambarului-celulă se deschise, își amintește Kanitz, și un soldat român își făcu apariția. Ne privea cu ochii în lacrimi. Nici el nu mai văzuse cadavre vii, precum arătam noi… Ne-a scos cu blândețe afară, unde se afla un grup de cai și de soldați români speriați. Ne-au îmbrățișat, ne-au învelit în păturile pentru cai și ne-au bătut pe umăr prietenește. Ne-au dat mâncare și ciocolată, iar eu eram slab ca un câine și nici nu eram în stare să mănânc. Eram un copil făcut din oase sidefii. Astfel îmi amintesc sfârșitul războiului, adus de românul cu privirea miloasă”.

Revenind, Esther Hillesum a fost psiholog, provenind din descendenți evrei ruși și făcând studii de drept, psihologie și Limbi Slavice, după care a lucrat cu psihanalistul Julius Spier. Manifestând un interes profesionist pentru detalii, Esther începe devreme să scrie Jurnalul despre ocupația nazistă, încă de la instalarea ei în Amsterdam, în 1941. După diverse munci de voluntariat, devine autonomă și se implică în activism și suport, ca membră a Comitetului Olandez Evreiesc. În 1943 este internată la Auschwitz, alături de întreaga sa familie, iar aici va fi exterminată, în același an. Scrisorile și Jurnalul său, văzând lumina tiparului după război, au anticipat multe descrieri sinistre ale metodelor folosite în taberele unde s-a aplicat soluția finală. În aceste tipuri de jurnale nu apare decât adevărul pur și autorul ca ins concret, iar nu ca ins construit. Știind toate acestea, cititorul jurnalelor este copleșit de autenticitatea suferinței transmise de autor. Se știe că, în cazul jurnalelor literare, ficțiunea jurnalelor este viitorul, iar a autobiografiei este trecutul; prin comparație, în cazul jurnalului existențial, acest prezent continuu al iminenței morții devine o povară grea și pentru cititor.

Un leit-motiv: întreruperea vieților. Ca un apus de soare intempestiv. Așteptarea declicului morții. Ficțiunea izbăvitoare a jurnalului. În acei ani 1941, 1943… Singurul dușman al democrației părea să fie numai nazismul, fascismul. Despre Stalin încă se vorbea paradoxal, cu un soi de adulație. Abia după terminarea măcelului nazist și după oficializarea primelor cuantificări ale celui stalinist, teroreticienii Hannah Arendt și Orwell au început, mai concentrat după război, să anuleze diferențele dintre cele două sisteme totalitare și să le trateze nu în mod egal, dar la același nivel. O primă încercare o făcuse și Monica Lovinescu, la începutul anilor 60, dar celebra disidentă se alesese cu acuza de persoană antisemită, în acea perioadă incipientă, când evreii (cărora abia începuse să li se facă dreptate în discursul public și științific după marea tragedie produsă de Shoah), suportau greu comparatismele și taxinomiile care aduceau atingere suferinței induse de consecințele Holocaustului.