Melmoth împacat (Melmoth réconcilié, 1835)

Există un soi de oameni pe care civilizația îi obține în regnul social, așa cum florarii creează în regnul vegetal, prin educația serei, o specie hibridă pe care n-o pot reproduce nici prin răsaduri nici prin butași. Această specie este casierul, veritabil produs antropomorf, hrănit cu idei religioase, menținut prin ghilotină, curățat de crengile uscate prin viciu și care crește, la un al treilea etaj, între o soție vrednică de stimă și niște plozi plicticoși. Numărul casierilor din Paris va fi întotdeauna o problemă pentru fiziologist.

Înțeles-a vreodată cineva termenii teoremei a cărei cunoscută X este un casier? A aflat cineva un om care să fie zi și noapte în prezenta bogăției ca o pisică dinaintea unui șoarece în capcană? Un om cu proprietatea de a sta pironit într-un jilț de pai, într-o cămăruță cu zăbrele, fără putința de-a face mai mulți pași decât un locotenent de vapor în cabina lui, vreme de șapte optimi din an și timp de șapte până la opt ore pe zi? Un om căruia să nu-i înțepenească în această meserie nici genunchii nici șalele? Un om care să aibă destulă măreție spre a fi mic? Un om care să se poată scârbi de bani, de mult ce i-a mânuit? Cereți acest produs oricărei religii, oricărei morale, oricărui colegiu, oricărei instituții, poftiți, și dați-le Parisul, acest oraș al ispitelor, această filială a iadului, drept mediul în care va fi plantat casierul. Ei bine, religiile vor defila unele după altele, colegiile, instituțiile, moralele, toate marile și micile legi omenești vi se vor înfățișa așa cum vine un prieten intim căruia îi cereți o hârtie de o mie de franci. Toate vor avea un aer îndoliat, se vor grima, vă vor arăta ghilotina, așa cum prietenul vă va arăta locuința cămătarului, una dintre cele o sută de porți ale spitalului… Cu toate acestea, natura morală își are capriciile ei, ea își permite să facă ici-colo oameni și cinstiți, și casieri. De aceea, pirații pe care noi îi decorăm cu numele de bancheri, și care iau un permis de vânzare de o mie de scuzi așa cum un hoț de mare își ia permisul de părăsit portul, au o atare venerație pentru asemenea rare produse ale incubațiilor virtuții, încât îi zăvoresc în dosul zăbrelelor spre a-i păzi, așa cum în grădinile zoologice se păzesc dihăniile curioase. Dacă un casier are imaginație, dacă un casier are pasiuni, sau dacă cel mai perfect casier își iubește soția, iar soția se întâmplă că se plictisește, că are ambiție ori pur și simplu vanitate, casierul se dizolvă. Cercetați istoria casieriei; nu veți cita nici un singur caz de casier ajuns la ceea ce se cheamă o situație. Casierii sfârșesc în temniță, fug peste graniță, ori își omoară zilele la vreun al doilea etaj, în strada Saint Louis, din Marais1. Când casierii parizieni vor fi cugetat la valoarea lor intrinsecă, un casier va ajunge peste seamă de scump. Unii oameni, ce-i drept, nu pot fi decât casieri, după cum alții sunt iremediabil pungași. Stranie civilizație! Societatea decerne virtuții o sută de ludovici rentă la bătrânețe, locuință la etajul doi, pâine la discreție, câteva fulare noi și o nevastă bătrână cu odraslele respective. Cât despre viciu, dacă are un pic de cutezanță, dacă poate ocoli cu dibăcie un articol al codului așa cum Turenne îl ocolea pe Montecuculli2, societatea îi legitimează milioanele furate, îl tapițează cu decorații, îl umple de onoruri și-l copleșește cu atâta stimă și considerație. De altminteri guvernul merge mână în mână cu această societate profund ilogică. El, guvernul, recrutează dintre tinerele inteligențe, între optsprezece și douăzeci ani, un contingent de talente precoce; el uzează printr-o muncă prematură creiere agere pe care le convoacă spre a le tria pe sprânceană, cum fac grădinarii cu semințele. Pregătește pentru aceasta meserie specialiști în cântărirea talentelor care încearcă creierele cum se încearcă aurul la monetărie. Apoi, din cele cinci sute de capete înfierbântate de speranță pe care populația cea mai înaintată i le dă în fiecare an, el primește a treia parte din ele, le pune în saci uriași cu numele de școli, și le frământă la un loc timp de trei ani. Deși fiecare din aceste altoiuri reprezintă capitaluri enorme, guvernul face din ele așa-zișii casieri; îi numește ingineri obișnuiți; îi folosește drept căpitani de artilerie; în sfârșit, le asigură tot ce se află mai sus pus în gradele subalterne. Mai pe urmă, când acești oameni de elită, îndopați de matematici și umflați de știință, au atins vârsta de cincizeci ani, el le procură drept răsplată pentru serviciile aduse, o locuință la etajul al treilea, nevastă și copii și toate dulciurile mediocrității. Că se mai salvează, din acest popor înșelat, cinci-șase oameni de geniu care izbutesc să urce culmile sociale, nu-i oare o minune?

Acesta e bilanțul exact al talentului și al virtuții, în raportul lor cu stăpânirea și cu societatea, la o epocă ce se crede progresivă. Fără această observație pregătitoare, o aventură de curând întâmplată la Paris ar părea de necrezut, în timp ce, dominată de acest sumar, va putea să ocupe poate spiritele îndestul de superioare spre a fi ghicit adevăratele plăgi ale civilizației noastre care, de la 1815 încoace, a înlocuit principiul onoare cu principiul bani.3

Într-o mohorâtă zi de toamnă, pe la orele cinci după amiază, casierul uneia din cele mai puternice bănci din Paris, mai lucra încă la lumina chioară a unei lămpi aprinse de mai multă vreme. După datinile și obiceiurile comerțului, casieria se afla în partea cea mai întunecoasă a unui antresol strâmt și cu tavanul jos. Ca să ajungi acolo, trebuia să străbați un coridor luminat de niște geamuri fixe și care se întindea de-a lungul birourilor, cu ușile etichetate care semănau cu ale unui stabiliment de băi. Portarul rostise flegmatic, îndată după orele patru, cum era consemnul: „Casieria închisă”. În acel moment, birourile erau pustii, curierele expediate, funcționarii plecați, soțiile patronilor băncii își așteptau iubiții, iar cei doi bancheri luau masa la iubitele lor. Totul era în ordine. Locul unde casele de bani fuseseră zidite și ferecate, se afla în dosul coliviei casierului, ocupat desigur să-și încheie casa. Ferăstruia dată în lături lăsa să se vadă un dulap de fier lucrat cu ciocanul, care, datorită descoperirilor lăcătușăriei moderne, era atât de greu, încât hoții nu l-ar fi putui urni din loc.