La râul Piedra am șezut jos și am plâns

O, Marie cea zămislită fără de prihană, roagă-te pentru noi, cei care ne îndreptăm către Tine. Amin.

Dar înțelepciunea a fost găsită dreaptă de către toți fiii ei.

Luca, 7: 35

Pentru I. C. și S. B., a căror comuniune iubitoare m-a făcut să văd chipul feminin al lui Dumnezeu;

Monica Antunes, tovarășa mea din primul ceas, care cu dragostea și entuziasmul ei, incendiază lumea întreagă;

Paulo Rocca, pentru bucuria bătăliilor pe care le-am dat împreună și pentru demnitatea luptelor pe care le-am purtat între noi;

Matthew Lore, pentru că nu a uitat un citat înțelept din I Ching: „Perseverența e favorabilă.”

NOTA AUTORULUI.

Pe când vizita o insulă, un misionar spaniol se întâlni cu trei preoți azteci.

— Cum vă rugați? – întrebă părintele.

— Avem o singură rugăciune – răspunse unul dintre azteci –. Zicem: „Doamne, Tu ești trei, noi suntem trei. Miluiește-ne pe noi.”

— Frumoasă rugăciune – zise misionarul –. Dar ea nu este chiar ruga pe care o ascultă Dumnezeu. Am să vă învăț una mult mai bună.

Părintele îi învăță o rugăciune catolică și-și văzu mai departe de drumul său de evanghelizare. După ani, aflat pe corabia care se întorcea în Spania, îi fu dat să treacă din nou prin insula aceea. De pe punte, îi zări pe cei trei preoți pe mal și le făcu semn cu mâna.

În aceeași clipă, cei trei începură să meargă pe apă către el.

— Părinte! Părinte! – strigă unul din ei, apropiindu-se de corabie –. Mai învață-ne o dată rugăciunea pe care o ascultă Dumnezeu, fiindcă nu ne-o mai putem aduce aminte!

— Nu contează – zise misionarul, văzând minunea. Și-i ceru iertare lui Dumnezeu pentru că nu reușise să priceapă mai devreme că El vorbea toate limbile.

Istoria asta ilustrează foarte bine ceea ce încerc să povestesc în La râul Piedra am șezut și-am plâns.

Rareori ne dăm seama că suntem împresurați de Extraordinar. Miracolele se întâmplă în jurul nostru, semnele lui Dumnezeu ne arată drumul, îngerii insistă să fie auziți, dar noi, fiindcă suntem învățați că există formule și reguli pentru a ajunge până la Dumnezeu, nu luăm seama la nimic din toate acestea. Nu pricepem că El se află oriunde îl lăsăm să intre.

Practicile religioase tradiționale sunt importante: ele ne fac să împărtășim cu ceilalți experiența comunitară de proslăvire și rugăciune. Dar să nu uităm niciodată că experiența spirituală e în primul rând o experiență practică a Iubirii. Și în Iubire nu există reguli. Putem încerca să ne ținem de manuale, să ne controlăm inima, să avem o strategie de comportament – dar toate acestea sunt fleacuri. Inima este cea care hotărăște și doar ce hotărăște ea este important.

Noi toți am avut parte de o asemenea experiență în viață. Noi toți, la un moment dat, ne-am spus printre lacrimi: „Sufăr din cauza unei iubiri care nu merită.” Suferim deoarece ne imaginăm că dăm mai mult decât primim. Suferim deoarece dragostea noastră nu este recunoscută. Suferim pentru că nu ne putem impune propriile noastre reguli.

Suferim fără rost: pentru că în dragoste se află sămânța creșterii noastre. Cu cât iubim mai mult, cu atât suntem mai aproape de experiența spirituală. Adevărații iluminați, cu sufletele lor incendiate de Iubire, învingeau toate prejudecățile vremii. Cântau, râdeau, se rugau cu voce tare, dansau, participau la ceea ce Sfântul Pavel numea „nebunia sfântă”. Erau veseli – pentru că cine iubește învinge lumea, nu-i e teamă că pierde ceva. Adevărata iubire este un act de total abandon.

La nul Piedra am șezut și-am plâns e o carte despre însemnătatea acestui abandon. Pilar și tovarășul ei sunt personaje fictive, dar ei simbolizează numeroasele conflicte ce ne însoțesc în căutarea noastră a unui Dincolo. Mai devreme sau mai târ-ziu, trebuie să ne învingem temerile, de vreme ce drumul spiritual se parcurge prin experiența zilnică a iubirii.

Călugărul Thomas Merton spunea: „Viața spirituală se reduce la dragoste. Nu iubești pentru că vrei să faci binele sau să ajuți și să aperi pe cineva. Dacă acționăm așa, îl vedem pe aproapele ca pe un simplu obiect, iar pe noi ne vedem ca pe niște persoane generoase și înțelepte. Asta nu are nimic de a face cu iubirea. A iubi înseamnă a fi în comuniune cu celălalt și a descoperi în el scânteia lui Dumnezeu.”

Fie ca plânsul lui Pilar la râul Piedra să ne călăuzească pe drumul acestei comuniuni.

Legenda povestește că tot ce cade în apele acestui râu – frunzele, insectele, penele păsărilor – se preschimbă în pietrele din albia lui. Ah, ce n-aș da să-mi pot smulge inima din piept și să dau cu ea de-a azvârlita pe firul apei, și atunci nu m-ar mai încerca nici durere, nici dor, nici amintiri.

La râul Piedra am șezut și-am plâns. Gerul iernii mă face să-mi simt lacrimile pe obraji, și ele cad, amestecându-se cu apele înghețate ce curg prin fața mea. Undeva râul acesta se împreună cu altul, apoi cu altul, până când – departe de ochii și de inima mea – toate apele astea dispar în mare.

Fie ca lacrimile să-mi curgă atât de mult, încât iubitul meu să nu știe niciodată că într-o zi am plâns de dorul lui. Fie ca lacrimile să-mi curgă atât de mult, încât să pot da uitării râul Piedra, mânăstirea, biserica din Pirinei, ceața, potecile pe care le-am bătut împreună.

Voi uita drumurile, munții și câmpiile din visele mele – visele care-mi aparțineau și pe care totuși nu le cunoșteam.