Marcas

N-am văzut niciodată pe nimeni, dacă mă gândesc chiar și la personalitățile de azi, cu o înfățișare atât de impresionantă ca a acestui om; studierea fizionomiei sale inspira, la început, un sentiment plin de melancolie și sfârșea prin a da o senzație aproape dureroasă.

Era o oarecare armonie între persoană și nume. Acest Z., care preceda numele de Marcas și se vedea pe adresa scrisorilor sale, nelipsind niciodată din iscălitură, această ultimă literă a alfabetului îți trezea în minte nu știu ce idee fatală.

Marcas! repetați-vă dumneavoastră înșivă acest nume format din două silabe: nu-i găsiți oare o semnificație sinistră? Nu vi se pare că omul care îl poartă este ursit să fie martirizat? Deși ciudat și sălbatic, acest nume are totuși dreptul să fie transmis posterității: este bine compus, se pronunță ușor, este scurt, așa cum se cere unor nume celebre. Nu e tot atât de plăcut la auz, pe cât e de straniu? Însă nu vi se pare neterminat? Nu aș vrea să-mi iau răspunderea afirmației că numele nu are nici o influență asupra destinului. Între întâmplările vieții și numele oamenilor există concordanțe misterioase și inexplicabile, sau vizibile nepotriviri care surprind; adesea au ieșit la iveală corelații depărtate2, dar cu efect sigur. Planeta noastră e un întreg, totul se înlănțuie. Cine știe, poate vreodată se va reveni la științele oculte.

Dumneavoastră nu vedeți în forma lui Z o atitudine contrariată? Această formă nu înfățișează oare zigzagul întâmplător și straniu al unei vieți chinuite? Ce vânt a suflat peste această literă care, în orice limbă ar fi admisă, abia domină cincizeci de cuvinte: Marcas se numea Zéphirin. Sfântul Zéphirin este foarte venerat în Bretania. Marcas era breton.

Mai examinați puțin acest nume: Marcas! Toată viața omului este cuprinsă în împreunarea fantastică a acestor șapte litere. Șapte! Cel mai semnificativ din numerele cabalistice. A murit la treizeci și cinci de ani, deci viața lui a durat șapte lustri3. Marcas! Nu vă face impresia unui obiect prețios care, căzând, se sparge, cu sau fără zgomot?

Terminam Dreptul în 18364, la Paris. Stăteam pe atunci în strada Corneille, într-un hotel locuit în întregime de studenți, unul dintre acele hoteluri cu o scară în spirală în fund, luminată întâi din stradă, apoi prin ferestruicile din calcan și, în cele din urmă, printr-un luminator. Erau patruzeci de camere, mobilate așa cum se mobilează încăperile destinate studenților. Ce-i trebuie tineretului mai mult decât se găsește acolo: un pat, câteva scaune, o comodă, o oglindă și o masă? Cum mijește soarele, studentul deschide fereastra. Dar, în această stradă nu sunt vecine să le faci curte. În față, Odeonul5, închis de mult, oferă privirii zidurile lui care încep să se înnegrească, ferestruicile lojilor și vastul său acoperiș de ardezie. Nu eram destul de bogat, ca să am o cameră frumoasă, nu puteam nici măcar să am una pe seama mea. Juste și cu mine împărțeam o odaie cu două paturi, la etajul al cincilea.

De partea cealaltă a scării, nu se aflau decât camera noastră și o alta, mai mică, ocupată de Marcas, vecinul nostru. Timp de șase luni, Juste și cu mine n-am știut nimic de această vecinătate. O bătrână care administra hotelul ne spusese că odaia cea mică era locuită, dar adăugase că nu vom fi supărați, persoana fiind extrem de liniștită. Într-adevăr, șase luni nu ne-am întâlnit vecinul și nici n-am auzit vreun zgomot la el, cu toată subțirimea zidului despărțitor, unul dintre acei pereți din scânduri tencuite, atât de obișnuiți în casele din Paris.

Camera noastră, înaltă de șapte picioare6, avea un tapet urât, albastru cu buchețele. Podeaua vopsită nu cunoștea lustrul dat de parchetari. Nu aveam în fața paturilor decât un preș sărăcăcios. Coșul căminului ieșea prea brusc pe acoperiș și scotea atâta fum, că am fost nevoiți să instalăm pe socoteala noastră o sobiță de tuci. Paturile noastre erau niște culcușuri din lemn vopsit, asemenea celor din internate. Pe cămin nu era niciodată nimic altceva decât două sfeșnice de aramă, cu sau fără lumânări, pipele noastre, tutun împrăștiat sau strâns în săculeț; în afară de asta, mici grămăjoare de cenușă depusă de oaspeți sau adunată chiar de noi când fumam. Două perdele de indiană alunecau pe vergele la fereastră, într-o parte și în alta fiind agățate două mici etajere din lemn de cireș, cunoscute de toți cei care s-au vânturat prin Cartierul Latin și unde îngrămădeam puținele cărți necesare studiilor noastre. Cerneala din călimară era totdeauna ca o lavă încremenită în craterul unui vulcan. Orice călimară nu poate, oare, astăzi, să devină un Vezuviu? Penițele strâmbate serveau la curățatul pipelor noastre. Contrar legilor creditului, hârtia era la noi mai rară decât banii.

Cum se poate nădăjdui ca oameni tineri să-și petreacă zilele în astfel de hoteluri? De aceea studenții studiază în cafenele, la teatru, pe aleile Luxembourgului, pe la midinete, peste tot, chiar și la Facultatea de drept, numai în camera lor infectă nu, infectă dacă e vorba de învățat, dar delicioasă pentru pălăvrăgeală și fumat. Așterneți o față pe această masă, imaginați-vă ospățul improvizat, furnizat de cel mai bun restaurant din cartier, patru tacâmuri și două fete, litografiați această scenă de interior, și chiar o bigotă nu se poate opri să nu zâmbească.

Nu ne gândeam decât să ne distrăm. Motivul ștrengăriilor noastre se trăgea din partea cea mai serioasă a politicii actuale.

Juste și cu mine nu vedeam nici un loc potrivit pentru noi în cele două profesii spre care părinții noștri ne obligau să ne îndreptăm. Sunt o sută de avocați, o sută de medici pentru un client. Mulțimea înfundă aceste două căi care par că duc spre avere; de fapt sunt două arene: te omori, te lupți acolo, nu cu săbiile, nici cu armele de foc ci prin intrigi și calomnii, prin muncă îngrozitoare, dând adevărate bătălii ale inteligenței, tot atât de ucigătoare cât au fost cele din Italia pentru soldații republicani7. Astăzi, când totul este o luptă a inteligenței, trebuie să știi să șezi câte patruzeci și opt de ore în șir pironit pe fotoliu în fața unei mese, cum stătea un general două zile călare pe cal. Afluența postulanților a obligat medicina să se împartă în categorii: avem medicul care scrie, medicul care profesează, medicul om politic și medicul militant, patru feluri deosebite de a fi medic, patru sectoare care s-au umplut.