Madeleine Ferat

de AnnaE 1.503 citiri
Descarcă fișierul · DOC sau citește mai jos
Aa

Madeleine Ferat de Emile Zola

1

Guillaume și Madeleine coborâră din vagon la stația Fontenay. Era într-o luni și trenul era aproape gol. Cinci ori șase tovarăși de călătorie, oameni din partea locului care se întorceau acasă, porniră odată cu tinerii pe drumul de țară, luând-o fiecare în altă parte, fără să privească cel puțin în treacăt zările, ca toți călătorii dorind să-și vadă căminul cât mai de grabă.

Ieșind din gară, tânărul luă de braț pe tânăra lui tovarășă, parcă s-ar fi aflat tot pe străzile Parisului. Cotiră la stânga și urcară încet drumul minunat mărginit de copaci, ce duce de la Sceaux la Fontenay. Urcând, priveau sub povârniș cum trenul se punea în mișcare, cu răbufneli surde, adânci.

Când trenul se pierdu în frunziș, Guillaume se întoarse spre tovarășa lui și-i spuse c-un zâmbet:

— Te-am prevenit că toate meleagurile astea îmi sunt necunoscute, astfel că nu știu unde mergem.

— S-o luăm pe poteca aceea, răspunse blând Madeleine, ca să nu mai trecem pe străzile orășelului Sceaux.

Porniră pe străduța Champs-Girard. Aici, deodată, pânza copacilor ce mărginește șoseaua se deschide și lasă să se vadă colnicul Fontenay-ului; jos se întind grădini și livezi în care se înalță drepte și puternice mănunchiuri de plopi; locuri îngrijite urcă spre dealuri, tăind întinderea în fâșii verzi și negre; sus pe deal se zăresc printre tufișuri, casele joase ale satului. Spre sfârșitul lui septembrie, între ceasurile patru și cinci, soarele în amurg scaldă locul într-o bogăție de lumină. Tinerii, singuri pe potecă, se opriră deodată în fața acelei priveliști de-un verde aproape negru, de-abia tivit cu aurul celor dintâi sclipiri de rugină ale toamnei.

Mergeau încet ținându-se mereu de braț. Era între ei acea sfială nedeslușită a unei prietenii de curând încheiată care a mers totuși prea departe. Când se gândeau că se cunoșteau numai de șapte sau opt zile, se simțeau stânjeniți oarecum că se găsesc așa, singuri, afară, în câmp, ca niște îndrăgostiți fericiți. Simțindu-se încă străini și siliți să-și vorbească mai mult prietenește, de-abia cutezau să se privească: își vorbeau cu sfială, de teamă parcă să nu se supere unul pe celălalt. Își erau necunoscuți unul altuia, și această necunoaștere îi atrăgea și-i speria totodată. În mișcările lor pașnice de îndrăgostiți, în vorbele lor fără importanță, chiar în zâmbetele schimbate când li se întâlneau privirile, – se citea neliniștea și curiozitatea unor ființe cărora întâmplarea le-a unit drumurile. Guillaume n-ar fi crezut niciodată că-i va fi dat să îndure atât pentru cea dintâi nesocotință a vieții lui, și așteptă deznodământul c-o neliniște de neînchipuit.

Porniră iarăși la drum, privind în treacăt peste coline, îndepărtând liniștea chinuitoare cu vorbe nespuse fără rost, în care nu puneau nimic din gândurile lor și-n care aminteau de copaci, de cer, de priveliștea ce se întindea în preajma lor.

Madeleine intra în al douăzecilea an. Purta o rochie foarte simplă de stofă cenușie, strânsă c-un mănunchi de panglici albastre; o pălărioară de paie rotundă, acoperea frumosul ei păr de-un castaniu aprins, cu străluciri roșcate, care se împletea în coade strânse la ceafă. Era o fată frumoasă, al cărui trup mlădios degaja multă hotărâre. Chipul ei avea ceva ciudat. Partea de sus părea de-o asprime aproape bărbătească; pielea era întinsă puternic pe frunte; tâmplele, nasul și umerii obrajilor dădeau înfățișării ei o răceală de marmură; în această albeață aspră, ochii se deschideau largi, de-un verde cenușiu, fără luciri, străpunși din când în când de tăișuri repezi, adânci. Partea de jos a chipului ei, dimpotrivă, era de-o frăgezime îngerească; în spuma obrajilor erau moliciuni de voluptate, mai ales, la colțurile buzelor, unde se săpau două gropițe fine; sub bărbia mică și neastâmpărată se îmbinau un fel de umflături care mergeau până la gât: trăsăturile nu mai erau întinse și aspre, ci grăsulii, moi, acoperite de-un puf sclipitor, – aveau tresăriri fugare și deveneau de-o finețe neînchipuită mai ales în părțile obrazului neumbrite de puf; în mijlocul feței, buzele puțin cărnoase, de un roșu aprins, păreau prea roșii pentru un chip așa de palid, parcă aspru și totuși copilăresc.

Căci, într-adevăr, chipul acestei femei era o alcătuire ele asprime și nevinovăție copilărească. Când partea dinspre bărbie nu se mișca, ori când bazele se strângeau în clipe de gânduri și de manie, nu vedeai decât fruntea aspră, linia neastâmpărată a nasului, ochii fără strălucire, învăluiți într-o umbră de curaj și hotărâre. Apoi, când un zâmbet deschidea gura, partea dinspre frunte părea că se luminează, nu mai vedeai decât liniile moi ale obrajilor și ale bărbiei. Ai fi zis că e zâmbetul unei fetițe pe chipul unei femei în vârstă. Pielea era de-o albeață lăptoasă, străvezie, de-abia pătată de câțiva pistrui aproape de tâmple; sub epiderma catifelată sângele curgea albăstrind luciul pielii.

Adeseori, înfățișarea obișnuită a chipului Madeleinei, un fel de mândră încăpățânare, se topea dintr-odată într-o privire de-o nemărginită bunătate, bunătatea femeii slabă și învinsă. O parte din firea ei rămăsese încă copilărească. Pe când urca poteca strâmtă la brațul lui Guillaume, ea părea așa de posomorâtă încât neliniștea peste măsură pe bietul tânăr, apoi se abandona parcă, supusă fără să știe de ce, făcându-l iarăși să nădăjduiască. După mersul ei hotărât, ușor legănat, ghiceai că de mult nu mai era o copilă.

Guillaume era cu cinci ani mai în vârstă ca Madeleine. Era un flăcău înalt și slab, cu înfățișare aristocratică. Chipul lung, cu trăsături subțiri, ar fi fost urât fără albeața curată a tenului și lărgimea frunții. Avea, din când în când, pripite tresăriri de neastâmpăr, și părea sfios ca un copil. Ușor adus de spate, vorbea cu mișcări domoale, întrebând-o pe Madeleine cu privirea mai înainte de-a fi deschis gura. Se temea să nu displacă, tremura ca nu cumva ființa lui, înfățișarea și graiul să-l facă neplăcut. Neîncrezător în el însuși, se arata umil și mângâietor. Apoi, când se credea rău înțeles, izbucniri de mândrie îl nelinișteau deodată. Toată puterea lui era mândria. Ar fi fost în stare poate să săvârșească lucruri josnice, dar purta în el o mândrie înnăscută, o neîncredere chinuitoare care-l îndemnau să se împotrivească oricărei porniri ce i s-ar fi părut că-l rănește. Era una dintre acele făpturi cu simțirea adâncă, aleasă, care au nevoie de liniște și de dragoste și care adorm cu bunăvoință într-o veșnică blândețe; aceste făpturi, de-o sensibilitate femeiască, uită lumea cu multă ușurință ca să se ascundă în adâncul inimii lor, cu toată tăria nobleței înnăscute, de îndată ce li se pare că lumea îi amestecă în ocara și mizeriile ei. Dacă Guillaume se simțea biruit de zâmbetele Madeleinei, dacă încerca o bucurie tainică atunci când îi privea obrazul de sidef, adeseori îl prindea un fel de nemulțumire și își mușca buza cu dispreț, când ea îl privea cu ochii nepăsători, în batjocură parcă.

Trecuseră de drumul cotit de la Champs-Girard, și intrau acum într-o stradă care se furișează printre două șiruri de case cenușii, posomorâte ca niște morminte. Grăbiră pasul ca să scape de acest gang îngust și pustiu. Apoi își urmară plimbarea pe câmp, pe poteci de-abia croite. Trecură pe la poalele colinei împodobită cu uriașii castani ai lui Robinson și ajunseră la Aulnay. Umbletul neîntrerupt le biciui sângele. Gândurile lor se risipiseră înmângâierile soarelui, în aerul liber ce le sufla în față cu învăpăieri repezi și tari.

Neliniștea războinică ce-i stăpânise în clipa când coborâseră din vagon făcu loc pe îndelete unei înțelegeri cu adevărat prietenești. Uitară de neastâmpărul firii lor; câmpia îi îmbuna c-o liniște mângâietoare, astfel că nu se mai gândeau să se privească cu luare-aminte ori să se apere unul împotriva celuilalt.

La Aulnay se opriră o clipă la umbra copacilor înalți care în partea locului risipesc unde de răcoare. Le fusese prea cald la soare și-acum simțeau cu plăcere frigul frunzișului coborându-le ca o povară peste umeri.

După ce se odihniră:

— Să mă ia dracu dacă știu unde ne aflăm! strigă Guillaume… Dar, cel puțin, pe-aici găsim ceva de mâncare?

— Da, nu te teme, răspunse veselă Madeleine, putem mânca peste o jumătate de ceas… Vino pe-aici.

Ea-l târî în grabă spre aleea mărginită de-un gard de nuiele, ce duce spre câmp. Aici, îl lăsă de braț, și începu să alerge cuprinsă de-o nestăpânită zburdălnicie. Firea ei copilărească se trezea deodată, se simțea copilă în răcoarea proaspătă a câmpurilor, în liniștea foșnitoare a copacilor. Zâmbetul îi lumina chipul întreg și înmugurea cu văpăi străvezi ochii cenușii; farmecul copilăresc al obrajilor și-al buzelor ei îmblânzeau liniile aspre ale frunții. O pornea în fugă, venea înapoi, țipând de bucurie, strângându-și fustele în jurul șoldurilor, făcând în juru-i un zgomot surd de foșnete fine și lăsând în urma ei un vag parfum de tămâioară. Guillaume o privea cu dragoste; uitase pe femeia mândră și posomorâtă, se simțea acum în largul lui, se lăsa târât de mângâieri pentru copilul acesta prea mare care zburda în juru-i chemându-l pe nume și care, deodată, se oprea și venea să-l prindă de umeri, obosită, mângâietoare și cuminte.

Într-un loc, drumul se rătăcea printre grămezi de nisip; piciorul se afunda lesne în praful moale ca puful. Madeleinei îi plăcea să aleagă astfel de locuri. Țipa ascuțit simțind cum îi piere piciorul în nisip. Se silea să facă pași mari și râdea că stă pe loc, prinsă în grămada de țarină. O fetiță de doisprezece ani s-ar fi jucat tot ca ea.

Drumul urca apoi pe povârnișuri repezi, printre tufișuri dese. Valea aceea, are o înfățișare singuratică și sălbatică, mai ales în părțile pline de umbră de la Aulnay; câteva stânci străpung pământul, iarba povârnișurilor e arsă de soare și mărăcini uriași spânzură deasupra gropilor. Madeleine veni să-l ia de braț în liniște pe Guillaume; era obosită, nu-și dădea seama ce simte pe drumul acela pustiu și pietros, de unde nu zăreai o casă, și care se afunda deodată într-o groapă urâtă și prăpăstioasă.

Tremurând încă de joc și de râs, se lăsă dusă la brațul lui Guillaume care-o simțea strângându-se blând lângă el. În clipa aceea înțelese că femeia era a lui întreagă, că în ființa ei, sub neînduplecata pornire a gândului, bătea o inimă slabă și dornică de mângâiere. Când ea ridică ochii spre el, îl privea c-o potolită umilință, cu zâmbete umede. Devenea cochetă, zveltă; părea că cerșește dragostea tânărului ca o biată fetiță rușinoasă. Oboseala, farmecul învăluirilor de umbră, trezirea tinereții ei, locul sălbatic ce străbătea, totul sădea în ființa ei o izbucnire de dragoste, una dintre acele lânceziri a simțurilor care fac să cadă în brațele unui bărbat chiar și cea mai mândră femeie.

Guillaume și Madeleine urcau cu pași mărunți. Deseori ea își simțea piciorul lunecând pe-o piatră și atunci se sprijinea de umărul iubitului ei. De mângâierea acestei scurte îmbrățișări nu se îndoiau niciunul nici celălalt. Nu-și spuneau nimic, se mulțumeau numai să-și zâmbească. Acest fel de a se înțelege era îndestulător ca să arate singurul gând ce le umplea inima. Chipul Madeleinei era nespus de gingaș sub umbrelă; avea o paliditate fină, pătat de umbre, de-un cenușiu argintat; în jurul ochilor îi zburau sclipiri trandafirii și în colțul buzelor, în partea lui Guillaume, se împletea o rețea de vine albăstrii așa de fin îmbinate, că el se simțea mereu împins de dorul să sărute în fugă locșorul acela. Era sfios însă și nu îndrăzni până în vârful dealului. Aici, văzând cum valea se pierde largă în fâța lor, tinerilor li se păru că nu mai sunt singuri. Deși câmpia întreagă era pustie, le fu frică de această întindere nemăsurată. Se despărțiră, neliniștiți, încurcați ca și în clipele de mai înainte.

Drumul trece pe marginea culmei. La stânga se înșiră brazde de căpșuni; lanuri de grâu, cosite, se pierd în zări, stropite de copaci rari. În fund, pădurea Verrièes taie o linie neagră ce pare că încinge cerul c-un brâu de doliu. Povârnișuri se cască spre dreapta, dezvelind câteva colțuri: livezi negre și cenușii și grămezi uriașe de frunzișuri; apoi deodată liniile se șterg, priveliștea se pierde într-o ceață albăstrie, la capătul căreia se ivesc coline joase al căror violet palid se îmbină cu galbenul spălăcit al cerului. E un nesfârșit de culmi și de văi, ca o mare; din loc în loc răsare pătratul alb al unei case ori smocul posomorât al unui mănunchi de plopi.

Madeleine se opri, tristă și visătoare, în fața acestei întinderi fără capăt. Unde calde de vânt se fugăreau și furtuna urca încet din adâncul văii. Soarele pierise într-o ceață groasă și, din tot ce se zărea la capătul zărilor, se desprindeau nori grei de-un cenușiu presărat cu stropi arămii. Tânăra femeie își reluase înfățișarea ei aspră și mută; părea că uitase că are un tovarăș alături; privea în zări c-o ciudată luare-aminte, ca o prietenă veche a locurilor străbătute Apoi privirea ei rămase spre norii posomorâți și păru chinuită de amintiri îndepărtate.

Guillaume, în picioare, la câțiva pași de ea, o privea, nemulțumit, oarecum. Simțea că o prăpastie se sapă între ei, la fiecare pas. La ce se putea gândi? Suferea că nu era totul pentru această femeie. Își zicea, c-o teamă ascunsă, că douăzeci de ani ea trăise fără el. Acești douăzeci de ani îi păreau învăluiți într-o negură aspră.

Da, ea părea că cunoaște locurile; venise poate acolo în tovărășia unui amant. Guillaume se chinuia, ar fi vrut s-o întrebe, dar nu îndrăzni; se temea să nu primească un răspuns care să-i rănească iubirea. Totuși, nu se putu opri să întrebe cu sfială:

— Ai mai fost pe-aici, Madeleine?

— Da, răspunse ea scurt, de multe ori… Să ne grăbim, poate să plouă.

Porniră iarăși la drum, la câțiva pași unul de altul, fiecare cu gândurile lui. Ajunseră astfel la capătul drumului. Aici, în marginea pădurii, se afla birtul unde Madeleine călăuzi pe tovarășul ei. Era o casă urâtă, pătrată, pe care ploile o înnegriseră; în spate, spre pădure, un gard viu înconjura un fel de curte plină de copaci mărunți. Cinci ori șase chioșcuri acoperite cu hamei se înșirau de-a lungul gardului. Acestea erau odăile dosnice ale crâșmei; mese și scaune de lemn, prost lucrate, se înșiruiau cu picioarele bătute în pământ; pe mese fundurile paharelor lăsaseră urme rotunde, roșiatice.

Hangița, o femeie grasă, se văită, de uimire când văzu pe Madeleine.

— Ah, slavă Domnului, strigă ea, credeam că ai murit; nu te-am mai văzut de mai bine de trei luni… Ce mai faci?

Atunci zări și pe Guillaume și nu mai vru, cum avea gândul, să rostească o altă întrebare ce-i sta pe buze.

Fișiere de descărcat

DOC
Madeleine Ferat de Emile Zola.doc
1,1 MB · 308 descărcări
Descarcă

Alte cărți de Emile Zola

Toate ›