Maestra

Maestra de LS Hilton

PROLOG

Tivuri grele și tocuri chinuitoare măturau și zgâriau parchetul. Am traversat holul către niște uși duble, zgomotul vag indicând faptul că bărbații erau deja înăuntru. Camera era luminată de lumânări, iar mese mici erau așezate între canapele și scaune joase. Bărbații care ne așteptau erau îmbrăcați în pijamale negre groase din mătase, cu bluze cu fireturi, strălucirea din țesătura materialului scoțând în evidență cămășile lor apretate. Lumina lumânărilor se reflecta pe câte un set de butoni sau pe un ceas subțire auriu, câte o monogramă brodată se zărea sub o batistă de mătase elegantă. Ar fi părut caraghios, ciudat chiar, dacă detaliile nu ar fi fost atât de perfecte, iar eu am rămas hipnotizată, cu pulsul încet și profund. Yvette a fost condusă deoparte de către un bărbat cu o pană de păun prinsă la butonieră; m-am uitat în sus și am văzut un bărbat apropiindu-se de mine, având o gardenie albă ca a mea prinsă în piept.

— Deci așa merg lucrurile?

— Cât timp mâncăm, da. După aceea poți alege. Bonsoir.

— Bonsoir.

Era înalt și slab, deși corpul lui părea mai tânăr decât chipul destul de dur și ridat, cu păr grizonant dat pe spate și o frunte înaltă și lată, ochi cu pleoape grele, precum un sfânt bizantin. M-a condus către o canapea, a așteptat în timp ce m-am așezat și mi-a oferit un pahar de cristal cu vin alb, limpede și aspru. Formalitatea era perfidă, dar îmi plăcea coregrafia. Julien aprecia în mod clar plăcerea anticipării. Chelnerițele mai mult dezbrăcate au apărut din nou, aducând farfurii mici pline cu gustări: homar, felii subțiri din piept de rață în sos de miere și ghimbir, biscuiți cu zmeură și căpșuni. Mâncare rafinată, nimic care să ne sature.

— Fructele roșii dau un gust extraordinar sexului, a remarcat partenerul meu de cină.

— Știu.

Se făcea conversație în șoaptă, dar, în general, oamenii priveau și beau, ochii lor plimbându-se de la unul la altul, la mișcările rapide ale chelnerițelor, care aveau trupuri de dansatoare, slabe, dar bine lucrate, cu pulpele tonifiate deasupra cizmelor strâmte. Tura de noapte pentru un corps de ballet[1]?Am zărit-o pe Yvette în partea cealaltă a camerei, mâncând smochine umplute cu migdale, cu o furculiță de argint ascuțită, stând întinsă precum un șarpe, o coapsă ciocolatie zărindu-i-se între mătăsurile roșii. Chelnerițele se plimbau solemn prin cameră și stingeau lumânările, în urma lor rămânând un nor cu miros de ceară, și, în acest timp, am simțit mâna bărbatului masându-mi și mângâindu-mi coapsa, fără nicio grabă, apoi o tensiune între picioare. Fetele împărțeau tăvi lăcuite cu prezervative, sticluțe de cristal cu ulei monoi[2], lubrifiant pus în bomboniere. Unele dintre cupluri se sărutau, fericiți cu partenerii desemnați, alții se ridicau politicos pentru a-și găsi prada aleasă mai devreme. Halatul lui Yvette era complet desfăcut, iar capul partenerului băgat între picioarele ei. I-am întâlnit privirea, iar ea a zâmbit elegant, înainte de a-și lăsa capul să-i cadă pe perne, cu mișcarea plină de extaz a unui drogat ce și-a luat doza.

PRIMA PARTE

ÎN AFARĂ

1.

Dacă m-ați întreba cum a început totul, aș putea spune cu sinceritate că prima oară a fost pură întâmplare. Era cam șase seara, ora la care orașul fremăta de aglomerație, și, deși pe străzi bătea vântul tăios al unei mizerabile luni de mai, atmosfera din stație era apăsătoare și umedă, sufocată de tabloide aruncate și de ambalaje de fast-food, cu turiști nervoși, îmbrăcați în haine lejere și țipătoare, înghesuiți printre navetiștii resemnați și palizi. Așteptam pe peronul metroului din Green Park către Piccadilly, după încă un început fantastic al unei săptămâni minunate de intimidări și priviri arogante la superfabulosul meu loc de muncă. În timp ce garnitura de pe partea opusă se îndepărta, mulțimea a fost cuprinsă de un oftat colectiv. Afișierul anunța că următorul metrou era blocat în Holborn. Se aruncase cineva pe șine, probabil. Și poate că se gândeau cu toții: „Da, tipic”. De ce trebuia să se arunce la o oră de vârf? Pasagerii de pe partea cealaltă plecau, printre ei o fată cu tocuri foarte înalte și o rochie mulată de un albastru electric. M-am gândit că era colecția Alaia de anul trecut, de la Zara. Probabil că se îndrepta către piața Leicester împreună cu restul de țărănoi ratați. Avea un păr extraordinar de bogat, o coamă voluminoasă de extensii mov legate cu un fel de fir auriu între ele, care atrăgea lumina neonului.

— Judee! Judy! Tu ești?

Entuziasmată, îmi făcea cu mâna. M-am prefăcut că nu o aud.

— Judy! Uită-te încoace!

Lumea se uita la ea. Fata venise periculos de aproape de linia galbenă de siguranță.

— Sunt eu, Leanne!

— Te strigă prietena ta, a spus femeia de lângă mine, săritoare.

— Ne vedem sus într-un minut!

Nu mai auzeam prea des voci ca a ei. Nu mă așteptasem să o mai aud vreodată pe a ei. Era clar că nu avea să renunțe, iar metroul nu dădea semne că ar apărea, așa că mi-am aranjat servieta de piele pe umăr și mi-am făcut loc prin mulțime. Mă aștepta pe pasarela dintre peroane.

— Bună! Mi s-a părut mie că ești tu!

— Bună, Leanne, am încercat să răspund delicat.

S-a împiedicat făcând ultimii pași spre mine și și-a aruncat brațele în jurul meu de parcă eram sora pe care nu o mai văzuse de mult.

— Uită-te la tine! O profesionistă. Nu știam că locuiești în Londra!

Nu i-am spus că asta se întâmpla probabil din cauză că nu mai vorbisem cu ea de un deceniu. Prietenii de pe Facebook nu prea erau genul meu și nici nu voiam să mi se aducă vreodată aminte de unde plecasem.

Apoi m-am simțit ca ultima nemernică.

— Arăți grozav, Leanne. Îmi place părul tău.

— De fapt, nu mi se mai spune Leanne. Acum sunt Mercedes.

— Mercedes?! Ce… frumos. Mie, de obicei, mi se spune Judith. Sună mai matur.

— Ei, da, uită-te la noi, nu? Suntem mature.

Nu cred că știam, atunci, cum era să fii așa. Mă întreb dacă ea știa.

— Auzi, mai am o oră până încep serviciul. „Serviciu.” Vrei să bem ceva? Să mai stăm de vorbă?

Aș fi putut spune că eram ocupată, că mă grăbeam, să-i iau numărul de telefon de parcă aș fi avut de gând să o sun. Dar unde trebuia să mă grăbesc? Și era ceva în vocea ei, ciudat de confortabil și de familiar, care m-a făcut să mă simt singură, dar și liniștită în același timp. Mai aveam doar două bancnote de douăzeci de lire, și mai erau trei zile până la salariu. Totuși, poate ieșea ceva de aici.

— Sigur, am răspuns. Fac eu cinste. Hai să mergem la Ritz.

Două cocktailuri cu șampanie la barul „Rivoli”, treizeci și opt de lire. Mai aveam douăsprezece pe cardul Oyster și două în buzunar. Nu voi mânca prea mult până la sfârșitul săptămânii. Probabil că era o prostie să fac pe grozava, dar uneori trebuie să ai o atitudine sfidătoare. Leanne – Mercedes – amestecă entuziasmată cu o unghie fuchsia falsă prin lichiorul de cireșe amare și sorbi bucuroasă.

— Foarte bun, mulțumesc. Deși eu acum prefer Roederer.

Învățătură de minte să nu mai arunc cu banii.

— Lucrez în apropiere, i-am spus. În domeniul artei. La o casă de licitații. Mă ocup de Vechii Maeștri.

De fapt, nu era așa, dar nu cred că Leanne știa diferența între un Rubens și un Rembrandt.

— Elegant, a răspuns ea.

Părea plictisită și se juca cu umbreluța din pahar. Mă întrebam dacă regretă că mă strigase, dar, în loc să mă enervez, am avut jalnica senzație că vreau să îi fac pe plac.

— Așa pare, dar salariul este de mizerie, i-am șoptit, simțind lichiorul și zahărul cum îmi ajungeau în sânge. De obicei, sunt lefteră.

„Mercedes” mi-a spus că era de vreun an în Londra și lucra într-un bar de noapte din St. James.

— Este un loc stilat, dar plin de aceiași nemernici. Nimic dubios, adăugă în grabă. Este doar un bar. Dar bacșișurile sunt fabuloase.

Mi-a spus că ar câștiga două mii pe săptămână.

— Dar te îngrași, a zis întristată, împungându-și cu degetul burta aproape invizibilă. De la atâta băutură. Măcar nu trebuie să plătim noi. Olly spune că putem să o vărsăm la plante, dacă trebuie.

— Olly?

— Proprietarul. Eh, ar trebui să vii pe acolo cândva, Judy. Ai putea lucra în tura de noapte. Olly caută mereu fete. Mai vrei unul?

La masa de lângă noi se așezase un cuplu mai în vârstă, îmbrăcați elegant, care se duceau probabil la Operă. Femeia aruncă o privire critică spre picioarele bronzate artificial ale lui Mercedes și spre decolteul ei plin de sclipici. Mercedes s-a întors cu scaunul, și-a desfăcut și și-a apropiat încet picioarele, arătându-mi mie și bietului bătrân chiloțeii tanga din dantelă neagră, în tot acest timp privind-o în ochi pe femeie. Nu mai era cazul să ne întrebăm dacă avea cineva vreo problemă.

— Cum ziceam, te distrezi, a continuat ea când femeia și-a mutat privirea în meniu, roșie la față. Fetele sunt de peste tot. Ai putea să arăți criminal, dacă te-ai aranja un pic. Hai.

M-am uitat în jos, la costumul meu Sandro din stofă neagră. Sacou cambrat, fustă scurtă, lejeră și plisată. Trebuie să arate în mod intenționat cochet, profesionist, cu un aer boem, sau cel puțin asta îmi spusesem când cususem tivurile pentru a nu-știu-câta-oară, dar, pe lângă Mercedes, arătam ca o cioară deprimată.

— Acum?

— Da, de ce nu? Am o grămadă de chestii în geantă.

— Nu știu ce să spun, Leanne.

— Mercedes.

— Scuze.

— Hai, poți purta bluza mea din dantelă. O să arate beton pe sânii tăi. Sau ai vreo întâlnire?

— Nu, am răspuns, lăsând capul pe spate pentru a bea ultimele picături de șampanie și angostura[3]. Nu, nu am nicio întâlnire.