Lectii de vrajitorie

Lectii de vrajitorie de Georges Charpak

Capitolul 1

Vrăjitori și savanți

Două lucruri sunt infinite, universul și prostia umană.

Dar nu sunt sigur în privința afirmației despre univers.

Albert Einstein

Strămoșii noștri vrăjitorii, marii preoți și astrologii

Departe de noi gândul de a-i disprețui pe vrăjitori! Cu toții ne naștem vrăjiți, uluiți, speriați de lumea fabuloasă în care destinul ne-a aruncat. Învățăm să o cunoaștem, să ne apărăm de ea, să o înțelegem făurindu-ne credințe, religii, filosofii, științe.

Vrăjitorii de odinioară, împreună cu alchimiștii, astrologii, astronomii și cu toți vânătorii de mistere, sunt precursorii savanților care descoperă și modelează lumea în care trăim urmărind fără încetare necunoscutul, din dorința de a găsi o imagine coerentă a universului însuflețit sau neînsuflețit. Nu erau sihastri izolați, ci se alăturau adesea marilor preoți a căror ambiție mai vastă era aceea de a dezvălui străfundurile cele mai misterioase ale ființei umane pentru a lămuri sensul destinului ei. Pentru acești observatori neobosiți, preoții erau asemeni teoreticienilor fizicii modeme pentru experimentatorii obsedați de dezvăluirea secretelor materiei cu ajutorul unor microscoape tot mai puternice care le permit să vadă atomi izolați, cu acceleratoarele uriașe care reconstituie preț de o clipă starea materiei în momentul big bang-u- lui, cu telescoapele care înregistrează crâmpeiele de lumină emise cu 15 miliarde de ani în urmă la capătul universului.

Religiile au avut un rol imens în dezvoltarea științei sau în încercările repetate de a o distruge. Adesea au frânat dezvoltarea științei opunându-se cu ardoare lucrurilor care le puneau în cauză dogma. Din momentul în care astronomii, începând cu Copemic, au izgonit Pământul din centrul universului, și deci al Creației, Biserica i-a persecutat ca pe niște eretici, condamnându-l pe Bruno la rug, reducându-l la tăcere pe Galilei, obligându-l pe Descartes să ia calea exilului. A fost nevoie de mai multe secole de tulburări politice și sociale pentru a schimba natura relațiilor dintre anumite Biserici și știință. Ca și acum, coexistau și intrau în conflict obscurantiștii și cei care considerau benefică pentru om lumina adusă de știință. Bătălia politică a fost câștigată de cei dintâi, singurii care o puteau câștiga, având în vedere puterea încă șovăitoare a oamenilor de știință.

Sufletul omului este capabil de pocăință

Pocăința recentă a Bisericii și reabilitarea lui Galilei consacră locul deosebit pe care-l ocupă în prezent știința în percepția realității noastre cotidiene. Această deschidere nu este împărtășită însă de toate sectele. Putem găsi cu ușurință în toate religiile grupări integriste puternice care se agață de adevărul imuabil al dogmelor, pentru care știința nu oferă decât aparența unui adevăr în spatele căruia se ascunde, de fapt, diavolul.

Este adevărat că secolul al XlX-lea a asistat la înflorirea unei adevărate religii a științei, o credință naivă în atotputernicia sa benefică, în capacitatea sa de a oferi cândva un răspuns la toate întrebările care tulbură sufletul omului. Știința este cea care a inspirat toate grupările care au vizat în secolul trecut reformarea unei societăți ce prezenta, începând cu revoluția industrială, multe tare inacceptabile, l-a contaminat îndeosebi pe întemeietorii practicii revoluționare marxiste. La scara timpului de desfășurare a istoriei umane, poate părea derizoriu acest acces de obscurantism care a lovit, parte din veac, componenta ideologică ce se dorea cea mai progresistă din lume. Aceasta arată cât de ușor se poate lăsa sedusă omenirea, chiar și cea mai educată, de credințe aberante.

În urma imploziei Uniunii Sovietice, majoritatea conducătorilor sau a celor care s-au angajat, din motive diverse, uneori nobile și idealiste, în aventura instaurării socialismului, și-au dat seama că intervenția unui aflat partid la putere în problemele științifice este de aceeași natură ca intervenția unei biserici.

Lucrurile nu s-au oprit însă aici. Astfel, o sectă puternică precum biserica scientologică organizează un cult al scrierilor cu pretenție științifică ale întemeietorului său, scrieri a căror falsitate este atât de evidentă încât ar fi considerată înduioșătoare dacă ar fi opera unui copil de zece ani. O beție de cuvinte împrumutate din texte științifice elementare și golite de sens. Fragmentul de mai jos, preluat dintr-un volum al gurului, este edificator.

Semnul de întrebare:

Toate acestea ridică un semn de întrebare. Întrebarea nu este dacă radiațiile plutesc sau nu prin lume. Semnul de întrebare este cel care plutește prin lume. Sunt sau nu sunt? Iar acest semn de întrebare sunt chiar radiațiile.

Efectul radiațiilor asupra corpului uman:

Cât de dăunătoare sunt radiațiile asupra corpului uman? Nimeni nu știe, dar putem spune, în linii mari, următoarele: un zid gros de cinci metri nu poate opri o rază gama. În schimb, corpul o poate face. Ceea ce ne face să ne punem această întrebare medicală de primă importanță: cum se face că razele gama traversează zidurile, dar nu și corpurile? Evident, un corp este mai puțin dens decât un zid.

Negăsind un răspuns în domeniul materiei, suntem deci nevoiți să intrăm în domeniul mentalului.

Cum a fost posibil ca asemenea stupizenii să influențeze persoane chiar și cu o cultură medie?

Știința bulversează lumea și poate fi o amenințare la adresa vieții

Superioritatea extraordinară a societăților care se folosesc fără restricții de știința modernă provoacă față de ea sentimente de admirație și teamă ce se pot transforma în ostilitate. Această ostilitate e hrănită de o viziune apocaliptică, din păcate uneori justificată, a anumitor efecte ale progresului științific.

Cum am putea accepta fără reacție schimbările climatice produse în decursul unui singur secol cu o amploare pentru care înainte era nevoie de 10 000 de ani?

Cum pot fi desfășurate arme care ar putea anihila viața pe planetă pe baza unor rețete politice care au dat greș în trecut?

Cum putem crede că miliardele de oameni în plus anunțați de demografi pentru viitorul apropiat se vor lăsa închiși în imense enclave de sărăcie și ne vor lăsa să ne bucurăm în tihnă de civilizația noastră industrială saturată de bunuri de consum?

Ritmul nestăvilit al descoperirilor științifice și al aplicațiilor lor a declanșat această reacție negativă de opoziție. Nu e o întâmplare că acum sunt puse în discuție efectele științei și planează îndoiala asupra capacității oamenilor de a stăpâni consecințele ei. Poate că este o reacție salutară. Intervine într-un moment în care, în societățile și pe planeta noastră, sunt amestecate inextricabil familii spirituale ale căror poziții diverg în privința strategiei de folosire a dezvoltării inexorabile a științei, neutralizând totodată efectele nefaste ale intruziunii sale în grupurile umane care nu sunt pregătite pentru ea. Instinctele noastre provin în mare parte din patrimoniul nostru genetic care își găseau punctul optim în preistorie, acum câteva mii de ani, după o evoluție a materiei vii ce s-a desfășurat timp de 2 miliarde de ani pe această planetă născută acum 4 sau 5 miliarde de ani.

Ceea ce poate tulbura, dar ilustrează bine provocarea extraordinară a secolului care începe acum, este faptul că un extraterestru care ar locui pe o planetă din galaxia noastră și care ar putea să ne aprecieze activitatea din ultimele două secole ar fi uluit de modul în care am delapidat într-un răstimp atât de scurt combustibilii fosili – cărbune, petrol, gaz

— Acumulați timp de milioane de ani printr-un ciclu complex de stocare a reziduurilor materiilor vegetale sau animale.

Or, nu numai că trei miliarde de persoane în plus își vor cere partea de energie necesară unui trai decent al cărui exemplu avem pretenția să-l dăm, dar schimbările climatice generate de această exploatare iresponsabilă a resurselor existente pot produce, în această perioadă scurtă de vreme, catastrofe care vor arunca sute de milioane de ființe pe țărmurile țârilor cruțate.

Modul în care au fost zdrobite popoarele care rămăseseră cu o revoluție industrială în urmă, în Asia, în Africa sau în America, arată de ce e în stare lumea noastră atunci când conștiința solidarității care unește în prezent destinele popoarelor planetei nu este motorul relațiilor internaționale. Prin refuzul încăpățânat de a se supune unei discipline planetare asupra emisiilor de gaze cu efect de seră, Statele Unite oferă modelul perfect de egoism orb care domină astăzi exploatarea resurselor Terrei. Pentru a-l depăși, ar trebui ca popoarele să fie perfect conștiente de mizele aflate în joc. În mod paradoxal însă, știința este singura care poate lămuri această stare de lucruri și constitui totodată instrumentul indispensabil dejucării efectelor sale negative.

Starea lumii în care trăim – al cărei nivel științific face posibilă fabricarea de arme de distrugere în masă ieftine, ușor de transportat, de către grupuri care dispun de spații teritoriale modeste, dar dotate cu bani suficienți – conduce la tragedii cumplite, dacă nivelul compasiunii conducătorilor țărilor industrializate față de populațiile care nu se află sub responsabilitatea lor directă rămâne cel al predecesorilor lor.

Punem accentul pe valori morale cum ar fi spiritul de compasiune și solidaritatea, pentru că avem convingerea că bogăția spirituală uriașă a omului nu se exprimă doar prin demersurile sale științifice. Arta, filosofia și toate științele umaniste onorează condiția umană. Dar de ce oare scriitorii, poeții, oamenii politici sunt uneori la fel de ignoranți în domeniul științific ca un vrăjitor dintr-un trib uitat în junglă sau ca un guru religios integrist?

Am admirat dintotdeauna aceste cursuri de „știință pentru poeți“ oferite de unele dintre cele mai prestigioase universități americane, în general ținute de profesori consacrați. Toți cei cu răspundere în stat ar trebui să urmeze asemenea cursuri pentru a putea fi evaluați și după alte criterii decât stăpânirea dosarelor administrative.

Această carte nu-și propune să schimbe lumea. Sperăm doar, pornind de la câteva experiențe banale de vrăjitorie, să arătăm cum unii vrăjitori din zilele noastre îi păcălesc pe bieții oameni! Ei sunt adesea foarte mediatizați, iar acum pot avea și titluri universitare. Nu vrem în niciun caz să impunem un mod de gândire unic, chit că este cel științific, ci milităm, dimpotrivă, pentru îndoială, scepticism și curiozitate.

Ne exprimăm, firește, respectul cel mai adânc pentru adevărații prestidigitatori, iluzioniștii care ne desfată pe noi și pe nepoții noștri cu trucuri care ne lasă cu gura căscată!

Minunații noștri strămoși, oamenii cavernelorîn această imagine vedem Pământul fotografiat de pe Lună. Este o ilustrare a nivelului atins de tehnologia și știința umană care, datorită sateliților, stațiilor astronomice spațiale și sondelor care navighează zeci de ani în spațiul sideral, adună o bogăție colosală de observații și duc la descoperirea unor fenomene noi care sunt departe de a fi complet elucidate. Ele confirmă sau detaliază ipoteze, cum ar fi cea a big bangului, și dovedesc creativitatea oamenilor, capabili să conceapă mecanisme care implică distanțe și timpi incomensurabili la propria lor scară.

O auscultare a pământului și a mediului său arată că intruziunea științei, efectele sale pot pune în pericol însăși existența, dacă nu a vieții, cel puțin a societăților care au dat naștere științei.

Faptul că viața s-a dezvoltat pe Terra se datorează unei conjuncturi rarisime de proprietăți cum ar fi o atmosferă favorabilă, apărută cu circa 3 miliarde de ani după aglomerarea pulberii stelelor moarte, o temperatură blândă, provenind în parte din încălzirea internă produsă de o sferă de metal topit cu un diametru de 7 000 de kilometri, ascunsă în centrul planetei, și care își datorează în mare parte căldura actuală dezintegrării pulberilor radioactive originare și radiației solare care oferă cea mai mare parte din căldura necesară vieții.

Nicio altă planetă care gravitează în jurul Soarelui nu se bucură de privilegiile Terrei. Îngrijorător este faptul că această căldură emanată de miezul său fierbinte și care radiază spre spațiul galactic este aproape egală, în acest început de mileniu, cu cea emisă de activitatea umană. Resursele de energie sunt obținute prin folosirea oarbă a combustibililor fosili care vor mai dăinui timp de puține secole. Această constatare nu ar fi semnificativă dacă nu am observa o încălzire climatică ce pune în pericol supraviețuirea unei părți a speciei umane în primul secol al acestui nou mileniu.

Este evident deci că societățile umane trebuie să-și mobilizeze inteligența pentru a contracara această amenințare și să se folosească de resursele puternice oferite de științe.

Am vorbit deja despre capitalul nostru genetic moștenit de la oamenii cavernelor și care și-a păstrat fără îndoială prospețimea originară. Dar modul de viață al majorității descendenților lor s-a modificat sensibil, mondializarea galopantă urmărește acum triburile cele mai izolate pentru a le aduce la normele de consum ale pământeanului obișnuit. Or, ir fi iluzoriu să credem că modul lor de a gândi a cunoscut nutații profunde, îndeosebi dacă este vorba de reacții spon-: ane la evenimente neașteptate. Pentru cei excluși din procesul gândirii științifice și tehnice, reacțiile la evenimente >unt aceleași ca acelea ale strămoșilor lor din caverne care, de altfel, ne-au lăsat o minunată moștenire ce stă la baza civilizațiilor noastre.

Luptele acerbe pentru supraviețuire, necesitatea de a inventa o mie și una de moduri de depășire a dificultăților vieții au dus, de-a lungul unei evoluții care se întinde pe milioane de ani, la un rezultat de care suntem îndreptățiți să ne minunăm. Ne confruntăm însă cu faptul că specia umană, prin știința pe care a produs-o, se poate distruge dedându-se fară rețineri la comportamente dintotdeauna blamabile, dar care cel puțin nu constituiau o amenințare apocaliptică pentru planetă.

Necesitatea de a inventa un comportament social nou presupune ca o mare parte a societăților umane să stăpânească raționamentul științific. Dar raționamentului științific i se opun tendințele înnăscute ale oamenilor de a păstra nișele materiale și spirituale care le asigură supraviețuirea într-o epocă dată. Ele se manifestă cu o vigoare și o virulență tipic umane. Aceste tendințe îmbracă formele cele mai diverse pe care vom încerca să le demistificăm: superstiții, astrologie, paranormal, trucaje abile.

Trebuie să fim foarte clari. Niciunul dintre cei doi autori nu se consideră depozitarul unei înțelepciuni care i-ar permite să le ofere colegilor săi de destin o părere asupra marilor opțiuni ale vieții, îndeosebi în domeniul spiritual. Știința nu poate avea pretenția de a fi înțeles felul în care funcționează omul și finalitatea existenței, și nici nu poate dovedi că va reuși vreodată acest lucru. Am fi tentați să ne asumăm profesiunea de credință întru câtva disperată a lui Stig Dagerman*:

Sunt lipsit de credință, prin urmare nu pot fi fericit, căci un om care poate crede că viața sa nu este decât o rătăcire absurdă către o moarte sigură nu poate fi fericit. Nu am primit moștenire nici vreun zeu, nici vreun punctfix pe Pământ, de unde să pot atrage atenția unui zeu: nu mi-a fost lăsată nici furia bine deghizată a scepticului, șiretenia de vulpe a raționalistului sau candoarea vie a ateului. Nu îndrăznesc deci să arunc prima piatră nici în cea care crede în lucruri de care mă îndoiesc, nici în cel care își cultivă îndoiala ca și cum aceasta nu ar fi și ea înconjurată de tenebre. Această piatră m-ar lovi chiar pe mine, căci sunt sigur de un singur lucru: nevoia de consolare pe care o simte ființa umană este imposibil de ostoit.

Ar fi nefast ca nevoia de consolare să se traducă printr-o vulnerabilitate exagerată la cântecele de sirenă ale negustorilor de iluzii pe care-i întâlnim în cale.

Omul este posesorul unei comori, liberul arbitru, care-i oferă posibilitatea de a alege. Creierul omului conține mai multe conexiuni, cu miliarde de conexiuni mai mult decât cel mai puternic calculator realizat până-n prezent. În plus, viața sa, asociată cu cea a miliarde de alți oameni, deschide la scări de timp mari posibilități infinite pentru relațiile sociale.

Ar fi curată nebunie ca promisiunile conținute în aceste potențialități infinite să fie distruse de conflicte de natură ancestrală, cărora știința contemporană le-a dat un caracter devastator. Astfel, ni se pare că stăpânirea de către cei mai mulți a unei minime culturi științifice se dovedește la fel de importantă pentru viitor cum au fost în trecut cuvântul, apoi scrisul și moneda.

Ambiția noastră este să oferim cititorilor posibilitatea de a pune în practică, pentru propria lor plăcere și edificare, câteva exerciții care să le asigure stăpânirea tehnicilor utilizate de cei ce îngreunează marea deciziilor indispensabile adaptării rasei umane la schimbările induse chiar de ea, grație minunatelor sale însușiri creatoare.

Învățând să-i păcăliți pe ceilalți, veți fi mai bine pregătiți să judecați vicleșugurile vânzătorilor de iluzii care încearcă să vă convingă de cunoștințele lor ieșite din comun, fie că e vorba de domenii legate de sănătate, de viața sentimentală sau de politică.

Rămâneți savanți, deveniți vrăjitori!

Pământenii, radioactivi la naștereîn cenușa stelelor consumate a cărei aglomerare a creat Pământul, se găseau câteva elemente radioactive grele, cum ar fi uraniul și elementele similare, dar și potasiu. Îl întâlnim în toate țesuturile vii. Este esențial vieții. Absența sa duce la boli grave și deseori letale.

În ignoranța sa, Mama Natură a neglijat faptul că o sutime din această cărămidă esențială era radioactivă și că i-ar putea teroriza pe unii ecologiști anxioși. Timpul mediu de viață al potasiului este de 1,3 miliarde de ani, prin urmare radioactivitatea sa se menține până astăzi. De altfel, poate fi măsurată cu ușurință grație sensibilității miraculoase a detectorilor de particule. Descoperim astfel că în corpul uman adult se produc circa 6 000 de dezintegrări ale potasiului pe secundă. Acesta emite în special electroni și raze gama foarte energetice care pot ieși din corp și iradia persoana nevinovată, și cu siguranță neprevenită de pericol, care doarme în același pat. Specialiștii și oamenii care se preocupă de radioactivitate spun că nivelul radioactivității din corpul uman datorat potasiului este de 6 000 de becquereli. Firește, nu este singura noastră sursă de iradiere. Mediul înconjurător, pământul și cerul ne iradiază din plin de douăzeci de ori mai mult.

Ceea ce este extraordinar însă e că acum răsună o alarmă stridentă atunci când detectoarele înregistrează o contaminare de zece sau de o sută de ori mai mică decât cea datorată potasiului natural. Pentru unele grupări acest lucru reprezintă o adevărată afacere sau o trambulină către putere. Am putut vedea la televizor ingineri convinși, suflete îngrijorate de soarta nefericiților compatrioți, care conduc un laborator independent de măsurare a radioactivității, CRIRAD, lansând avertismente la oră de vârf, pentru că era vorba firește de o informație senzațională, și anunțând că o vată de sticlă era radioactivă, contribuind astfel la prăbușirea acțiunilor puternicei societăți industriale Saint-Gobain care o producea, sau denunțând o plajă inocentă din sudul Franței, lângă Grau-du-Roi, al cărei nisip era radioactiv! Sigur, e adevărat, dar nisipul provenea pur și simplu din eroziunea rocilor natural radioactive ale masivelor muntoase, transportate de cursurile de apă până la mare. Am văzut lansarea unor studii costisitoare, în valoare probabil de milioane de franci, numai pentru analizarea efectelor nocive ale uraniului sărăcit utilizat în obuzele antitanc în timpul războiului din Golf, deși era evident că efectul datorat radioactivității era nul, căci intensitatea sa este inferioară celei pe care o respirăm când stăm în patru labe în iarbă ca să mirosim parfumul florilor de câmp, datorită emisiunii unui gaz radioactiv natural, radonul, care însoțește dezintegrarea uraniului prezent în întreaga scoarță terestră și în multe case. Dependența față de o prejudecată ideologică poate duce la travestiuri surprinzătoare ale realității.

Menționăm toate acestea pentru că este legitim și liniștitor ca cetățenii să fie preocupați de nocivitatea relativă a surselor de energie din care se adapă civilizația lor, inclusiv energia nucleară. Ceea ce este mai puțin liniștitor însă e să vedem cum unii păstori mai bine sau mai puțin bine intenționați se pot folosi de neștiința și de temerile cetățenilor pentru a-i îndemna sa ia hotărâri poate catastrofale pentru planetă. Motivațiile lor nu sunt în general venale, nu sunt plătiți de puterile economice legate de alte surse de energie, dar ei nu ezită niciun moment să exploateze neștiința ca pe o puternică pârghie politică.

La o sută de ani de la descoperirea radioactivității de către Henri Becquerel, Pierre și Mărie Curie, este trist că majoritatea cetățenilor, chiar și cei cu educație, nu s-au folosit vreodată de un contor Geiger. E ca și cum nu ar fi folosit vreodată o riglă gradată. Ar fi învățat să observe un atom care se dezintegrează știind că există un miliard de miliarde de atomi într-un strop de rouă. Ar fi aflat că există într-un strop de apă din Sena milioane de miliarde de atomi de arsenic, dar că nu acesta e motivul pentru care nu trebuie s-o bea.

Ar fi fost fascinați de ritmul sincopat al muzicii detectoarelor. Acest lucru i-ar fi ajutat să pătrundă secretele legilor hazardului, element esențial pentru înțelegerea lumii și a căror subtilitate este una din prăpăstiile în care se năpustește puterea vânzătorilor de iluzii, așa cum vom vedea mai târziu.