Maktub

„Maktub” înseamnă „Așa a fost scris.” Arabii cred că „așa a fost scris” nu ar fi o traducere prea bună, pentru că, deși totul deja a fost scris, Dumnezeu are compasiune și a scris totul doar pentru a ne ajuta. Călătorul este la New York. Este în întârziere la o întâlnire, și când pleacă de la hotel își dă seama că mașina sa a fost mutată de poliție. Ajunge târziu la întâlnire, prânzul durează mai mult decât ar fi fost necesar, și el se gândește la amenda pe care trebuie să o plătească. O să fie o avere. Pe neașteptate, își amintește de bancnota pe care o găsise pe stradă cu o zi în urmă, și vede o oarecare ciudată legătură cu ce i se întâmplase dimineață.

„Cine știe, poate că am găsit banii aceia înainte ca persoana care ar fi trebuit să-i găsească să fi avut posibilitatea. Poate am mutat bancnota din calea cuiva care într-adevăr avea nevoie. Cine știe dacă nu am intervenit în ce a fost scris!

Simte nevoia să se elibereze de bancnotă, și în acel moment vede un cerșetor așezat pe trotuar. Îi dă rapid bancnota, și simte că a readus un echilibru lucrurilor. „Așteaptă o clipă,” spune cerșetorul. „Nu caut ajutor. Eu sunt poet și vreau să-ți citesc o poezie în schimb.” „…mda, alege una scurtă, pentru că mă grăbesc”. Cerșetorul răspunde „dacă ești încă viu, este pentru că nu ai ajuns încă acolo unde ar trebui să fii.”

Gândește-te la larvă. Își petrece cea mai mare parte a vieții pe pământ, invidioasă pe păsări și supărată pe destinul și înfățișarea ei. „Eu sunt creatura care place cel mai puțin din toate”, gândește. Într-o zi, Mama Natură îi cere larvei să pregătească o gogoașă. Larva e mirată – nu a mai făcut niciodată până acum o gogoașă. Înțelege că își construiește propriul mormânt și se pregătește să moară. Chiar dacă a fost nefericită cu viața pe care a trăit-o până în acel moment, se plânge către Dumnezeu: „Când de abia mă obișnuisem cu viața mea, Doamne, îmi iei și puținul care-l am.” În disperare se închide în gogoașă și așteaptă sfârșitul.

După câteva zile se trezește transformată într-un fluture superb. Acum este în stare să zboare către cer, și este foarte admirată.

E surprinsă de semnificația vieții și de semnalele lui Dumnezeu.

Un străin se întâlni cu Părintele Stareț al mănăstirii din Sceta.

„Vreau să-mi îndrept viața „, spuse. „Dar nu mă pot reține să am gânduri păcătoase.” Părintele observă că afară vântul sufla tare și spuse străinului: „E foarte cald aici. Mă întreb dacă nu ai putea strânge un pic din vântul de afară și să-l aduci înăuntru să răcorească un pic încăperea.” „E imposibil „, răspunse străinul.

„E imposibil și să ne abținem de la a gândi lucruri care-L supără pe Dumnezeu „, răspunse călugărul.

„Dar dacă știi cum să spui nu tentațiilor, nu-ți vor face nici un rău”.

Spune maestrul: „Dacă trebuie să iei o decizie, e mai bine să o faci și să te comporți ca atare. Nu poți ști dinainte consecințele. Arta divinației a fost dezvoltată pentru a sfătui oamenii, nu pentru a prezice viitorul. Oferă sfaturi bune, dar slabe profeții. Într-una din rugăciunile învățate de la Iisus, se spune: „Facă-se voia Ta”. Când voia Lui provoacă o problemă, ne dă și soluția. Dacă arta divinației ar fi fost în stare să prezică viitorul, toți ghicitorii ar fi fost sănătoși, căsătoriți și fericiți.”

Discipolul se apropie de maestrul său: „De ani de zile sunt în căutarea iluminării”, spuse. „ Simt că sunt aproape să o ating. Am nevoie să știu care e pasul următor”. „Cum te întreții? „ întrebă maestrul. „Nu am învățat încă să fiu autonom; mă ajută părinții. Dar ăsta e doar un detaliu.” „Pasul următor pe care trebuie să-l faci e să te uiți direct la soare timp de jumătate de minut”, spuse maestrul. Discipolul îi urmă sfatul, ascultător. După ce trecură treizeci de secunde maestrul îi ceru să-i descrie ce avea împrejur. „Nu reușesc să văd. Soarele m-a orbit,” spuse discipolul.

„Un om care caută doar lumina, evitând propriile responsabilități, nu va găsi niciodată iluminarea. Și unul care se uită fix doar la soare va orbi,” fu comentariul maestrului.

Un om se plimba printr-o vale din Pirinei, când întâlni un cioban bătrân. Acesta își împărți hrana cu el, și stătură împreună vreme îndelungată, vorbind despre viață. Omul spunea că, dacă se crede în Dumnezeu, trebuie acceptată și ideea că nu suntem liberi, din moment ce Dumnezeu guvernează fiecare pas. Ca răspuns, ciobanul îl duse într-o vale largă unde se putea asculta – cu o claritate absolută – ecoul fiecărui sunet.

„Viața este ca aceste stânci și destinul e strigătul pe care fiecare din noi îl scoate „, spuse ciobanul.

„Ceea ce facem va fi înălțat la inima Lui, și se va întoarce la noi în aceeași formă. Dumnezeu acționează ca ecou al acțiunilor noastre.”

Maestrul spuse: „Când simțim că a venit momentul schimbării, începem – inconștientsă derulăm filmul de la capăt, pentru a revedea fiecare înfrângere suferită până atunci. Și, cu siguranță, cu cât creștem, numărul momentelor dificile crește. Dar, în același timp, experiența ne dă acțiunile cele mai bune pentru a depăși acele înfrângeri, și pentru a găsi calea care ne permite să mergem înainte. Trebuie să derulăm și al doilea film din arhiva noastră mentală. Dacă privim doar pelicula înfrângerilor noastre, rămânem paralizați. Dacă privim doar pe cel al succeselor, sfârșim prin a crede că suntem mai înțelepți decât suntem în realitate. Avem nevoie de ambele benzi.”

Discipolul spuse maestrului său: „Am petrecut mare parte a zilei gândind ce nu ar fi trebuit să gândesc, dorindu-mi ce nu ar fi trebuit să-mi doresc și făcând planuri ce nu ar fi trebuit făcute.” Maestrul îl invită pe discipol să facă o plimbare în pădurea din spatele casei.

De-a lungul drumului îi arătă o plantă și ceru discipolului să-i spună dacă îi știe numele.

„Belladonna” (femeie frumoasă), spuse discipolul. „Poate ucide pe oricine îi mănâncă frunzele.” „ Dar nu poate ucide pe nimeni care doar o admiră”, spuse maestrul.

„La fel, dorințele negative nu pot face rău atâta timp cât nu te lași sedus.”