Varul Pons

Pe la ceasurile trei după masă, în luna octombrie a anului 1844, un bărbat în vârstă de vreo șaizeci de ani, dar căruia oricine i-ar fi dat mai mult, mergea pe Bulevardul Italienilor, cu nasul în vânt, cu un zâmbet șmecheresc, ca un negustor care a încheiat chiar atunci o afacere bună, sau ca un holtei mulțumit de el după o întâlnire galantă. La Paris, aceasta-i cea mai desăvârșită expresie cunoscută a satisfacției personale la un bărbat. Zărindu-l de departe pe bătrân, persoanele care își petrec toată ziua pe bulevard, stând pe scaune și dedându-se plăcerii de a-i analiza pe trecători, lăsau să le mijească pe față surâsul caracteristic al parizienilor, atât de plin de ironie, de batjocură sau de compătimire, surâs care nu apare însă, parizianul fiind blazat în privința tuturor înfățișărilor posibile, decât atunci când e vorba de foarte rare curiozități vii. O anecdotă va face să se înțeleagă atât valoarea arheologică a cetățeanului, cât și motivul surâsului care se repeta ca un ecou în toate privirile, întrebat fiind unde-și face pălăriile care stârneau hazul publicului, Hyacinthe2, actor celebru prin cuvintele lui de spirit, a răspuns: „Nu le fac, le țiu!” Ei bine, în milionul de actori care compun marea trupă a Parisului, se întâlnesc hyacinți fără voie, care țin pe ei tot ridicolul unei epoci și care îți ies înainte ca personificări ale unor vremuri trecute ca să-ți stârnească veselia când te plimbi năpădit de durerea amară pricinuită de trădarea vreunui fost prieten.

Rămânând, prin câteva amănunte ale îmbrăcămintei sale, credincios totuși modei din 1806, acest trecător amintea Imperiul fără să fie prea mult o caricatură. Pentru cine știe să observe, această nuanță face deosebit de prețioase asemenea evocări. Dar ansamblul lucrurilor mărunte cerea atenția analitică a celor care se pricep la hoinăreală; iar pentru a stârni râsul de la distanță, trecătorul trebuia să arboreze ceva care să sară în ochi, cum se zice, ca o enormitate din cele pe care le caută actorii ca să-și asigure succesul intrărilor. Acest bătrân, slab și uscat, purta un spențer de culoarea alunei peste o haină verzuie cu nasturi de metal alb!.. Un bărbat cu spențer, în 1844, asta e, vedeți dumneavoastră, ca și cum Napoleon ar fi catadicsit să învie pentru două ceasuri.

Spențerul3 a fost inventat, după cum îl arată numele, de către un lord mândru, desigur, de zveltețea lui. Înainte de pacea de la Amiens4, acest englez rezolvase problema de a acoperi bustul fără să îngreuieze corpul cu povara groaznicului carrick5, care a ajuns astăzi pe spinarea birjarilor bătrâni; dar cum taliile zvelte sunt în minoritate, moda spențerului la bărbați n-a avut decât un succes trecător în Franța, deși era o invenție englezească. La vederea spențerului, bărbații de patruzeci-cincizeci de ani îmbrăcau în gând, pe domnul care-l purta, cu pantaloni scurți de stofă verde ca fisticul și cu cizme cu carâmbii răsfrânți, și se revedeau în costumul tinereții lor! Femeile în vârstă își aminteau de cuceririle lor! Cât despre tineri, ei se întrebau de ce își tăiase acest bătrân Alcibiade6 pulpanele pardesiului. Toate se potriveau atât de bine cu spențerul încât n-ai fi stat un moment pe gânduri să-l numești pe trecător un om de stil Imperiu7, așa cum se spune o mobilă de stil Imperiu; dar el nu simboliza Imperiul decât pentru cei care cunoșteau cel puțin de visu această epocă măreață și splendidă; căci cerea să-ți aduci orișicum bine aminte de ce era atunci la modă. Imperiul e acum atât de departe de noi, încât nu oricine și-l poate închipui în realitatea lui galo-greacă.

Pălăria pusă pe ceafă dezgolea aproape toată fruntea cu acel soi de semeție prin care administratorii din armată și civilii au încercat atunci să ție piept celei a militarilor. Era de altfel o pălărie groaznică de mătase, de paisprezece franci, pe ale cărei boruri urechile lungi și mari lăsaseră urme alburii cu care degeaba se lupta peria. Materialul de mătase prost întins, ca de obicei, pe cartonul formei făcea cute pe alocuri și părea mâncat de lepră, cu toate îngrijirile de fiecare zi.

Sub pălărie, care stătea parcă să cadă, se lățea o față pocită și caraghioasă, ca acelea de porțelan pe care numai chinezii știu să le născocească pentru bibelourile lor. Această față lată, ciupită ca o strecurătoare într-atât încât găurile făceau umbre și scobită ca o figură de statuie romană, dezmințea toate legile anatomiei. Te uitai la ea și nu-i simțeai scheletul susținător. Acolo unde conturul cerea oase, carnea se așeza în planuri gelatinoase, și acolo unde obrazul arăta de obicei adâncituri, aici se răsucea în ridicături fleșcăite. În mijlocul acestei fețe grotești, turtită în chip de dovleac și întristată de niște ochi cenușii având deasupra lor două linii roșii în loc de sprâncene, se înălța un nas ca al lui don Quijote, așa după cum deasupra unei câmpii se ridică o stâncă adusă de ape. Un asemenea nas vădește, după cum trebuie să fi observat Cervantes, o înclinare din naștere spre jertfirea de sine față de lucrurile mărețe, un soi de înclinare care degenerează în amăgire. Dar sluțenia asta cu aspecte atât de comice nu stârnea de fel râsul. Cel pus pe zeflemele era mișcat de nesfârșita melancolie care se revărsa din ochii spălăciți ai bietului om și gluma îi îngheța pe buze. Te gândeai pe dată la faptul că natura îl oprise pe acest om să rostească vorbe de dragoste, căci femeile ar fi râs, sau s-ar fi întristat. Francezul nu mai are glas în fața unei asemenea nefericiri care-i pare cea mai crudă din toate nefericirile: să nu poți să placi cuiva.