Les trois graces

Les trois graces de Mircea Eliade

— Este curios că s-a gîndit la asta... Că ultimele lui cuvinte au fost astea: Les trois Grâces...

Aproape 39 de ani. De fapt, 39 de ani fără trei săptămîni. La cîțiva kilometri de Vevey, în pădure. Dacă nu l-ar fi trezit lătratul cîinelui, ar fi trecut pe lîngă ele fără să le vadă. Probabil că încerca din nou — pentru a cîta oară? — să găsească rima. Se încăpățînase să păstreze, întreg, numele latinesc: Euphorbia moldavica id est impudica... A întors speriat capul; un cîine mare, negru se îndrepta spre el, pe pietriș, și în fund, pe jumătate ascunse sub sălcii și brazi, cele trei vile. Așa cum nu mai văzuse pînă atunci. Păreau izolate, și totuși comunicau între ele; dar nu înțelegea cum. Le privea fascinat, nemaiîndrăznind să clipească. (Cîteva luni după aceea, Sidonia i-a spus, stăpînindu-și anevoie enervarea: „Știu, este pur și simplu un tic; dar, dacă ai avea puțină voință... Pentru că, iartă-mă că ți-o repet, pentru cel care te privește..." „Dar nu clipesc întotdeauna, a întrerupt-o zîmbind. Cînd mă interesează ceva, un tablou, un peisagiu, o floare..." „Nu vorbeam de flori, reluă Sidonia. Este meseria ta..." Poate că atunci, în acea clipă, a înțeles. Cuvintele acelea, „meseria", „este meseria ta", i-au fost de-ajuns. A ridicat din umeri. „Înainte de toate, pentru mine, botanica este o pasiune; în al doilea rînd, este o știință foarte precisă... În orice caz, te asigur, ticul, dacă se poate numi așa, nu-mi aparține. Nu aparține poetului, și nici naturalistului...")

— Da, este într-adevăr curios, vorbi Hagi Pavel. Vreau să spun că și-a amintit de ele tocmai atunci, cînd... Se întrerupse brusc, încercînd să-și înăbușe un suspin: Dumnezeu să-L ierte! adăugă coborînd glasul.

Apoi întinse mîna și apucă paharul cu vin.

— Les trois Grâces, repetă absent Zalomit. Les trois Grâces!...

Ce casă de vis! Să poți lucra aici o vară întreagă, să nu faci altceva decît să scrii!... Dar îl exaspera cîinele. Se învîrtea în jurul lui, la cîțiva metri, lătrînd tot mai strident, neîndrăznind să-L privească și totuși cu capul necontenit îndreptat, amenințător, către el. Îi strigă în glumă: „Potaie!" încercînd să-L îmblînzească. Atunci dădu cu ochii de tăblița de aramă și citi: Les troi Grâces. „Evident! Acum înțeleg!", șopti.

— Dar, în fond, de ce este vorba? întrebă Nicoleanu. Ce-a vrut să spună?

Hagi Pavel își îndreptă privirile spre Zalomit și zîmbi trist.

— Tinerețe, spune, amintiri din tinerețe. De cînd eram toți trei la studii, în Elveția.

Își duse stîngaci mîna la ochi și începu să se frece. Apoi, cu un oftat, își umplu din nou paharul.

— Eu le-am descoperit întîi, începu Zalomit, dar în ziua următoare i-am adus și pe ei să le admire. Les trois Grâces. Într-adevăr, nu li se potrivea alt nume. Căci, deși erau trei, alcătuiau o unitate, dacă înțelegi ce vreau să spun. Le-a plăcut și lor, firește, dar eu eram pur și simplu îndrăgostit, de fiecare în parte și de toate trei laolaltă. Veneam să le văd în fiecare duminică. Am venit o dată, toți trei, pe ninsoare. Zăpada era deja de cîteva palme, dar ningea întruna și printre brazi, după ce se aprinseseră luminile înăuntru, căci eram în ianuarie și se întuneca repede, printre brazi parcă ne-am fi aflat deodată într-un basm norvegian cu zîne.

— Am mai fost și altă dată pe zăpadă, îl întrerupse Hagi Pavel. Dar n-a mai fost așa frumos.

Zalomit clătină din cap.

— Nu, te înșeli. Pe zăpadă n-am fost decît o singură dată, în duminica aceea din ianuarie, în 1929 sau 1930.

Hagi Pavel îl privi curios.

— În nici un caz n-a putut fi în 1929, pentru că nu mă instalasem încă la Geneva. Și nici în 1930 n-a putut fi, pentru că vacanța aceea de iarnă o petrecusem în țară.

— Poate că nu vorbiți de același lucru, interveni Nicoleanu. După cîțiva ani... amintirile, știți și dumneavoastră...

— Dar Les trois Grâces sînt mai mult decît amintiri din tinerețe, îl întrerupse Zalomit. Cel puțin pentru mine. Publicasem o plachetă de versuri, cu banii mei bineînțeles. Fără nici un succes, de altfel. Lucram în vara aceea la un volum, mult mai pretențios. Eram pur și simplu entuziasmat de Paul Valery... Cînd le-am descoperit acolo, ascunse sub sălcii și brazi, mi-am spus: Să poți scrie aici, o vară întreagă, singur, neștiut de nimeni...

Hagi Pavel se întoarse spre el, încruntîndu-se.

— Aflasem și numele arhitectului, continuă Zalomit, și l-am ținut minte multă vreme, poate zece, cincisprezece ani. Dar cu toată admirația mea, l-am uitat. Așa cum am uitat, de altfel, atîtea altele, adăugă încercînd să zîmbească.

Hagi Pavel ridică de mai multe ori din umeri.

— Nu prea înțeleg la ce faci aluzie, spuse.

— În orice caz, e curios că astea au fost ultimele lui cuvinte, spuse Nicoleanu: Les trois Grâces.

— Cît se poate de curios, reluă Hagi Pavel. Fiecare dintre noi am avut multe aventuri în tinerețe; pe unele le-am uitat, de altele ne amintim doar pe jumătate. Ce l-o fi făcut pe Aurelian să-și aducă aminte tocmai de Les trois Grâces? Poate pentru că, după atîția ani, ne aflam din nou împreună, noi, cei trei, care ne împrietenisem în timpul studiilor la Geneva. Dar aveam atîtea alte amintiri comune din Elveția! De ce și-o fi adus aminte de Les trois Grâces. Mai ales că, la drept vorbind, așa cum căzuserăm de acord cu toții, nu numai noi trei, ci și alți colegi de-ai noștri, numai două din ele erau pro-priu-zis grase. Yvonne era mai mult sau mai puțin așa cum trebuia să fie o elvețiană de douăzeci și cinci de ani.

Zalomit schimbă brusc poziția scaunului și-și încruțișă brațele pe masă.

— Cred că vorbim de două lucruri cu totul deosebite, care n-au nimic de-a face unul cu altul. Eu îți vorbeam de cele trei vile de lîngă Vevey, care se numeau Les trois Grâces, și prin fața cărora ne-am plimbat de atîtea ori; o dată într-o duminică din ianuarie și pe ninsoare.

— Acum, că te ascult, începu gînditor Hagi Pavel, parcă mi-aș aduce aminte de niște pitici în curte, și un bazin zmălțuit albastru.

Zalomit ridică plictisit din umeri.

— Nu. Confunzi cu alte vile și căsuțe. Les trois Grâces n-aveau pitici și nici bazin.

— Poate confund, spuse Hagi Pavel. Dar sper că îți mai aduci aminte de Yvonne și de Henriette, și de o a treia fată, îmi scapă acum numele, cu care ne-am avut noi bine, iar unii din noi chiar foarte bine, aproape doi ani de zile... Ție îți plăcea la început Yvonne, dar nu cred că a fost o mare pasiune...

— Da, Yvonne... Evident, îmi aduc aminte numele. Dar n-aș ști să-ți spun cum arăta... Iar despre celelalte două...

— Henriette era destul de grasă, dar era, cum spuneam noi atunci, dată dracului, avea pe vino încoace. Și era deșteaptă foc. Ții minte cum te tachina cînd ne întîlneam cu toții — noi trei, și ele trei — la Gafe des Vosges? întîi striga grupului întreg: Vive la Roumanie! Apoi îți căuta privirile și adăuga: Vivent les allies!

Zalomit ridică din nou din umeri zîmbind trist, intimidat.

— Îmi pare rău, îmi pare foarte rău, dar nu-mi mai aduc aminte...

— Bine, înțeleg, continuă Hagi Pavel. Tu erai pasionat de poezie și de flori. Vedeai lumea altfel decît o vedeam noi! Și apoi, adăugă după o scurtă pauză, au trecut aproape patruzeci de ani...

— Dar n-am uitat nici pădurea de lîngă Vevey, nici Les trois Grâces, deși, îți mărturisesc, nu m-am mai gîndit la anumite întîmplări din tinerețea mea de vreo douăzeci și cinci de ani.

Tăcură toți, încurcați, evitînd să se privească. Tîrziu, Hagi Pavel apucă brusc a doua sticlă și umplu paharele, cu mare grijă, ca și cum i-ar fi fost frică să nu-i tremure mîna.

— Âpropos de Yvonne, începu. Mai ții minte cum le numea Aurelian la început? Le spunea: Deux ou trois Grasses...

Zalomit îl privi din nou cu mare atenție apoi zîmbi.

— Asta n-o putea spune atunci, pentru că în anii aceia încă nu se tradusese în franțuzește cartea lui Aldous Huxley, Two or Three Grâces. Dacă a spus-o, a spus-o mai tîrziu...

— Bine, bine, îl întrerupse Nicoleanu. Știm cu toții că memoria este așa cum sînt toate celelalte funcțiuni și facultăți: aproximativă și perisabilă. Dar, ca să revenim la ultimele cuvinte ale lui Aurelian Tătaru, ce credeți că a vrut să spună?...

— Dumnezeu să-l ierte! murmură Hagi Pavel. Poate faptul că eram toți trei împreună, că ne reîntîlnisem toți trei după atîția ani, și tocmai aici, în munți, ca pe vremuri, cînd urcam spre Chamonix.

— Partea asta a Carpaților nu prea seamănă cu Elveția alpină, vorbi absent Zalomit. Dacă a vrut să ne spună ceva, a vrut probabil să ne spună: „îmi dau seama că sînt pierdut, dar nu mi-e frică, și nici vouă să nu vă fie frică de moarte." Și poate a vrut să ne spună că moartea este o împlinire, o perfectă integrare a tuturor facultăților înalte cu care am fost dăruiți. Și n-a găsit, pe loc, o altă imagine, sau poate n-a mai avut destule puteri să vorbească, și, deschizînd ochii și văzîndu-ne pe amîndoi acolo lîngă el, și-a adus aminte de perfecta armonie a celor trei vile, separate și totuși formînd un singur corp arhitectonic, și ne-a evocat imaginea asta: Les trois Grâces...

— Bine, tu ești poet, îl întrerupse Hagi Pavel. Tu vezi lucruri pe care noi, ceștilalți...

Zalomit îl privi cîteva clipe adînc, încruntat, apoi figura i se lumină deodată și zîmbi.

— Dacă vrei să știi, află că nu mai sînt de mult poet. Din după-amiaza aceea de iulie, cînd am dat prima oară cu ochii de Les trois Grâces, n-am mai încercat să scriu un singur vers. Am rămas ce trebuia să fiu de la început: un botanist. Nici o poetică din lume nu atinge perfecțiunea și semnificația celei mai timide flori... Se ridică brusc și le întinse mîna: Și acum, am să vă rog să mă iertați dacă vă las. Mă urc sus, la mine în cameră, să mă întind. M-a ajuns oboseala...

Tresări auzind pași pe cărare, și întoarse capul. La început nu-l recunoscu, cu bascul îndesat mult pe frunte și cu mantaua de ploaie pe umeri.

— Vasăzică, nici dumitale nu ți-e somn, spuse Nicoleanu apropiindu-se.

Se așeză lîngă el, în iarbă, înfășurîndu-și cu grijă mantaua în jurul genunchilor.

— Chiar în miezul verii, adăugă, nopțile, aici, la munte, sînt întotdeauna reci. Să fii cu mare băgare de seamă...

— Sînt obișnuit, vorbi Zalomit fără să-l privească. Aria mea de specializare e flora Carpaților. Cîtă a mai rămas, adăugă parcă mai mult pentru sine.

— Te-ai oprit să te odihnești chiar aici, la cîțiva metri de locul unde...

— Cît să fie ceasul? îl întrerupse Zalomit, întorcînd brusc capul către el. Mi-am lăsat ceasornicul pe măsuța de noapte...

— Nu poate fi mai mult de trei. Într-un ceas răsare soarele.

— Deci, n-au trecut decît vreo douăsprezece, treisprezece ore... Mi-e peste putință să înțeleg cum s-a întîmplat, reluă după cîteva clipe.

Nicoleanu își strînse și mai mult, cu înfrigurare, mantaua în jurul corpului.

— Nici eu nu înțeleg, spuse. Cînd v-am auzit strigînd și am sosit în goană, după două, trei minute mai tîrziu, nu-mi venea să cred ochilor. Numai un copil nepriceput, de la oraș, care ar fi urcat pentru prima oară pe munte sau cineva care și-ar fi pierdut brusc cunoștința, ar fi putut aluneca și ar fi căzut, rostogolindu-se, douăzeci, douăzeci și cinci de metri, fără să încerce să se apuce de vreo rădăcină, sau de vreun smoc de iarbă înaltă, sau chiar de pietre...

— Poate și-a pierdut cunoștința... Sau poate o fi avut o criză cardiacă sau altceva... Cred că asta se va putea afla...

— S-ar putea afla, îl întrerupse Nicoleanu, dacă autopsia va fi făcută la timp și de cine trebuie...

— Îl cunoșteai de mult? întrebă Zalomit întorcînd din nou capul către el.

— Bine, nu l-am cunoscut decît în ultimii trei, patru ani. Evident, îl întîlnisem de cîteva ori, mai înainte. Cum însă nu aveam aceeași specialitate sau, mai precis, el nu o mai avea, nu am avut nici prilejul atunci, prin anii 1960-65, să ne întîlnim mai des și să ne cunoaștem.

— De ce spuneai că nu mai avea aceeași specialitate? întrebă Zalomit.

Nicoleanu prelungea încurcat tăcerea, tot încercînd să-și potrivească mantaua. În cele din urmă se ridică în picioare, căută mînecile mantalei, o îmbrăcă și își încheie nasturii pînă sus.

— De cînd nu v-ați mai văzut? întrebă într-un tîrziu.

— În ultima vreme ne întîlneam destul de rar, la cîțiva ani o dată. Dar păstram legătura, prin prieteni comuni, prin colegi; ne scriam mai rar, căci eram amîndoi foarte prinși, fiecare cu treburile și răspunderile noastre. Și totuși, cînd a aflat de la Hagi Pavel că voi veni în a doua jumătate a lui iunie la Poiana-Dornei, mi-a scris, propunîndu-mi să petrecem cîteva zile împreună, toți trei, aici, la cabană... Dar de ce întrebi?

Nicoleanu își freca încurcat mîinile.

— Voiam să știu dacă erai la curent cu cercetările lui, mai precis, cu descoperirile lui de acum vreo zece ani, cînd mulți dintre noi, cei care ne specializam în biologia medicală, credeam că doctorul Tătaru descoperise, sau era pe cale de a descoperi, tratamentul cancerului.

— De asta auzisem mai demult. Și chiar am discutat cîte ceva. Mai precis, îl întrebam eu, și, deși paralizat de modestia lui proverbială, Aurelian mi-a mărturisit o dată că, dacă nu va fi împiedicat de împrejurări, în cel mult doi, trei ani, mortalitatea provocată de cancer va fi inferioară celei provocate de tuberculoză sau de sifilis.

— Da, e adevărat. Asta se știa de mult; se știa că într-o zi problema cancerului va fi rezolvată, așa cum a fost rezolvată, bunăoară, problema ciumei și a turbării. Dar nu știu dacă doctorul Tătaru a intrat în amănunte.

— Nu cred. Spunea doar că experiențele sînt cît se poate de încurajatoare...

— Multe experiențe au fost încurajatoare, reluă Nicoleanu, și nu au dus la nici un rezultat. Experiențele doctorului Tătaru, care ne fascinaseră pe noi acum doisprezece-trei-sprezece ani, erau de un alt ordin; presupuneau o metodologie revoluționară, care nu avea nimic de-a face cu tot ce se încercase pînă atunci în tratamentul științific al cancerului. E drept, cum se obișnuiește în asemenea împrejurări, secretul trebuia păstrat pînă cînd rezultatele pozitive vor fi fost verificate în ceea ce unii numesc serii minimale, adică în cel puțin trei sau cinci clinici. Așa că, pe atunci, nimeni dintre noi nu știa în ce constau experiențele. Dar aflasem ceva despre presupozițiile lor metodologice. Și cînd, în ultimii doi, trei ani, am început să ne împrietenim, doctorul Tătaru mi-a mai spus ceva evident, nu totul, dar destul ca să înțeleg că ce aflasem noi nu erau zvonuri, cum s-a susținut mai tîrziu... Pentru că mai tîrziu s-a susținut...

Se întrerupse, ca și cum i-ar fi fost frică să încheie fraza, și tăcu cîtva timp încurcat.

— In sfîrșit, acum se poate spune, reîncepu brusc, pentru că, pe de o parte, Aurelian Tătaru nu mai este, iar pe de altă parte, pentru că s-ar părea, în chestiunile acestea nu se știe niciodată sigur ce e adevăr și ce e zvon sau propagandă, s-ar părea că experiențe similare au loc în loboratoarele din Rusia și din Statele Unite. Pe scurt, ideea doctorului Tătaru era aceasta: cancerul este provocat de o proliferare excesivă și anarhică a celulelor unui țesut sau ale unui organ. Procesul fiziologic e paradoxal, chiar contradictoriu. Pentru că fenomenul de multiplicare vertiginoasă a celulelor indică o pulsiune pozitivă, și anume regenerarea țesutului sau organului respectiv. În sine, apariția unui neoplasm, proliferarea masivă a celulelor, ar trebui să conducă la regenerarea totală a țesutului și, în cele din urmă, la regenerarea, adică la întinerirea, corpului întreg. Dar această pulsiune organică pozitivă este anulată de ritmul demențial al proliferării celulelor și de caracterul anarhic, haotic, al construcțiilor micro și macrocelulare, s-ar spune că avem de-a face cu o tendință de creație devenită brusc amnezică, un proces fiziologic „ateologic", amputat de intenționalitate, și care „creează" în neștire și la întîmplare, fără scop, fără plan, fără structură...

— Extraordinar! exclamă Zalomit. Pur și simplu extraordinar! Cît i-ar fi plăcut lui Goethe această interpretare a neoplasmului, ca o creație haotică și lipsită de sens!... Și dacă ar fi citit-o, cît i-ar fi plăcut lui Aurelian Morfologia plantelor a lui Goethe! N-am să-mi iert niciodată că n-am insistat, că nu l-am rugat mai insistent să-mi vorbească despre experiențele lui!...

— Poate că n-ar fi spus mai mult, reluă Nicoleanu. Suferea, cum am îndrăznit să-i spun o dată, suferea de o modestie aproape patologică.

— Și atunci, ce s-a întîmplat? Căci n-am mai auzit vorbindu-se despre descoperirea tratamentului, și nici el, cînd ne întîlneam, nu mai pomenea nimic de experiențele acelea atît de promițătoare.

Nicoleanu ofta adînc și întinse brațul spre vale, ca și cum ar fi vrut să-i arate ceva, apoi se răzgîndi și-și așeză cuminte palma pe genunchi.

— Ce s-a întîmplat, nu știu prea bine nici eu, dar a trebuit să întrerupă experiențele cînd a fost numit șeful Spitalului din Giulești. L-ai întîlnit cumva în acel an, prin 1960—61?

Zalomit rămase o clipă pe gînduri.

— Nu. Nici în 1960-61, nici în 1962.

— Cei care l-au văzut atunci n-au remarcat nici o amărăciune. Rîdea tăcut, cum rîdea el întotdeauna. „Ce n-am descoperit eu, au să descopere alții", spunea. Și apoi schimba vorba...

... Evident, era fatal; ar fi trebuit să înțeleg asta de mult. Cu experiența mea, ar fi trebuit. Proiectul atlasului regional, trei monografii gata de tipar, și tot ce a urmat: zîmbetul lui Ursache, dînd cu ochii de Catastrofa-Trei-Ierarhi, dar mai ales tăcerea lor cînd a luat cuvîntul Imaculata-Concep-țiune... Își simți tot sîngele adunat în obraji și se trezi, brusc, întorcîndu-se cu tot corpul spre Nicoleanu.

— Dar, în fond, cum înțelegea Aurelian să rectifice procesul de proliferare a celulelor? în ce constau experiențele lui?

— Pe cît pot reconstitui din cele știute de mine și auzite de la el, Tătaru spera să pună la punct o soluție organică, sau un ser, nu pot preciza mai mult, o soluție care, injectată în zona unde se declarase proliferarea, ar fi produs un fenomen, cum îi spuneam noi, în glumă, de „anamneză", de „trezire" a instinctului teleologic, prezent în orice microorganism. Evident, astea sînt doar metafore. Ce credea el că era pe cale să descopere era un agent de restructurare a pulsiunii oganice. O dată mi-a spus: „în fond, descoperirea va fi utilizată mai mult în medicina întineririi decît în vindecarea cancerului. Pentru că, spunea, într-o generație, două, cancerul va dispărea ca flagel social, dar cu flagelul degenerării celulare și al îmbătrînirii mai avem de furcă..."

— Un fenomen de anamneză a instinctului teleologic prezent în orice microorganism, repetă Zalomit, pronuntînd rar, sacadat, cuvintele. Dacă a înțeles asta, a înțeles tot... Cu un gest scurt, se ridică în picioare:

— Mi se pare că visez. Tot ce s-a întîmplat de ieri după-amiază mi se pare ireal...

— Și mie, spuse Nicoleanu ridicîndu-se cu o oarecare greutate. Nu pot crede că s-a împiedicat și a alunecat douăzeci, douăzeci și cinci de metri pe povîrniș, căci nici măcar nu e prăpastie...

— Mi se pare ireal, continuă Zalomit plecîndu-și capul, ireal că, după ce-am urmărit cu ochii, o bucată de vreme, mașina ambulanței, cu trupul lui Aurelian Tătaru, ne-am întors la cabană, și Dădu Hagi Pavel a comandat două sticle de vin... Mi-e peste putință să cred că așa a fost, că asta s-a întîmplat cu adevărat.

Îl trezi Hagi Pavel cînd, i se părea, abia adormise. — îmbracă-te repede, îi spuse. Au venit la anchetă. Au fond, mon vieux, nous sommes suspects, adăugă în șoaptă.

Ajuns în curte, l-a orbit lumina dimineții de vară. Erau toți strînși în jurul unui tînăr brun, încruntat, gesticulînd cu un carnet în mîna stîngă.

— Tovarășul profesor Filip Zalomit? îl întrebă. Ați sosit alaltăieri seara, cu o mașină a laboratorului de fiziologie botanică, de la Poiana-Dornei. Doctorul Aurelian Tătaru vă aștepta pe terasă, împreună cu tovarășul inginer Hagi Pavel și tovarășul doctor Nicoleanu. Așa e?

— Așa, spuse Zalomit neîndrăznind să-și privească tovarășii.

— Atunci putem porni. Și ca să cîștigăm timp, luăm camioneta.

— Tovarășe Ciubotariu, interveni Hagi Pavel, e foarte aproape, nu e mai mult de un kilometru.

— Ca să cîștigăm timp, repetă Ciubotariu.

După ce au coborît din camionetă, tuși de cîteva ori și începu cu oarecare solemnitate:

— Ca să nu fie nici o confuzie, vă rog să nu mai vorbiți între dumneavoastră și să-mi arătați cum a-ți pornit pe cărarea asta ieri, 22 iunie, pe la ceasurile două, două și jumătate după-amiază. Ați spus în declarații că doctorul Aurelian Tătaru pornise repede înainte, adică se depărtase de dumneavoastră. Cam la cîți metri? întrebă întorcîndu-se spre Nicoleanu.

— Greu de precizat. Poate patruzeci, cincizeci de metri, în nici un caz mai mult de o sută de metri. Dar din cauza arborilor nu-L mai vedeam.

— Nu L-a mai văzut nici unul dintre dumneavoastră? întrebă Ciubotariu rotindu-și privirile de la unul la altul.

— Nu.

— Vasăzică, nu l-ați mai văzut, încheie, și umezindu-și degetul întoarse cu grijă o foaie din carnet. Acum, ca să nu fie nici o confuzie, să-mi arătați cum mergeați, la ce distanță unul de altul. Spune dumneata, tovarășe profesor.

— La început umblam unul lîngă altul. Apoi, cînd s-a îngustat cărarea, ne-am înșiruit unul în spatele celuilalt. O bucată de vreme eu eram în față, dar apoi...

— Îmi dați voie, îl întrerupse Ciubotariu. Așa a fost? se adresa celorlalți doi. O bucată de vreme dumnealui a umblat în frunte?

— Chiar așa, spuse Hagi Pavel. Eu rămăsesem un pas, doi în urma lui, dar curînd după aceea, să fi trecut cinci, șase minute, Filip, profesorul Zalomit, care, știți, e botanist, s-a oprit în dreptul unei buruieni și s-a aplecat s-o privească de aproape. Și atunci am trecut eu înaintea lui, urmat de doctorul Nicoleanu.

Ciubotariu îi privi pe rînd, întrebîndu-i din ochi.

— Atunci să mergem, spuse. Umblați, pe cît se poate, cam tot așa cum ați umblat ieri. Eu rămîn la urmă... Și, vă rog, nu vorbiți între dumneavoastră.

După vreo zece minute, Nicoleanu părăsi cărarea și-i spuse:

— Ieri, m-am oprit aici și le-am spus celorlalți să nu mă aștepte. Am urcat guțin, printre brazi, cam pe-acolo, arătă întinzînd brațul. Înțelegeți de ce... Eu sînt și medic și biolog, adăugă văzînd că Ciobotariu îl asculta încruntat.

— Vasăzică, de aceea n-ați fost de față...

— Cred că nici ei n-au fost de față...

Ciubotariu deschise din nou carnetul.

— Da, nici ei. Așa cel puțin au scris, fiecare din ei, în declarație. Și cît timp ați rămas singur?

— Poate opt, zece minute. Apoi am grăbit pasul, ca să-i ajung...

— Îi puteați vedea de departe?

— Nu. Cum vă puteți da seama și acum, numai după două, trei minute nu se mai vede nici unul. Cărarea cotește pe aici de mai multe ori și se pierde printre brazi...

— Atunci, să ne grăbim, spuse Ciubotariu. Aproape de liziera pădurii îl așteptau, tăcuți, Nicoleanu

și Hagi Pavel.

— Ajunsesem aici, începu Hagi Pavel, cînd am auzit un strigăt sugrumat și apoi un fel de zgomot surd, pe care atunci nu l-am putut identifica, zgomot provocat, poate, de rostogolirea corpului...

— Și atunci am pornit-o amîndoi în goană, adăugă Zalomit.

Ciubotariu trecu tăcut înainte și le făcu semn să-l urmeze. Ajunși în poiană, au grăbit pasul. La vreo sută de metri, îi aștepta un milițian, fumînd plictisit.

— De aici l-am văzut întîi, spuse Hagi Pavel întinzînd mîna spre povîrniș. Mi s-a părut că geme, dar acum nu mai sînt sigur. În mai puțin de un minut am fost amîndoi lîngă el. Nu înțelegeam ce se întîmplase, de ce căzuse, dar nu credeam că era prea grav. Ne gîndeam cum să-l ridicăm și să-l transportăm în brațe. Dar cînd am pus mîna pe el, a închis ochii și a gemut.

— Așa a fost? se adresă Ciubotariu lui Zalomit. A gemut?

— A gemut, dar a deschis apoi ochii și a încercat să zîm-bească. Și pentru că, amîndoi, îl întrebaserăm de mai multe ori, în neștire: „Ce s-a întîmplat? Cum ai căzut?", ne-a privit pe amîndoi, cu o expresie imposibil de descris, și a șoptit, foarte clar, fără nici o ezitare: Les trois Grâces...

— Les trois Grâces, repetă Ciubotariu. Așa ați scris și în declarații. Dar n-a mai spus nimic altceva, nici înainte, nici după?

— Nimic. Îl priveam amîndoi, așteptînd să mai adauge ceva, cînd mi-am dat seama că murise.

— Murise, adăugă Hagi Pavel.

— De ce erați atît de sigur că murise? întrebă Ciubotariu.

— Am făcut amîndoi războiul, continuă Hagi Pavel. I-am pus mîna pe inimă, așa, ca o ultimă încercare, pentru că tot nu îmi venea să cred că murise...

— Atunci am ajuns și eu, interveni Nicoleanu. I-am pus și eu mîna pe inimă... Nu încăpea nici o îndoială. Murise.

De-abia după ce au coborît din camionetă au aflat că ancheta nu se încheiase.

— Ca să nu fie nici o confuzie, spuse Ciubotariu, aș vrea să lămuresc încă două, trei amănunte. Să intrăm o clipă la secție.

Milițianul le deschise ușa, apoi o trase după el și îi lăsă singuri. După ce le arătă scaunele, Ciubotariu se așeză la birou și începu să caute în carnet.

— Din declarațiile dumneavoastră scrise reiese că, deși erați atît de buni prieteni, în grup vă întîlneați destul de rar. Cum se face, atunci, că v-ați întîlnit acum pentru prima dată, după foarte mulți ani, și încă aici, la Șeștina, la o cabană de munte? Tovarășul profesor Zalomit spune că, auzind că va fi la Poiana-Dornei, doctorul Tătaru i-a scris, invitîndu-L să petreacă împreună cîteva zile aici, la cabană. Probabil că ați păstrat scrisoarea, adăugă adresîndu-se lui Zalomit.

Ciubotariu întoarse brusc capul spre Hagi Pavel.

— Și tovarășul inginer? La București vă întîlneați destul de rar, cel puțin așa afirmați în declarația scrisă.

— E adevărat, în trei ne întîlneam destul de rar. O vreme îl vedeam mai des pe profesorul Zalomit, cînd locuiam în același cartier, în Popa Nan. Pe doctorul Tătaru l-am întîlnit, după mulți ani, iarna trecută, dar l-am întîlnit de cîteva ori în șir. Atunci i-am vorbit despre complexul care se plănuia la Faraoane, la exact o sută douăzeci de kilometri de aici, unde trebuia să mă instalez pe la 15 martie, și Aurelian m-a invitat pentru a doua jumătate a lunii iunie. Mi-a spus, tot atunci, că ne vom găsi din nou împreună, noi cei trei... Proiectul nu era greu de realizat, adăugă zîmbind trist, pentru că întîmplarea a făcut că doi dintre noi eram holtei, iar al treilea divorțase cu mulți ani în urmă. Eram, cum se spune, disponibili. În timpul vacanțelor de vară ne puteam întîlni oriunde. Trebuia doar ca unul din noi să ia hotărîrea și să ne prevină din timp.

— Așa s-a întîmplat și cu mine, spuse Nicoleanu. Doctorul Tătaru m-a prevenit din timp... Eu sînt văduv, adăugă.

Auzi un glas necunoscut, chiar în fața ușii.

— Nu e nevoie, am să mă prezint singur.

În clipa următoare ușa se deschise și intră un bărbat între două vîrste, blond, înalt, slab, cu părul rar lipit meticulos pe tot craniul. Cînd se apropie de el, spuse, întinzîndu-i mîna:

— Emanuil Albini. Secția cercetări și informații.

Apoi se așeză pe scaunul din fața mesei lungi de lemn și-și lăsă privirile să alunece în treacăt, fără interes, pe deasupra cutiilor cu specimene.

— Sînt fosile vegetale, sau urme de fosile, spuse Zalomit zîmbind. Majoritatea, ferigi și conifere din paleozoic.

Albini îl privi curios, parcă s-ar fi trudit să ghicească ce intenții încerca să camufleze terminologia, nici elementară, nici savantă.

— Vă interesează atît de mult? întrebă, hotărîndu-se brusc să-și așeze servieta lîngă el, pe podea, rezemînd-o pe piciorul scaunului.

— Paleobotanica? zîmbi Zalomit. Paleobotanica interesează în primul rînd botaniștii detectivi, și eu mă număr printre botaniștii poeți. Dar mă interesează flora carpatică, și deci...

— De ce n-ați mai publicat versuri, tovarășe profesor? îl întrerupse blînd Albini.

Încurcat, pentru că știa că roșise, Zalomit își apropie scaunul de masă.

— Nu-mi închipuiam că, după patruzeci de ani, își va mai aduce cineva aminte...

— Maculatele corole, de Filip Zalomit... Am citit-o în liceu. Și cred că de atunci am recitit-o de cel puțin cinci ori...

— Aproape că nu-mi vine să cred, spuse Zalomit tot mai turburat, simțind cum îi zvîcnește sîngele în obraji. Versuri de adolescent, palide și anodine, ecouri din Ion Barbu, și Valery...

— Și din Dan Botta, și din alții. Dar nu sînt palide, nici anodine. Altminteri, nu le-aș fi recitit de atîtea ori... Am tot căutat prin revistele timpului, dar n-am întîlnit numele lui Filip Zalomit. Poate ați publicat sub pseudonim?

— Nu. N-am mai publicat nimic... De fapt, n-am mai scris versuri de-atunci, din vara aceea.

— Am scris și eu versuri, începu Albini cu un glas curios, depărtat. Scriam și publicam încă din liceu. Am publicat sub cinci pseudonime, adăugă zîmbind visător. Dar nu mai scriu de mult versuri. Cum spuneați săptămîna trecută la cabană, am rămas ce trebuia să fiu de la început: cercetător...

O clipă îl privi fix, adînc, în ochi, apoi căută grăbit în buzunarul de la piept și scoase un pachet cu țigări.

— Dumneavoastră știu că nu fumați. Și îmi închipui că fumul țigărilor englezești nu dăunează fosilelor vegetale...

— Nu, spuse Zalomit, întinzîndu-i o farfurie de lut ars. Sînt obișnuite...

Albini rîse scurt, învîrtindu-și bricheta între degete.

— Dar să știți că nu aveți dreptate cu Deux ou trois grasses, începu după ce-și aprinse țigarea. Într-o scrisoare din ianuarie 1930, iată ce scriați lui Aurelian Tătaru. Am aici fotocopia.

Deschise servieta și scoase un dosar cu marginele ușor decolorate.

— Dar mai bine s-o citiți dumneavoastră, adăugă întinzîndu-i-o.

După cîtva timp, Zalomit își dădu seama că urmărește rîndurile fără să înțeleagă ce citește. „în fond, sîntem amîndoi suspecți. Nu eram decît noi doi de față. Dar nu trebuie să-mi fie frică. De fapt nu mi-e frică. Din fericire am trecut de șaizeci de ani și, ca orice intelectual care a trecut de șaizeci de ani, sînt vulnerabil. La prima lovitură, de orice fel, mă prăbușesc. Infarct, anevrism, congestie cerebrală și cîte altele ar mai fi. Din fericire, nu mai sînt tînăr. N-au ce să-mi facă..."

— V-ați convins deci că tovarășul inginer Hagi Pavel avea dreptate, spuse tîrziu Albini. Memoria, această înaltă și permanentă trădare... Dacă aș renunța la cuvîntul „permanentă", ar putea figura ca un început de poem. „Memoria, această înaltă trădare..."

— Da, șopti Zalomit, încercînd să se trezească. Ar putea... Ar fi un vers frumos...

— Îmi pară însă rău, continuă Albini, că trebuie să infirm ambele ipoteze, și a dumneavoastră, și a inginerului Hagi Pavel. Ultimele cuvinte ale doctorului Tătaru nu aveau nimic de-a face cu amintirile dumneavoastră din studenție. Nu se refereau nici la cele trei vile din Vevey, nici la... les trois grâces...

— E adevărat? exclamă Zalomit. Erau totuși...

— În hîrtiile doctorului Tătaru, îl întrerupse Albini, s-au găsit referințe precise. Les trois Grâces erau, de data aceasta, trei paciente de la Spitalul Brancovici, unde doctorul Tătaru începuse, în 1960, experimentarea serului.

— Dar atunci?... Începu emoționat Zalomit.

— Am aflat asta de la doctorul Căpățînă, chirurgul cu care lucra Tătaru atunci, în 1959-L960, la Brancovici. Și mi le-au confirmat și alți martori: doctorul Huțan, colaboratorul cel mai apropiat al lui Aurelian Tătaru, două infirmiere, prof. dr. Nedelcu, șeful Secției de oncologie.

Se întrerupse și-1 privi cîteva clipe absent, apoi își îndreptă privirile spre fereastră.

— Din cîte am înțeles de la doctorul Nicoleanu, reluă, nu erați la curent cu cercetările lui Aurelian Tătaru. Dar acum știți despre ce era vorba: un tratament care trebuia să înlocuiască atît razele, cît și intervențiile chirurgicale. Trebuia să le înlocuiască, dar serul nu fusese încă suficient experimentat, și doctorul Tătaru nu îndrăznea să se opună nici razelor, nici operațiilor. În aprilie 1960, prof. dr. Nedelcu a izolat, într-o aripă a spitalului, trei paciente de curînd operate. Le-a pus, cu alte cuvinte, la dispoziția doctorului Tătaru și a colaboratorilor săi. Printr-o întîmplare care, pe noi, poeții, și chiar foștii poeți, nu ne surprinde prea mult, aceste paciente, în vîrstă de cincizeci și opt, șaizeci și șaizeci și cinci de ani, se numeau... Căută în dosar, alese o foaie și începu să citească: Se numeau Aglae Irimescu, Frusinel Chiperii și Italia Gîldău. Cînd doctorul Tătaru a citit fișele, a exclamat, spune dr. Huțan, a exclamat: Les trois Grâces! Cele trei Grații, doctore: Aglae, Euphrosyne și^desigur, Thalia, pentru că «Italia » e o greșeală de tipar..." în paranteză fie spus, nu era o greșeală: prenumele acestei femei era într-adevăr Italia. Așa că avem de-a face, de fapt, cu două sau trei Grații... De ce nu mai clipiți, tovarășe profesor? îl întrebă după cîtva timp. Să nu vă facă rău...

— Mi se pare de necrezut, șopti Zalomit, și începu să-și frece ochii.

— Tot ce a urmat pare de necrezut, continuă Albini. Pentru că, spun toate rapoartele, rezultatele erau cît se poate de bune, întreceau, preciza doctor Huțan, chiar cele mai optimiste așteptări. Și, cu toate acestea, tratamentul a fost întrerupt după vreo trei săptămîni, exact după douăzeci și două de zile. Iar doctorul Tătaru a fost numit directorul Spitalului din Giulești, care abia se inaugurase.

— Dar de ce? întrebă Zalomit coborînd glasul și apropiindu-și din nou scaunul de masă.

Albini își stinse încet țigarea în farfuria de lut ars.

— Pentru că anumiți oameni nu au imaginație... Cînd vom accepta să folosim masiv imaginația, adăugă rostind rar cuvintele, revoluția va triumfa pretutindeni, de la un capăt la altul al planetei... Întreruperea experimentelor se datorește lipsei de imaginație a șefului, prof. dr. docent Nedelcu, și a lipsei de imaginație a celor care s-au lăsat influențați de anxietatea lui. Tuturora le-a fost teamă că succesul tratamentului ar putea provoca o recrudescență a obscurantismului religios...

— Nu prea înțeleg, șopti Zalomit.

— Într-un raport adresat cadrelor, profesorul Nedelcu scria că Aurelian Tătaru făcea glume, dar și aluzii de natură religioasă. Cita chiar exemple. Bunăoară, doctorul Tătaru ar fi spus o dată, într-un grup de medici, că în Paradis Adam și Eva erau regenerați periodic, așadar întineriți, prin neoplasm; că numai după ce-a intervenit păcatul originar, corpul omenesc a pierdut secretul regenerării periodice și deci al tinereții fără de bătrînețe; iar de-atunci încoace, de cîte ori, printr-o bruscă și stranie anamneză, corpul încercă să repete procesul, proliferarea oarbă a neoplasmului produce tumoare malignă...

— Dar asta era numai o glumă sau poate o metaforă! exclamă Zalomit.

— Poate că nu era numai o glumă dar ce importanță puteau avea metaforele sau comentariile teologice ale doctorului Tătaru, atîta timp cît ele nu încurajau o acțiune contrarevoluționară? Dacă profesorul Nedelcu și cei de la cadre ar fi avut imaginație, ar fi înțeles că singurul lucru care conta era rezultatul științific al serului. Dar oamenii fără imaginație se lasă hipnotizați de clișee și lozinci. Obscurantism religios! exclamă Albini înveselindu-se deodată, ca și cum și-ar fi amintit de un calambur reușit. Bineînțeles că superstițiile magice și religioase sînt cît se poate de primejdioase. Chiar savanții ruși n-au șovăit să studieze practicile yogice și șamanice, iar cele mai importante progrese în cercetările de psihometrie și parapsihologic au fost realizate în laboratoarele sovietice...

Se întrerupse și-i căută cu înțeles privirile.

— Noi am pierdut zece ani, reluă tîrziu. Și șansele de a recupera formula serului sînt minime. Căci după mutarea doctorului Tătaru la Giulești, o parte din laboratorul pe care-l instalase la facultate a trecut la altă secție, rezervele de ser au fost distruse și, culmea ghinionului, doctorul Huțan, crezîndu-și cariera compromisă din cauza colaborării cu Aurelian Tătaru, și-a ars toate notele personale și și-a schimbat specialitatea. De zece ani se ocupă exclusiv de pediatrie...

Albini își lăsă din nou privirile să alunece alene dincolo de fereastră, spre gardul de lemn de curînd vopsit, și mai departe, spre vișinii sfrijiți cu frunza rară, păstrînd încă, parcă de milă, cîteva vișine pipernicite. Începu să-și caute, absent, bricheta.

— Totuși, îndrăzni Zalomit să rupă tăcerea care se prelungea nefirească, totuși, e absurd ca, pentru cîteva glume, un savant excepțional să fie suspectat de obscurantism religios...

— Nu e vorba de cîteva glume. Din rapoartele pe care le-am citit săptămîna trecută, se poate înțelege că doctorul Tătaru era într-adevăr interesat de problemele teologice. Sau, poate, de o anumită problemă teologică, și anume...

Se întrerupse și-și aprinse brusc țigarea.

— Asta mi se pare greu de crezut, interveni Zalomit. Nu ne întîlneam prea des, dar nu l-am auzit niciodată făcînd cea mai mică aluzie la vreo problemă teologică.

— Așa au declarat și doctorul Nicoleanu, și inginerul Hagi Pavel, și alți cunoscuți. Dar, în 1960, cînd punea la punct tratamentul, îi plăcea să facă referințe teologice, mai ales la teologia Vechiului Testament, deși unele din ele erau atît de enigmatice, încît te întrebi ce-ar fi vrut să spună. Deschise dosarul și începu să caute.

— Bunăoară, raportează un medic radiolog, Tătaru i-a spus odată, citez: „Mă întreb cum de n-a discutat nimeni pîna acum cel mai convingător argument în favoarea tezei că păcatul originar a viciat întreaga Fire; anume, că și animalele pot avea cancer..."

— E curios, totuși, că niciodată...

— Probabil că după întreruperea experiențelor, nu-l mai interesau problemele teologice. Așa cum nu ne interesează nici pe noi. De altfel, ca să fiu sincer, acest incident ar fi fost complet uitat dacă n-ar fi intervenit, de foarte curînd, cîteva elemente noi. Întîi, informații care par sigure, pentru că se repetă de vreo doi ani încoace, că în Rusia și America au loc în mare secret experiențe similare.