Legaturi de sange

Legaturi de sange de Sidney Sheldon

PARTEA ÎNTÂI

Capitolul 1

ISTANBUL. Sâmbătă, 5 septembrie, ora 10 p. m.

Stătea așezat în întuneric, singur, în spatele biroului lui Hajib Kafir, privind prin fereastra prăfuită nemuritoarele minarete din Istanbul. Era un bărbat care se simțea acasă în cele mai importante capitale ale lumii, iar Istanbulul era unul din orașele sale preferate. Nu acea parte din Istanbul cunoscută turiștilor și anume strada Beyoglu sau barul Lalezab de la hotelul Hilton, vulgar și de proastă calitate, ci acele locuri greu de găsit, știute doar de musulmani: yalis-urile și micile piețe situate dincolo de souks și Telli Baba, cimitirul unde era îngropată doar o singură persoană, iar oamenii veneau să se roage pentru ea.

Aștepta nemișcat ca un vânător la pândă, un bărbat calm și liniștit, obișnuit să-și domine corpul și emoțiile. Era galez, brunet, având trăsăturile frumoase ale strămoșilor săi. Ochii ageri, inteligenți, erau de un albastru intens. Înalt de peste un metru optzeci, avea corpul agil și mușchiulos al unui bărbat într-o excelentă condiție fizică. În birou se simțeau mirosurile specifice lui Hajib Kafir, tutunul bolnăvicios de dulce, cafeaua cu iz înțepător, uleiurile cu care își ungea corpul gras, unsuros. Rhys Williams nu era conștient de ele. Se gândea la telefonul pe care îl primise cu o oră în urmă din Chamonix. „… Un accident îngrozitor! Domnule Williams, toți suntem zdrobiți. S-a întâmplat atât de repede, n-am avut nici o șansă să-l salvăm. Domnul Roffe a murit pe loc… „

Sam Roffe, președintele companiei farmaceutice „Roffe și Fiii”, a doua ca mărime în lume, o dinastie multimilionară care înconjura întregul glob. Era imposibil să te gândești la Sam Roffe ca la un om mort. Întotdeauna vioi, plin de viață și energie, un om veșnic în mișcare, trăindu-și viața în avioanele care îl duceau la fabricile și birourile companiei împrăștiate prin toată lumea, unde rezolva probleme care altora le dăduseră multă bătaie de cap, crea noi concepte, obligându-i pe toți să lucreze mai mult, mai bine. Chiar dacă se căsătorise și avea un copil, îl interesa doar un singur lucru, afacerile. Sam Roffe a fost faimos și extraordinar. Cine-l va putea înlocui? Sam Roffe încă nu-și alesese un succesor legal. Nu plănuise că va muri la cincizeci și doi de ani. Își imaginase că va avea suficient timp pentru așa ceva.

Dar acum timpul lui se terminase.

În birou luminile s-au aprins brusc, iar Rhys Williams întoarse capul spre ușă, orbit pe moment.

- Domnule Williams! N-am știut că sunteți aici.

Era Sophie, una din secretarele companiei care lucra pentru Rhys Williams ori de câte ori acesta se afla în Istanbul. Era o turcoaică de vreo douăzeci și cinci de ani, cu o față atrăgătoare și un corp suplu, senzual, plin de promisiuni. Îi făcuse cunoscut lui Rhys într-un mod subtil și vechi de când lumea că este dispusă să-i satisfacă orice dorință, în orice moment, dar Rhys nu-i acorda atenție.

- M-am întors să termin niște scrisori pentru domnul Kafir, spuse ea; apoi adăugă încet: aș putea să vă ajut cu ceva?

Se apropie de birou și Rhys simți în aer mirosul puternic al unui animal sălbatic în călduri.

- Unde este domnul Kafir?

Sophie ridică din umeri cu părere de rău.

- Astăzi nu se mai întoarce, spuse ea netezindu-și partea din față a rochiei cu palmele mâinilor moi, agile. Pot să fac ceva pentru dumneavoastră?

Ochii lui Sophie erau negri și umezi.

- Da, spuse Rhys. Găsește-l.

- Nu știu unde ar putea… începu ea încruntându-se.

- Încearcă la Kervansaray sau la Mermara.

Mai degrabă la primul local, pentru că acolo dansa una dintre amantele lui Hajib Kafir. Deși, când e vorba de Kafir, nu poți fi sigur niciodată, se gândi Rhys. S-ar putea chiar să fie acasă, lângă nevasta lui. Sophie încerca să-și ceară scuze.

- Voi încerca, dar mă tem…

- Explică-i că dacă nu va fi aici într-o oră, va fi dat afară.

Expresia de pe fața lui Sophie se schimbă imediat.

- Voi face tot ce pot, domnule Rhys, spuse ea îndreptându-se spre ușă.

- Stinge lumina.

* * *

Într-un fel, în întuneric îi venea mai ușor să rămână cu gândurile lui. Chipul lui Sam Roffe îi apărea mereu în fața ochilor. Mont Blancul ar fi trebuit să fie ușor de urcat în această perioadă a anului, la începutul lui septembrie. Sam încercase și înainte dar furtunile l-au împiedicat să ajungă în vârf.

- De data asta voi pune în vârf drapelul cu emblema companiei, îi promisese lui Rhys în glumă. Apoi telefonul primit cu puțin timp în urmă, tocmai când se pregătea să părăsească hotelul Pera Palace. Și acum auzea vocea agitată de la celălalt capăt al firului. „… Treceau de-a curmezișul unui ghețar… Domnul Roffe a alunecat, iar coarda cu care era legat s-a rupt… A căzut într-o crăpătură imensă… „

Rhys vedea corpul lui Sam lovindu-se de gheața nemiloasă, alunecând în jos prin crăpătura fără fund dintre ghețari. Se strădui să-și alunge această scenă din minte. Aparținea trecutului. Acum trebuia să se îngrijească de prezent. Moartea lui Sam Roffe trebuia anunțată membrilor familiei, iar aceștia erau îm­prăștiați prin toată lumea. Trebuia pregătită o declarație pentru presă. Vestea va trece ca o undă de șoc prin cercurile financiare internaționale. Compania se afla în mijlocul unei crize financiare și era vital ca impactul morții lui Sam Roffe să fie minimalizat cât mai mult posibil. Asta va fi treaba lui Rhys.

Rhys Williams l-a întâlnit pe Sam Roffe cu nouă ani în urmă. Rhys avea atunci douăzeci și cinci de ani și era managerul comercial al unei mici firme de me­dicamente. Era sclipitor, plin de inițiativă și pe măsură ce compania își lărgea afacerile reputația lui Rhys devenea tot mai cunoscută. I se oferi un post la „Roffe și Fiii” dar când el refuză, Sam Roffe cumpără firma pentru care lucra Rhys și trimise după el. Chiar și acum își amintea de prima lor întâlnire, de forța copleșitoare a prezenței lui Sam Roffe.

- Locul tău este aici, la „Roffe și Fiii”, îl informă Sam Roffe. De aceea am cumpărat instalația asta, de pe vremea bunicii, pentru care lucrai.

Rhys se simți măgulit și enervat în același timp.

- Și dacă nu vreau să rămân?

Sam Roffe îi zâmbi și îi spuse confidențial:

- Vei vrea. Tu și cu mine avem ceva în comun, Rhys. Amândoi suntem ambițioși. Vrem să stăpânim lumea. Îți voi arăta cum.

Cuvinte magice, promisiunea unei sărbători pentru aprigul vânător care se afla în sufletul tânărului de atunci, pentru că el știa ceva ce Sam Roffe nu bănuia: nu exista un Rhys Williams. Era un mit creat din disperare, sărăcie și deznădejde.

* * *

Se născuse lângă minele de cărbuni din Gwent și Carmarthen, în văile roșii din Țara Galilor, unde învelișul de gresie și zăcămintele de calcar și cărbune încrețeau pământul verde. A crescut într-o lume de basm în care până și numele proprii erau poezie: Brecon, Pen-y Fan, Penderyn, Glyncorrwg și Maesteg. O țară a legendelor unde cărbunele ascuns adânc în pământ a fost creat acum 280 milioane de ani, unde cândva copaci puternici dominau peisajul, încât o veveriță putea călători de la Brecon Beacons până la mare fără măcar să atingă pământul. Dar a venit revoluția industrială, iar frumoșii copaci verzi au fost tăiați pentru a alimenta focurile lacome din industria fierului.

Băiatul crescu înconjurat de eroi din alte timpuri și dintr-o altă lume. Robert Farrer a fost ars pe rug de biserica catolică pentru că a refuzat să facă jurământul celibatului și să-și abandoneze soția; King Hywel cel Bun a adus legea în Țara Galilor în secolul al zecelea; fiorosul cavaler Brychen, care a avut doisprezece băieți și douăzeci și patru de fete și a respins cu înțelepciune toate atacurile împotriva împărăției. Un ținut al poveștilor pline de glorie. Dar nu totul era glorie. Toți strămoșii lui Rhys au fost mineri, iar el, de copil, obișnuia să asculte ceea ce spuneau tatăl și unchii lui despre iadul de sub pământ. Discutau despre vremurile îngrozitoare când nu exista de lucru, când bogatele mine de cărbuni din Gwent și Carmarthen au fost închise datorită luptei înverșunate dintre companii și mineri, iar minerii au fost corupți de sărăcia care le rodea ambiția și mândria, sărăcie care chinuie sufletul unui om și-l stoarce de putere obligându-l să se supună.

Când minele funcționau era un altfel de iad. Cea mai mare parte a familiei lui Rhys a murit în mină. Unii au murit în măruntaiele pământului, alții și-au scuipat plămânii ani în șir. Puțini au trecut de treizeci de ani.

Rhys obișnuia să-i asculte pe tatăl său și pe unchii mai în vârstă discutând despre trecut, despre prăbușirile din mină, despre schilozi, despre greve; discutau despre vremurile bune și despre cele rele dar băiatului i se păreau la fel. Toate erau groaznice. Gândul că va trebui să-și petreacă restul vieții în întunericul de sub pământ îl îngrozea pe Rhys. Știa că va trebui să scape de acest destin.

La doisprezece ani fugi de acasă. Părăsi văile de cărbune și plecă pe coastă la Sully Ranny Bay și Lavernoock, unde se adunau turiștii bogați și unde tânărul aducea și căra bagaje, se făcea folositor ajutând doamnele să coboare pe potecile abrupte care duceau spre plajă, ducea coșurile grele pentru picnic, mâna un cărucior cu un ponei sau muncea la parcul de distracții de la Whitmore By.

Era doar la câteva ceasuri de casă dar distanța nici măcar nu putea fi măsurată. Oamenii de aici păreau veniți dintr-o altă lume. Rhys Williams nu-și imaginase niciodată că ar putea exista oameni atât de frumoși și podoabe atât de strălucitoare. Fiecare femeie i se părea că arată ca o regină, iar bărbații erau toți eleganți și manierați. Asta era lumea căreia vroia să-i aparțină și era capabil de orice pentru a ajunge o parte din ea.

Pe la vârsta de paisprezece ani Rhys Williams reușise să pună deoparte destui bani pentru a putea călători la Londra. Ajungând acolo își petrecu primele trei zile plimbându-se prin imensul oraș, căscând gura la tot ce vedea, asimilând însetat priveliști incredibile, zgomote, mirosuri.

Își găsi prima slujbă într-un magazin de manufactură unde se ocupa cu livrarea produselor. În ma­gazin mai erau încă doi funcționari, ființe superioare, și o femeie care făcea ca inima tânărului galez să cânte ori de câte ori se uita la ea. Bărbații îl tratau așa cum era destinat să fie tratat, ca pe un gunoi. Era o curio­zitate pentru ei. Se îmbrăca ciudat, avea maniere gro­solane și vorbea cu un accent de neînțeles. Îi pro­nunțau numele în fel și chip cu toate că el le repeta mereu pronunția corectă.

Fetei i se făcu milă de el. Se numea Gladys Simpkins și își împărțea micul apartament din Tooting cu încă alte trei fete. Într-o zi îi permise lui Rhys să o conducă acasă și îl invită la o ceașcă de ceai. Tânărul Rhys era copleșit de nervozitate. Se gândea că urma să aibă loc prima lui experiență sexuală, dar când își puse brațul în jurul lui Gladys, aceasta îl privi o clipă mirată, apoi izbucni în râs.

- N-o să capeți așa ceva, îi spuse ea, dar îți dau un sfat, dacă vrei să ajungi cineva, cumpără-ți niște haine mai ca lumea, fă-ți puțină educație și învață cum să te porți.

Privi atentă fața slabă, pasionată a tânărului, îi studie ochii de un albastru intens, apoi spuse cu blândețe.

- Vei arăta bine când vei crește mai mare.

* * *

Dacă vrei să ajungi cineva…

Acesta a fost momentul când Rhys Williams s-a inventat pe sine însuși. Adevăratul Rhys Williams era un băiat lipsit de educație, ignorant, fără pregătire, fără cei șapte ani de acasă, fără trecut, fără viitor. Dar avea imaginație, inteligență și o ambiție sălbatică. Era suficient. Rhys începu cu imaginea a ceea ce vroia să fie, ca cine de fapt intenționa să ajungă. Când se privea în oglindă nu-l vedea pe băiatul stângaci, neglijent care vorbea cu un accent ciudat; imaginea din oglindă îl arăta civilizat, manierat și plin de succes. Încetul cu încetul, Rhys începu să-și potrivească existența cu imaginea din mintea lui. Urmă o școală la seral, își petrecu sfârșiturile de săptămână în galeriile de artă. Bântuia bibliotecile publice, mergea la teatru și de acolo de sus studia îmbrăcămintea celor din fotoliile de orchestră. Mânca cât mai puțin pentru ca o dată pe săptămână să poată merge la un restaurant bun unde copia cu atenție felul în care mâncau ceilalți. Observa, învăța și nu uita nimic. Era ca un burete, ștergea trecutul și absorbea viitorul.

Într-un singur an Rhys învățase destul pentru a-și da seama că Gladys Simpkins, prințesa lui, era o fată de rând, banală, cu mult sub gusturile lui. Plecă de la magazinul de manufactură și se angaja ca funcționar într-o farmacie, una dintr-o rețea care aparținea ace­leiași firme. Avea aproape șaisprezece ani, însă arăta mult mai în vârstă. Era înalt și bine dezvoltat. Femeile au început să se intereseze de acest galez brunet și drăguț, isteț și galant. În farmacie deveni imediat preferatul clienților, mai ales al celor de sex feminin; care așteptau la rând până când Rhys era liber să se ocupe de ele. Se îmbrăca bine, vorbea corect și știa că făcuse un drum lung de la Gwent și Carmarthen, dar când se privea în oglindă nu era satisfăcut. Călătoria pe care intenționa să o facă încă nu se terminase.

Peste doi ani Rhys Williams deveni managerul farmaciei în care lucra. Într-o zi managerul rețelei de farmacii din zonă îi spuse:

- Acesta este doar începutul, Williams. Dacă vei continua să muncești la fel de mult, într-o zi vei ajunge să administrezi mai multe farmacii.

Rhys aproape îi râse în nas. Să crezi tu că asta poate fi o culme a ambiției! Rhys continua să-și ur­meze școala. Studia probleme de conducere și ad­ministrare a afacerilor, marketing și legile comerciale. Vroia mai mult. Imaginea din oglindă îl arăta în plin succes; însă Rhys simțea că este abia la începutul drumului. Șansa lui de a promova se ivi într-o zi când în farmacie intră un agent comercial al unei firme, care urmări cum Rhys știa să-și folosească farmecul pentru a face doamnele să cumpere medicamente de care nu aveau nevoie. Înainte de a pleca, îi spuse:

- Îți pierzi vremea aici, puștiule. Ar trebui să lucrezi pentru o firmă mai mare.

- Vă gândiți la una anume? întrebă Rhys.

- Așteaptă să-i vorbesc șefului meu despre tine.

Peste două săptămâni Rhys era angajat ca agent comercial al unei mici firme de medicamente. Era unul din cei cincizeci de agenți ai firmei, dar când Rhys se privi în oglinda lui specială știu că nu e adevărat. Nu concura decât cu el însuși. Se apropia tot mai mult de imaginea din oglindă, de personajul pe care îl crease. Un bărbat inteligent, cultivat, distins și fermecător.

Ceea ce încerca să facă părea imposibil. Toată lumea știa că trebuie să te naști cu aceste calități; nu puteau fi create. Dar Rhys reuși. Deveni ceea ce-și dorise.

Călători prin toată țara vânzând produsele firmei, discutând și ascultând. Se întorcea la Londra plin de inițiative practice și avansa repede pe treptele succesului.

La trei ani după angajarea sa, Rhys ajunse director comercial. Și sub conducerea sa atentă și pricepută firma începu să se extindă.

* * *

Patru ani mai târziu Sam Roffe intră în viața lui. Recunoscuse ambiția din Rhys.

- Îmi semeni, îi spuse Sam Roffe. Noi vrem să stăpânim lumea. Îți voi arăta cum.

Sam Roffe a fost un mentor strălucit. În următorii nouă ani, sub supravegherea lui Sam Roffe, Rhys Williams devenise un om valoros al companiei. Pe măsură ce trecea timpul, i se dădea o tot mai mare responsabilitate, să reorganizeze diferitele sectoare, să înlăture defecțiunile tehnice în indiferent ce parte a lumii se produceau, să coordoneze ramuri ale companiei „Roffe și Fiii”, să creeze și să pună în aplicare noi planuri. Până la urmă Rhys Williams ajunse să cunoască mai multe despre afacerile companiei decât oricine altcineva, cu excepția lui Sam Roffe. Rhys Williams, devenea succesorul logic al lui Sam Roffe. Într-o dimineață când Rhys și Sam Roffe se întorceau de la Caracas cu avionul companiei, un Boeing 707-320 transformat într-un apartament luxos, unul din flotila de opt avioane ale companiei, Sam Roffe îl lăudă pe Rhys pentru o afacere foarte profitabilă pe care acesta o încheiase cu guvernul din Venezuela.

- Vei primi o primă grasă pentru asta, Rhys.

Acesta îi replică liniștit.

- Nu vreau o primă, Sam. Vreau niște acțiuni și un loc de director în conducere.

O merita și amândoi știau asta. Dar Sam îi răspunse:

- Îmi pare rău. Nu pot schimba regulile, nici măcar pentru tine. „Roffe și Fiii” este o companie privată. Nimeni în afara familiei nu poate fi în conducere și nu poate deține acțiuni.

Rhys știa, bineînțeles. Participa la toate întrunirile directorilor, dar nu ca membru. Era un străin. Sam Roffe era singurul urmaș direct al familiei Roffe. Cei­lalți urmași erau femei, verișoarele lui Sam. Bărbații cu care se căsătoriseră conduceau compania. Walther Gassner, care se căsătorise cu Anna Roffe; Ivo Palazzi căsătorit cu Simonetta Roffe; Charles Martel, soțul Helenei Roffe. Și Sir Alec Nichols a cărui mamă a fost născută Roffe.

Așa că Rhys a fost obligat să ia o hotărâre. Știa că merită să fie în conducere, că într-o zi ar trebui să ajungă președintele ei. Deocamdată nu se putea, dar lucrurile se puteau schimba. Rhys se hotărî să rămână, să aștepte și să vadă ce se va întâmpla. Sam Roffe îl învățase să aibă răbdare. Iar acum Sam Roffe era mort.

Luminile din birou se aprinseră din nou și Hajib Kafir apăru în cadrul ușii. Kafir era directorul comercial al firmei pentru Turcia. Un bărbat scund, oacheș, care își purta diamantele și pântecul gras ca pe niște ornamente. Arăta neîngrijit, ca un om care s-a îmbrăcat în grabă. Deci Sophie nu l-a găsit într-un club de noapte. Ei, da, se gândi Rhys. Un efect secundar al morții lui Sam Roffe. Coitus interruptus.

- Rhys! exclamă Kafir. Dragul meu prieten, iartă-mă! N-am știut că ești încă în Istanbul! Trebuia să prinzi un avion, iar eu am avut niște probleme urgente…

- Stai jos, Hajib. Ascultă-mă atent. Vreau să trimiți patru telegrame codificate. Vor merge în țări diferite. Vreau să fie înmânate personal de mesagerii noștri, înțelegi?

- Bineînțeles, spuse Kafir uimit. Înțeleg foarte bine. Rhys îi aruncă o privire ceasului de mână subțire, din aur, marca Baume & Mercier, de la încheietura mâinii.

- Poșta din New York e închisă acum. Trimite telegramele de la Yeni Posthane Cad. Vreau să plece peste treizeci de minute.

Îi înmână o copie a telegramei pe care o compusese.

- Oricine discută despre asta va fi concediat imediat.

Kafir privi telegrama și ochii i se măriră.

- Dumnezeule! Nu se poate! exclamă el îngrozit. Cum, cum s-a putut întâmpla așa ceva?

- Sam Roffe a murit într-un accident, îi răspunse Rhys.

Acum, în sfârșit, Rhys își permise să se gândească la ceea ce încercase să elimine din gândurile sale; Elizabeth Roffe, fiica lui Sam. Avea douăzeci și patru de ani. Când o întâlnise prima dată, era o puștoaică de cincisprezece ani, care purta proteză pentru dinți, era extraordinar de timidă și de grasă, o rebelă singu­ratică. De-a lungul anilor, Rhys urmări transformarea ei într-o tânără deosebită, care moștenise frumusețea mamei și inteligența și forța tatălui. Ajunsese foarte apropiată de Sam. Rhys știa cât de mult o va afecta vestea morții tatălui ei. Știa că va trebui să o anunțe personal.

Două ore mai târziu Rhys Williams se îndrepta spre New York cu unul din avioanele companiei.

Capitolul 2

BERLIN. Luni, 7 septembrie, ora 10 a. m.

Anna Roffe Gassner știa că nu are voie să țipe din nou, altfel Walther se va întoarce și o va ucide. Se ghemui într-un colț al dormitorului, tremurând din tot corpul, fără să se poată controla și își așteptă moartea. Ceea ce începuse ca un basm frumos se transformase în groază și teroare. De foarte mult timp încerca să evite adevărul: bărbatul cu care se căsătorise era un maniac criminal.

* * *

Anna Roffe nu iubise pe nimeni înainte să-l întâlnească pe Walther Gassner, nici pe mama ei, nici pe tatăl ei, nici pe ea însăși. Anna a fost un copil fragil și bolnăvicios, care suferea de amețeli. Nu-și putea aminti o perioadă când să nu fi fost prin spitale sau înconjurată de surori sau specialiști aduși din toate colțurile lumii. Pentru că tatăl ei era Anton Roffe de la „Roffe și Fiii” cei mai buni doctori erau aduși la patul ei din Berlin. Dar după ce o examinau și îi făceau diferite teste, plecau fără să știe mai multe decât atunci când veniseră. Nu reușeau să-i pună un diagnostic.

Anna nu a putut să meargă la școală ca alți copii, iar cu timpul a ajuns foarte retrasă, creându-și o lume a ei, plină de vise și fantezii, unde nimănui nu i se permitea să intre. Își picta propriile tablouri de viață, deoarece culorile realității erau prea stridente ca ea să le accepte. Când ajunsese la optsprezece ani, amețelile au dispărut la fel de misterios cum au apărut. Dar îi pecetluiseră existența. La vârsta la care majoritatea fetelor se logodesc și se căsătoresc, Anna nu fusese încă sărutată de nici un băiat. Încerca să se convingă că nu-i păsa. Era mulțumită să trăiască în viața ei imaginară, departe de toți și de restul lumii. Când trecu de douăzeci de ani, fu asaltată de pețitori, era o moștenitoare care purta unul din cele mai prestigioase nume din lume și mulți bărbați erau dornici să profite de averea ei. Primi cereri în căsătorie de la un conte suedez, un poet italian și o mulțime de prinți din țări sărace. Anna îi refuză pe toți. La aniversarea a treizeci de ani, tatăl ei suspină: „Voi muri fără să-mi văd nepoții”.

La treizeci și cinci de ani Anna plecă la schi în Kizbühel, în Austria și acolo îl întâlni pe Walther Gassner, instructor de schi și cu treisprezece ani mai tânăr ca ea.

Când Anna l-a văzut prima dată pe Walther, pur și simplu i s-a tăiat respirația. Cobora pe pârtia abruptă de la Hahnenkamm și era cea mai frumoasă imagine pe care Anna o văzuse vreodată. Se apropie de capătul pârtiei ca să-l vadă mai bine. Arăta ca un tânăr zeu, iar Anna era mulțumită doar să-l privească. O surprinse privindu-l țintă.

- Nu schiezi, gnädiges Fräulein?

Anna clătină din cap neavând încredere în vocea ei, iar el îi zâmbi.

- Atunci dă-mi voie să te invit la masă.

Anna intră în panică și o luă la fugă ca o școlăriță. Din acel moment Walther Gassner nu o mai lăsă în pace. Anna Roffe nu era o fată proastă. Era conștientă de faptul că nu era nici frumoasă, nici sclipitoare, că era o femeie ștearsă și care, în afara numelui, nu avea nimic altceva de oferit unui bărbat. Dar ea știa că sub această fațadă obișnuită se ascundea o tânără frumoasă, sensibilă, cu sufletul încărcat de dragoste, poezie și muzică.

Poate pentru că nu era o frumusețe, Anna avea un respect deosebit pentru frumos. Obișnuia să viziteze marile muzee și să petreacă ore în șir privind cu ochi mari tablourile și sculpturile. Când l-a văzut pe Walther Gassner i s-a părut că toți zeii s-au trezit la viață pentru ea.

A doua zi Anna își lua micul dejun pe terasa hotelului Tennerhof când se trezi cu Walther Gassner lângă ea. Arăta într-adevăr ca un tânăr zeu. Avea un profil regulat, pronunțat, iar trăsăturile feței erau puternic marcate, dar în același timp delicate, pline de sensibilitate. Era foarte bronzat, cu dinți albi și egali. Avea părul blond și ochi de un cenușiu închis. Sub hainele de schi Anna vedea mișcându-i-se mușchii pieptului și ai picioarelor și simți cum i se stârnesc simțurile. Își ascunse mâinile în poală ca să nu-i vadă petele de pe piele.

- Ieri după-amiază te-am căutat pe pârtii, spuse Walther. Anna nu putea vorbi. Dacă nu știi să schiezi, te învăț eu, spuse el zâmbind și adăugă: nu-i nevoie să-mi plătești.

O luă cu el pe pârtia de la Hausberg, pârtia începătorilor, pentru prima ei lecție. Dar imediat amândoi și-au dat seama că ea nu avea nici un talent pentru schi. Își pierdea mereu echilibrul și cădea, dar insista să încerce din nou și din nou pentru că se temea că Walther o va disprețui dacă nu va reuși, însă, după a zecea căzătură, Walther o ajută să se ridice și îi spuse blând:

- Ai fost făcută să te ocupi cu lucruri mai im­portante.

- Ce fel de lucruri? întrebă ea necăjită.

- Îți voi spune diseară la cină.

În seara aceea au cinat, apoi au luat micul dejun împreună, apoi din nou prânzul și cina. Walther își neglija clienții. Lipsea de la lecțiile de schi pentru ca să o conducă în sat. O invită la cazinoul „Der goldene Greif”, o plimbă cu sania trasă de cai, o duse la cumpărături și în excursii și rămase cu ea ore în șir pe terasa hotelului discutând despre nimicuri. Anna era vrăjită.

La cinci zile după ce s-au cunoscut, Walther îi luă mâinile în ale sale și spuse:

- Anna, liebchen, vreau să mă căsătoresc cu tine.

Stricase totul. O scosese afară din lumea ei de basm și o adusese la realitatea crudă - cine era și ce I era. O virgină urâtă de treizeci și cinci de ani, un premiu pentru vânătorii de zestre. Încercase să plece, dar Walther o opri.

- Ne iubim, Anna. Nu poți fugi de acest adevăr.

Îl ascultă mințind-o, îl ascultă spunându-i: „N-am mai iubit pe nimeni altcineva” și simplifică lucrurile pentru că dorea cu disperare să-l creadă. Îl chemă în camera ei și rămaseră acolo discutând, iar Walther îi povesti viața lui și Anna brusc începu să-l creadă spunându-și surprinsă: este de fapt povestea vieții mele.

Ca și ea, Walther nu a avut pe cine să iubească. A fost un străin în această lume pentru că s-a născut bastard, așa cum Anna a fost o străină datorită bolii. Ca și ea, Walther era dornic să-și ofere dragostea. Fusese crescut într-un orfelinat și când ajunsese la treisprezece ani, iar înfățișarea lui plăcută fusese remarcată de toată lumea, femeile de la orfelinat au început să se folosească de el, aducându-l noaptea în camerele lor, luându-l în pat și învățându-l cum să le satisfacă. Ca răsplată primea mâncare mai multă, bucăți de carne și deserturi făcute din zahăr adevărat. Primea orice dar nu iubire.

Când Walther ajunse destul de în vârstă pentru a putea fugi de la orfelinat, descoperi că viața în libertate nu era cu nimic deosebită de cea cu care fusese obișnuit. Femeile vroiau să se folosească de înfățișarea lui, să-l poarte ca pe o insignă; nimic mai mult. Îi ofereau bani, haine, bijuterii, cadouri și atât.

Anna își dădu seama că Walther trecuse prin aceleași dezamăgiri ca și ea, era cealaltă jumătate pe care o așteptase. Căsătoria lor a fost o ceremonie fără fast la primăria orașului.

* * *

Anna sperase ca tatăl ei să fie încântat. Dar acesta îi făcu o scenă cumplită.

- Ești o proastă înfumurată, urlă el. Te-ai măritat cu un afurisit de vânător de zestre. L-am verificat. Toată viața a trăit de pe urma femeilor, dar până acum nu a găsit nici una atât de cretină ca să se mărite cu el.

- Încetează! țipă Anna. Nu înțelegi!

Dar Anton Roffe știa că înțelege prea bine motivele lui Walther Gassner. Îi ceru ginerelui să se prezinte în biroul său.

Walther privi admirativ pereții acoperiți cu lam­briuri, tablourile vechi și spuse:

- Îmi place aici.

- Da, sunt convins. Arată mult mai bine ca un orfelinat.

Walther îl privi tăios, devenind brusc precaut.

- Ce vreți să spuneți?

- Hai să terminăm cât mai repede. Ai făcut o greșeală. Fiica mea nu are bani.

Ochii lui Walther îl priveau pătrunzător.

- Ce anume încercați să spuneți?

- Nu încerc să-ți spun nimic. Îți spun pur și simplu. Nu vei obține nimic de la Anna, pentru că Anna nu are nimic. Dacă te-ai fi interesat mai bine ai ști că „Roffe și Fiii” este o companie privată. Asta înseamnă că acțiunile firmei nu pot fi vândute. Trăim confortabil și atât. Nu există o zestre mare, de care să te folosești.

Scotoci în buzunar, scoase un plic și îl aruncă pe birou în fața lui Walther.

- Asta te va despăgubi pentru cheltuielile făcute. Vreau să dispari din Berlin până la ora șase. Nu vreau ca Anna să mai audă vreodată de tine.

- Nu v-a trecut prin minte nici măcar pentru o clipă că m-am căsătorit cu Anna pentru că m-am îndrăgostit de ea? îl întrebă Walther calm.

- Nu, spuse Anton caustic. Dar ție?

- Să vedem prețul meu pe piață, spuse el după un moment.

Deschise plicul și numără banii. Ridică privirea spre Anton Roffe.

- Mă evaluez la mai mult de douăzeci de mii de mărci.

- E tot ce primești. Consideră-te norocos.

- Sunt, spuse Walther. Dacă vreți să știți adevărul, cred că sunt un om foarte norocos. Mulțumesc.

Puse banii în buzunar cu un gest neglijent și apoi ieși din birou.

Anton Roffe răsuflă ușurat. Se simțea puțin vinovat și dezgustat de ceea ce făcuse, dar fusese singura soluție. Anna va fi nefericită aflând că o părăsise soțul dar era mai bine să se întâmple acum decât mai târziu. Va avea grijă să întâlnească pe cineva potrivit, de vârsta ei, care cel puțin o va respecta dacă nu va fi capabil să o iubească. Cineva care să fie interesat de ea și nu de banii și numele ei. Cineva care să nu poată fi cumpărat cu douăzeci de mii de mărci.

Când Anton Roffe ajunse acasă Anna alergă să-l întâmpine, cu ochii în lacrimi. El o luă în brațe, o strânse la piept și îi spuse:

- Anna, liebchen, totul va fi în regulă. Îl vei uita…

Anton privi peste umărul ei și îl văzu pe Walther Gassner în pragul ușii. Anna îi arătă un deget spunându-i:

- Uite ce mi-a cumpărat Walther! Așa-i că este cel mai frumos inel pe care l-ai văzut? A costat douăzeci de mii de mărci.

Până la urmă părinții Annei au fost obligați să-l accepte pe Walther Gassner. Drept cadou de nuntă le-au cumpărat un frumos conac în Wannsee, plin de mobilă franțuzească, combinată cu antichități, canapele confortabile, un birou Roentgen în bibliotecă și rafturi de cărți care acopereau pereții. Partea super­ioară era mobilată cu piese elegante daneze și suedeze din secolul al optsprezecelea.

- E prea mult, îi spuse Walther. Nu vreau nimic de la ei și nici de la tine. Vreau să fiu capabil să-ți cumpăr singur lucrurile frumoase pe care ți le dorești, liebchen. Walther îi zâmbi ca un băiețel necăjit. Dar eu nu am bani.

- Bineînțeles că ai, replică Anna. Tot ce am îți aparține.

- Oare? întrebă Walther cu un surâs încântător.

La insistențele Annei - pentru că Walther părea să nu aibă nici un chef să discute despre bani - ea îi explică situația ei financiară. Avea un credit la bancă din care puteau trăi confortabil, dar cea mai mare parte a averii ei era investită în acțiunile companiei „Roffe și Fiii”. Acțiunile nu puteau fi vândute fără aprobarea unanimă a tuturor celor din conducere.

- Cât valorează acțiunile tale? întrebă Walther.

Anna îi spuse. Lui Walther nu-i venea să creadă. Îi ceru să-i repete suma.

- Și nu poți vinde acțiunile?

- Nu. Vărul meu Sam nu va accepta să vindem acțiuni ale firmei. El deține majoritatea acțiunilor. Într-o zi…

Walther își exprimă dorința de a lucra pentru companie. Anton Roffe era împotrivă.

- Cu ce poate contribui un schior leneș la firma noastră? întrebă Anton Roffe.

Dar până la urmă cedă de dragul fiicei sale, iar lui Walther i se oferi o slujbă în administrație. Se dovedi a fi foarte priceput și avansa rapid. Când tatăl Annei muri peste doi ani, Walther Gassner a fost făcut membru în conducerea companiei. Anna era foarte mândră de el. Era soțul și amantul perfect pentru ea. Întotdeauna îi aducea flori și mici cadouri, părea mulțumit să rămână serile acasă cu ea, doar ei doi. Fericirea Annei era imensă, aproape de nesuportat. Ach, danke, lieber Gott, obișnuia să spună când nu o putea auzi nimeni.

Anna învăță să gătească pentru a-i putea pregăti lui Walther mâncărurile preferate. Făcea choucroute, un strat crocant de varză murată și cartofi piure peste care punea cotlet de porc afumat și cârnăciori. Pre­gătea file din carne de porc fiert în bere și condimentat cu chimion pe care îl servea cu un măr copt în cuptor, decojit și umplut cu mici boabe de agrișe.

- Ești cea mai bună bucătăreasă din toată lumea, îi spunea Walther, iar Anna roșea de mândrie.

În al treilea an al căsătoriei lor Anna rămase însărcinată.

Primele opt luni ale sarcinii au fost îngrozitoare, dar Anna suporta totul fericită. Altceva o neliniștea.

A început într-o zi imediat după masa de prânz. Se apucase să tricoteze un pulover pentru Walther și gândurile i-o luaseră razna, când pe neașteptate auzi vocea lui Walther:

- Dumnezeule, Anna! Ce faci aici singură în întuneric?

După-amiaza se transformase în noapte. Anna privi puloverul din poala ei și își dădu seama că nu se atinsese de el. Cum de trecuse atât de mult timp? Unde îi fusese mintea? Apoi Anna mai trăi și alte experiențe similare și începu să se întrebe dacă această alunecare spre nimic nu era o prevestire, un semn de rău augur că viața ei era pe terminate. Nu credea că se teme de moarte, dar nu suporta gândul că îl va părăsi pe Walther.

Cu patru săptămâni înainte de a trebui să nască, Anna pierdu din nou noțiunea timpului, se împiedică și căzu rostogolindu-se pe scările ce duceau la etaj.

Se trezi la spital.

Walther era lângă patul ei, ținând-o de mână.

- M-ai speriat îngrozitor.

Brusc Anna intră în panică. Copilul! Nu mai simt copilul. Întinse mâinile în jos. Abdomenul ei era plat.

- Unde-i copilul meu?

Walther se aplecă și o strânse în brațe. Doctorul spuse:

- Ați avut gemeni, doamnă Gassner.

Anna întoarse capul spre Walther, iar ochii lui înotau în lacrimi.

- Un băiat și o fetiță, liebchen.

Anna ar fi putut muri pe loc de bucurie. Simți o dorință irezistibilă de a-i ține în brațe. Trebuia să-i vadă, să-i simtă lângă ea, să-i strângă la piept.

- Vom discuta despre asta când veți fi mai pu­ternică, spuse doctorul. Doar când vă veți simți mai bine.

* * *

O asigurau că se simte tot mai bine, dar Anna era înspăimântată. Ceva se întâmpla cu ea și nu înțelegea ce anume. Walther venea, o ținea de mână, apoi își lua rămas bun, iar ea îl privea surprinsă și vroia să-i spună: „Dar abia ai venit… „Privea însă ceasul și trecuseră deja trei sau patru ore.

Habar n-avea ce se întâmplase în acest timp.

Își amintea vag că într-o noapte îi fuseseră aduși copiii, dar apoi adormise. Nu-și amintea prea bine și se temea să întrebe. Nu avea importanță. Vor fi doar ai ei când Walther o va duce acasă.

* * *

Acea zi minunată sosi, în sfârșit. Anna își părăsi camera de la spital într-un scaun cu rotile, cu toate că insistase că se simte destul de puternică pentru a merge singură. De fapt se simțea foarte slăbită, dar era atât de încântată că urma să-și vadă copiii, încât nimic nu o mai interesa. Walther o duse în casă și se pregătea să o urce la etaj în dormitorul lor.

- Nu, nu! spuse ea. Du-mă în camera copiilor.

- Trebuie să te odihnești acum, draga mea. Nu ești încă destul de puternică…

Ea nu mai ascultă ce-i spune, se dezlipi din brațele lui și fugi spre camera copiilor.

Jaluzelele erau trase, iar în cameră era întuneric; ochii ei trebuiră să se obișnuiască o clipă. Era atât de plină de entuziasm, încât simțea că amețește. Se temea că va leșina.

Walther veni în spatele ei. Îi vorbea, încercând să-i explice ceva dar indiferent despre ce-i vorbea nu putea fi important.

Pentru că ei erau acolo. Dormeau amândoi, fiecare în leagănul lui, iar Anna se apropie încet ca să nu-i deranjeze și rămase așa, privindu-i cu ochii măriți. Erau cei mai frumoși copii pe care îi văzuse vreodată. Chiar de acum putea să-și dea seama că băiețelul va avea trăsăturile frumoase ale lui Walther și părul lui blond. Fetița era o păpușică adorabilă cu păr moale, auriu și o față mică, triunghiulară. Anna se întoarse spre Walther și spuse înăbușindu-se:

- Sunt atât de frumoși. Sunt… sunt foarte fericită.

- Haide, Anna, șopti Walther.

O cuprinse cu brațele și Anna simți în el o poftă aprigă care o tulbură și pe ea. Nu mai făcuseră dragoste de mult timp. Walther avea dreptate. Mai târziu vor avea destul timp pentru copii.

* * *

Pe băiat îl numiră Peter, iar pe fetiță Brigitta. Două miracole încântătoare pe care ea și Walther le concepuseră, iar Anna își petrecea tot timpul în camera lor, jucându-se cu ei, vorbindu-le. Chiar dacă nu puteau să o înțeleagă, știa că îi simt dragostea. Câteodată, în mijlocul unei zile, se întorcea și îl vedea pe Walther în pragul ușii, venit acasă de la birou, iar Anna își dădea seama că într-un fel trecuse încă o zi.

- Vino lângă noi, spunea ea. Jucăm un joc.

- Ai pregătit cina? o întreba Walther, iar Anna se simțea brusc vinovată. Va trebui să-i acorde mai multă atenție lui Walther și mai puțină copiilor, dar în ziua următoare se întâmpla același lucru. Gemenii erau ca un magnet căruia nu-i rezista. Anna încă îl iubea foarte mult pe Walther și încerca să-și diminueze sentimentul de vinovăție spunându-și că gemenii sunt și o parte din el. În fiecare noapte, de îndată ce Walther adormea, Anna se strecura din pat, se furișa în camera copiilor și rămânea acolo privindu-i până dimineața. Apoi se întorcea în dormitor înainte ca Walther să se trezească.

Odată, în mijlocul nopții, Walther intră în camera copiilor și o surprinse.

- Pentru numele lui Dumnezeu, ce faci aici?

- Nimic, dragul meu, doar…

- Du-te înapoi în pat! Niciodată nu-i mai vorbise așa.

A doua zi la micul dejun Walther îi spuse:

- Cred că ar trebui să ne luăm o vacanță. Ne va face la amândoi bine să plecăm undeva.

- Dar, Walther, copiii sunt prea mici să călăto­rească.

- Mă gândeam să plecăm doar noi doi.

- Nu pot să-i părăsesc, spuse Anna clătinând din cap.

Walther îi luă mâna și îi spuse:

- Vreau să uiți copiii.

- Să uit copiii? spuse ea șocată.

- Anna, îți amintești cât de bine ne-am simțit împreună înainte de a rămâne însărcinată? Ce bine ne-am distrat? Cât de bucuroși eram, doar noi doi, fără nimeni altcineva în jurul nostru?

Iar Anna pricepu. Walther era gelos pe copii.

* * *

Săptămâni și luni treceau în grabă. Walther nici măcar nu se apropia de copii. De ziua lor de naștere Anna le cumpără cadouri minunate. Walther reușea mai tot timpul să rămână în oraș, pentru a rezolva diferite afaceri. Anna nu mai putea să se lase păcălită. Adevărul era că pe Walther nu-l interesau copiii. Anna simțea că probabil e și vina ei, pentru că ea era prea interesată de ei. Obsedată era cuvântul folosit de Walther. Îi ceruse să consulte un doctor, iar Anna acceptase pentru a-i face plăcere. Dar doctorul era un tâmpit. În momentul în care începu să-i vorbească, Anna îl ignoră, lăsându-și mintea să se îndepărteze de prezent până când îl auzi spunându-i:

- Consultația s-a terminat, doamnă Gassner. Ne întâlnim săptămâna viitoare?

- Bineînțeles.

Nu s-a mai întors niciodată.

Anna simțea că era problema lui Walther, dar și a ei. Dacă greșeala ei era că își iubea copiii prea mult, a lui Walther era că nu-i iubea destul.

Anna învăță să nu vorbească despre copii în prezența lui Walther, dar abia aștepta ca el să plece la birou pentru a se întoarce în camera lor și a se juca cu ei. Doar că acum nu mai erau bebeluși. Și-au sărbătorit deja a treia aniversare și Anna putea să vadă cum vor arăta ca adulți. Peter era înalt pentru vârsta lui, iar corpul lui era puternic și atletic ca al tatălui său. Anna îl ținea în brațe și îi fredona:

- Of, Peter, ce le vei face tu sărmanelor fete? Să fii drăguț cu ele, fiul meu drag. Nu vor avea nici o șansă.

Iar Peter îi zâmbea rușinat și o îmbrățișa.

Apoi Anna se întorcea spre Brigitta. Brigitta se făcea cu fiecare zi tot mai frumoasă. Nu semăna nici cu Anna, nici cu Walther. Avea părul auriu și o piele delicată ca porțelanul. Peter avea temperamentul aprig al tatălui său și câteodată Anna trebuia să-i tragă câte o palmă ușoară peste șezut, dar Brigitta era un înger. Când Walther nu era prin preajmă Anna le punea discuri sau le citea. Cartea lor preferată era „101 Mărchens”. O băteau pe Anna la cap să le citească povești despre căpcăuni, spiriduși, vrăjitoare, chiar dacă le știau pe de rost, iar la culcare Anna le cânta un cântec de leagăn:

Schlaf, Kinderlein, schlaf,

Der Vater hüt’t die Schaf…

Anna se ruga ca timpul să îmblânzească atitudinea lui Walther, ca el să se schimbe. Se schimbă într-adevăr, dar în rău. Detesta copiii. La început Anna își spuse că se întâmplă așa pentru că Walther își dorea toată dragostea ei doar pentru el, că nu vroia să o împartă cu nimeni altcineva. Dar încetul cu încetul își dădu seama că nu era vorba de dragostea pentru ea. Walther o ura. Tatăl ei avusese dreptate. Walther se căsătorise cu ea pentru banii ei. Copiii erau o amenințare pentru el. Vroia să scape de ei. Tot mai des îi vorbea Annei despre vânzarea acțiunilor.

- Sam nu are nici un drept să ne oprească! Am putea lua toți banii și să plecăm unde vrem. Doar noi doi.

Anna îl privi înmărmurită.

- Ce facem cu copiii? Ochii lui sclipeau febril.

- Nu. Ascultă-mă. Pentru binele nostru va trebui să scăpăm de ei. Trebuie.

În acel moment Anna înțelese că Walther era nebun. Se îngrozi. Walther concediase toți servitorii cu excepția unei femei care venea să facă curățenie o dată pe săptămână. Iar Anna și copiii erau singuri cu el, la cheremul lui. Avea nevoie de ajutor. Poate că nu era prea târziu pentru a fi vindecat. În secolul al cincis­prezecelea nebunii erau adunați și închiși pentru totdeauna în case situate pe apă, Narrenschiffe, corăbii ale nebunilor, dar astăzi datorită medicinii moderne, trebuia să existe o posibilitate de a-l ajuta pe Walther.

Acum, în această zi de septembrie, Anna se cuibărise pe podeaua din dormitorul ei unde Walther o închisese și aștepta ca el să se întoarcă. Știa ce trebuie să facă. Pentru binele lui, al ei și al copiilor. Anna se ridică nesigură pe picioare și se îndreptă spre telefon. Ezită o secundă apoi ridică receptorul și începu să formeze 110, numărul poliției. Îi răspunse o voce străină.

- Hallo. Hier ist Notruf der Polizei. Kann ich ihnen helfen?

- Ja, bitte. Anna simți că se sufocă. Ich…

O mână apăru din spatele ei și îi smulse receptorul, trântindu-l în furcă. Anna se retrase câțiva pași.

- Te rog, scânci ea, nu mă lovi.

Walther se apropie de ea cu ochi strălucitori, vorbindu-i atât de blând încât ea nu-l înțelegea.

- Liebchen, nu am de gând să te lovesc. Te iubesc, nu înțelegi?

O atinse, iar ea simți furnicături pe piele.

- Nu vrem ca poliția să vină aici, nu-i așa?

Anna clătină cu putere din cap, prea terorizată pentru a putea vorbi.

- Anna, copiii sunt cei care ne creează probleme. Vom scăpa de ei. Eu…

Se auzi soneria de la intrare. Walther se opri nehotărât. Soneria se auzi din nou.

- Rămâi aici, ordonă el. Mă întorc.

Anna îl privi cum iese din cameră, incapabilă să se miște. Walther trânti ușa în urma lui și ea auzi zgomotul cheii care încuia ușa.

„Mă întorc”, îi spusese el.

Walther Gassner coborî repede scările, ajunse la ușa de la intrare și o deschise. Un bărbat îmbrăcat în uniforma gri a mesagerilor îi întinse un plic sigilat.

- Un mesaj important pentru domnul și doamna Walther Gassner.

- Da, spuse Walther. Îl iau eu.

Închise ușa, privi plicul din mâna lui și îl deschise. Citi încet mesajul dinăuntru.

Cu regret vă informăm că Sam Roffe a murit într-un accident de alpinism. Vă rugăm să fiți prezenți la Zürich vineri la amiază la o întrunire de urgență a conducerii.

Era semnat „Rhys Williams”.