Mascarada

Mascarada de Alberto Moravia

MASCARADA

După aproape zece ani de crâncen război civil, națiunea de peste ocean, decimată, distrusă, secătuită, își încredințase soarta în mâinile generalului Tereso Arango.

Pe cât de curajos, pe atât de vigilent, Tereso supraviețuise și învinsese o jumătate de duzină de generali care, în fruntea armatelor, își disputaseră puterea de-a lungul celor zece ani de grele lupte interne.

Tereso avea gusturi simple, militare, ca să nu le numim chiar primitive. Societatea strălucită a capitalei cu greu s-ar fi putut lăuda că l-a putut vedea mai de aproape, cu excepția sărbătorilor patriotice și a parăzilor militare. Saloanelor și recepțiilor din înalta societate, Tereso le prefera cinele intime în compania vechilor tovarăși de arme, luptele de cocoși, coridele, teatrele populare sau, de ce nu, o carte bună de istorie sau muzica ușoară a unei obscure orchestre de chitară. Așa se explică de ce Tereso, fire simplă și rezervată, se încăpățâna să refuze cu hotărâre, de mai mulți ani, invitațiile ducesei Gorina, cea mai cunoscută, mai bogată și mai ospitalieră femeie nobilă din întregul ținut, însă Gorina își jurase să pună capăt mizantropiei lui Tereso; cum complimentele și lingușirile mieroase rămâneau fără efect, ducesa își pusese în cap să descopere punctul slab al generalului. Cu toată virtutea de care dădea dovadă, Tereso era bărbat, și trebuia să aibă un punct slab. În spatele celor mai exaltate și severe aere de superioritate, Gorina ascundea o șiretenie bonomă și pătrunzătoare. Nu îi luă mult ca să descopere că Tereso, atât de puternic în război, se lăsa dezarmat la o singură privire a unei femei care îi plăcea și că, mai ales, în momentul acela, era îndrăgostit de Fausta Sanchez, o văduvă foarte tânără, printre cele mai frumoase din societate. Așa se face că ducesa o invită pe Fausta acasă la ea, o pofti în cabinetul ei privat și se întreținu cu ea preț de câteva ore. Urmarea acestei întrevederi a fost că, după câteva zile, în timpul unei recepții diplomatice, Tereso primi o nouă invitație din partea Gorinei.

Pe Gorina, Tereso o ura, pentru că în ea vedea întrupate tot orgoliul, ignoranța, corupția și vanitatea vechii clase aristocratice a țării. Răspunse ca de obicei invitației: îi părea sincer rău că trebuia să refuze, dar treburile statului îl împiedicau cu desăvârșire să-și permită luxul unei distracții ca aceea pe care ea i-o propunea. Impasibilă și arogantă, Gorina lăsă să îi scape, ca din întâmplare, observația că acest refuz avea s-o supere, fără îndoială, pe marchiza Sanchez, care spera să-l întâlnească negreșit la petrecere.

Tereso, care de luni de zile o urmărea fără sorți de izbândă pe Fausta, la auzul numelui ei, își simți inima, în ciuda vârstei și a experienței, tresărindu-i tinerește în piept.

— Dar de unde știți, făcu imprudența să întrebe, că prezența mea îi va fi pe plac?

— Dar cui nu i-ar fi pe plac prezența Excelenței Voastre? îi răspunse Gorina, cu aerul că mai degrabă îi servește o lecție decât că l-ar măguli.

Tereso își mușcă buzele și bătu sec în retragere: dacă Fausta dorea într-adevăr să-l vadă, nu avea decât să vină la palat în orele de audiență și avea să fie primită imediat. Da, Fausta își pierduse soțul, dar avea încă un frate, îi aminti ducesa; și cum își putea imagina Tereso că fratele ei i-ar fi putut permite Faustei să treacă acel prag care se dovedise fatal reputației atâtor femei? Era prea cunoscută fascinația pe care Tereso o exercita asupra femeilor pentru ca fratele Faustei să o expună unor asemenea riscuri. „Am priceput”, gândi Tereso, „prețul Faustei, pentru început, este participarea mea la petrecere”. Conchise că da, va veni la bal. Ce coincidență, adăugă cu ingenuitate, tocmai trebuia să meargă la Antigua, un orășel nu departe de vila unde Gorina avea să dea petrecerea; va profita de ocazie să treacă și pe la vila ei. Cu aceste ultime cuvinte, Tereso spera să o inducă în eroare pe Gorina asupra adevăratelor motive care îl făcuseră să-i accepte invitația. Gorina, în schimb, crezu că, în cele din urmă, peștele căzuse în plasă.

În realitate, Fausta, de altfel în deplin acord cu fratele ei, își pusese în cap de multă vreme să devină amanta lui Tereso. Știa însă că bărbații, și mai ales cei puternici, acordă lucrurilor la care râvnesc o valoare cu atât mai mare, cu cât acestea se dovedesc mai greu de obținut. A se lăsa invitată de Tereso la palat sau în una dintre reședințele lui de vânătoare ar fi însemnat să compromită de la bun început relația, să-i îngusteze dramatic durata și s-o facă întru totul asemănătoare celorlalte. De aceea, Fausta se arătă foarte doritoare să afle părerea Gorinei, iar aceasta o sfătui să aștepte până la petrecerea pe care, în fiecare an, în aceeași perioadă, o dădea la vila sa de la țară. În timpul petrecerii, Fausta urma, după multe încercări dificile, să-i dea de înțeles lui Tereso că nu îi era întru totul indiferent. Cele două femei aveau să-l manevreze în asemenea măsură, încât Tereso să fie mereu nesigur și nesatisfăcut și astfel să tragă cât mai multe foloase cu putință de pe urma lui.

În felul acesta, recepția se arăta a fi o încrucișare de interese. Odată obținută încuviințarea generalului de a participa la petrecere, ducesa își simțea satisfăcută vechea și nesățioasa ei vanitate de amfitrioană. Fausta, între timp, își întindea plasa. Fratele ei, Manuele, spera să îi smulgă generalului anumite favoruri care până atunci îi fuseseră mereu refuzate. În sfârșit, Tereso spera s-o cucerească pe Fausta. În ultima clipă, o altă intrigă veni să completeze tabloul celorlalte: era vorba de cea mai complicată dintre toate, urzită de șeful poliției, Osvaldo Cinco.

Șeful poliției, un om mărunt, cu un cap mare și mieros de cocoșat, cunoscut pentru crescătoriile sale de tauri de rasă și pentru manșetele de mătase de culoare crem, mereu înnegrite și mototolite, care îi atârnau mai mult de-o palmă de-a lungul mâinilor sale lungi și păroase, în timp ce încerca zadarnic să și le împingă înapoi, vedea cum, de câțiva ani încoace, pierdea tot mai mult teren în fața lui Tereso. Îi fusese de un real folos generalului la începutul guvernării sale, când, pentru a calma țara, se impunea intervenția alternativă prin forță sau moderație. Dar, cu timpul, Tereso începuse să se bucure de o popularitate în creștere și generalul recursese din ce în ce mai rar la metodele nu tocmai transparente, ca să spunem adevărul, ale lui Cinco. Tereso, fără a da nimic de bănuit, înlocuise treptat angrenajul vechii puteri. Guvernul pe care îl conducea se voia din ce în ce mai benign și patern; odată cu schimbarea vremurilor, tovarășii vechi și feroce din primele bătălii nu-și mai aveau rostul. Dacă Tereso încă nu se descotorosise de șeful poliției, era pentru că își dădea seama că tot ceea ce era murdar în guvernul său, ceea ce mai rămăsese, cădea pe umerii lui Cinco, lăsându-l pe el imun. Dar, iubit cum era deja, Tereso nu mai avea nevoie de niciun fel de paratrăsnet. Se gândea să-l înlocuiască pe Cinco cu cineva nou, un funcționar oarecare, devotat și cinstit, fără trecut și cu mâinile curate. Cu aceste intenții, Tereso îi arăta o răceală vădită. Cinco, pentru care securitatea țării se confunda cu opera propriei sale vieți, și se vedea nevoit s-o cedeze acum în mâinile cine știe cărui subaltern, nu putea decât să deplângă această atitudine.

Își dădea perfect de bine seama că motivul principal al schimbării sale din funcția de șef al poliției erau liniștea fără precedent a țării și popularitatea fără pereche de care se bucura Tereso. Îi ajunse la ureche vestea că generalul avea să participe la petrecerea dată de Gorina și îi fu cât se poate de clar că, dacă ar reuși să însceneze în timpul petrecerii un atentat, Tereso, înspăimântat, ar fi putut să renunțe pentru un timp la ideea de a-l înlătura. Știa prea bine că jocul era cât se poate de periculos; că în joc era nu numai cariera lui, ci propria sa viață. El era însă un jucător și știa că, cel mai adesea, loviturile periculoase au mai mulți sorți de izbândă. Se duse la Tereso și, fără ocolișuri, îi dezvălui cum i se adusese la cunoștință că se pregătea împotriva lui un atentat, care urma să aibă loc în timpul petrecerii organizate de ducesa Gorina.

— E o treabă foarte serioasă, încheie Cinco, e vorba de oameni disperați și gata de orice... vă sfătuiesc, Excelență, să găsiți un pretext pentru a nu lua parte la petrecere... e adevărat că în felul acesta nu vom putea pune mâna pe conspiratori... dar cel puțin vom evita orice risc...

Prin aceste cuvinte alese cu grijă, Cinco spera să-l atingă pe Tereso în propriul orgoliu, să-i trezească spiritul cutezător și să-l determine, în cele din urmă, să ia decizia contrară celei insinuate de șiretul șef al poliției. Numai că, de data asta, era în joc Fausta și aventura cu ea și Tereso, complet nepăsător în fața pericolului, se temea ca nu cumva planul lui de seducție să fie tulburat.

— Îmi spuneți că aveți numele conspiratorilor..., spuse brusc, ei bine... arestați-i și, cu asta, basta.

— Cum am putea face așa ceva, Excelență? replică șeful poliției, în timp ce își împingea la încheieturi manșetele de mătase, șifonate deja la acea oră matinală, avem nevoie de probe... minimum de probe... altfel vom aresta cetățeni pașnici în loc de conspiratori...

Întrevederea avea loc în sala bătăliilor, denumită astfel deoarece Tereso ceruse ca pereții să fie pictați cu scene din cele mai importante lupte la care luase parte. Șeful guvernului se ridică de la masa de scris și începu să se plimbe în sus și în jos prin vastul salon.

— Acesta e rezultatul sistemelor voastre mult lăudate, se auzea bombănind, se atentează asupra vieții mele... o dată ies și eu din această vizuină, și mi se pregătește moartea... toată vina e a voastră... a poliției voastre blestemate care nu știe să-și facă meseria... dar am să vă dau afară... vă distrug... vă destitui pe toți.

Cinco, deloc intimidat, surâse. Știa, din experiență, că aceste răbufniri nu însemnau nimic. În accese de furie ca acesta la care tocmai asistase, Tereso își masca momentele de îndoială și de reflecție. Simțindu-se nesigur, poza cu un aer de siguranță și de agresivitate. De fapt, în clipa aceea, Tereso se gândea la Fausta și se întreba ce avea să facă. Cinco avea dreptate: conspiratorii trebuiau prinși asupra faptului. Pe de altă parte, exista riscul ca aventura, în agitația dezvăluirii atentatului și a arestului, să fie compromisă iremediabil. Femeile sunt schimbătoare; trec cu ușurință prin idei și sentimente. Era clar că Tereso își făcea destule iluzii cu privire la Fausta; n-avea cum să-și dea seama însă că sentimentele ei nu puteau fi alterate în momentul dezvăluirii conspirației. Brusc, îl întrebă pe Cinco dacă se simțea în stare să acționeze fără ca petrecerea să fie afectată în vreun fel. Șeful poliției, care asta aștepta, îl asigură că va face față fără probleme: nimeni nu-și va da seama de nimic. După ce în câteva rânduri își revărsă accesele de proastă dispoziție, lui Tereso i se năzări că, dacă într-adevăr lucrurile aveau să meargă așa cum Cinco îi promisese, și ținând cont de abilitatea verificată a acestuia, atunci nu încape îndoială că, în loc să-i tulbure aventura, episodul conspirației i-ar fi adăugat un plus de savoare. Femeilor, se gândea Tereso, le plac bărbații curajoși. În ochii Faustei el ar fi nu doar șeful guvernului, ci un bărbat care, deși viața i-a fost pusă în pericol, a avut curajul să pună dragostea înainte de toate. Aici trebuie să recunoaștem că Tereso era realmente curajos și că nouă oameni din zece, în locul său, ar fi ascultat sfaturile mincinoase ale lui Cinco și ar fi renunțat astfel atât la petrecere, cât și la aventură. Dar Tereso avea o stare de spirit pe care o au îndrăgostiții și bărbații trecuți de prima tinerețe, o stare plină de agitație și melancolie, pentru care moartea, departe de a fi o piedică, le aprinde pasiunea. Iar dacă atentatul și-ar atinge ținta, își spunea Tereso, n-ar exista pentru el moarte mai frumoasă: însângerat, în culmea gloriei și a puterii, în brațele femeii pe care o iubea. Tereso avea pasiunea grandorii; pasiunea asta, care îl făcuse să urce de la gradul cel mai de jos până la înălțimile supreme ale puterii, îi dădea o infinită superioritate asupra tuturor miniștrilor săi și a societății în care trăia.

Se înțeleseră, prin urmare, ca Tereso să ia parte la petrecere, așa cum își propusese. Cinco avea să demonstreze cu această ocazie toată priceperea sa de polițist: va șterge orice urmă de conspirație și conspiratori fără ca nimeni să bage de seamă. Liniștit acum, Tereso își luă rămas bun de la Cinco, care se duse să pregătească falsul atentat; pentru că până la petrecere mai lipseau doar câteva zile.

Între colaboratorii lui Cinco era unul în care șeful poliției avea încredere oarbă. Acesta era un oarecare Perro, cel mai subtil și mai bizar dintre numeroșii săi agenți de instigare. Perro, pentru a o spune pe șleau, mai mult decât spion, avea ceva dintr-un actor care știe, de fiecare dată, să intre în roluri diferite. Înalt peste medie, cu o înfățișare elegantă și robustă, Perro avea un chip ca o mască de ceară colorată. Dar o mască întru totul netedă, fără cel mai mic defect. Cu fruntea lui înaltă și îngustă, cu ochii bine conturați, ieșiți din orbite și ațintiți ironic într-un punct fix, ca aceia ai anumitor statui arhaice cu pietre în loc de pupile, cu nasul lung și fin, cu marginile gurii largi îndreptate în sus, mereu surâzătoare și complezentă sub mustățile tăiate scurt, Perro aducea cu unul din acei actori care până și în afara scenei mai păstrează pe chip un aer rătăcit, artificial, imobil, înșelător. Perro purta, întipărită pe chip, detașarea amuzată și complice a cuiva care joacă un rol, orbirea celui care, în spatele reflectoarelor, care iluminează scena, nu vede mai mult decât hăul negru. Perro era spion doar pentru că nu-și cunoștea vocația de actor.

Alții în locul lui ar fi putut încerca să înșele spectatorii în sălile de teatru, nu fără succes. Numai că actorilor le plac aplauzele; Perro, în schimb, prefera umbra, discreția, secretul. În afară de gustul pentru prefăcătorie, Perro avea un simț înnăscut al intrigii, al trădării și al jocului.

I se părea că mai puternic era el, care îi făcea pe oameni să vorbească urmându-și pasiunile lor cele mai secrete și primejdioase, decât Tereso, care îi punea să meargă câte patru, cu pușca la umăr. Perro se imagina demiurgul tuturor acelora pe care îi trăgea pe sfoară, un păpușar protagonist al unei farse complicate. Nu-l speriau prea tare consecințele acestei trădări permanente, fie că era vorba de închisoare sau de zidul de execuție. Se simțea motivat de slujba pe care o avea. Chiar și fără această motivație ar fi acționat în același mod. Era ambițios și spera să ocupe într-o zi poziția care astăzi îi aparținea lui Cinco. Perro credea că, în anumite circumstanțe, cel care conduce nu e guvernul, ci poliția. El aspira la funcția de șef al poliției, din care ar fi putut deveni un fel de eminență cenușie pe lângă Tereso, acum bătrân și obosit; putea astfel să transforme țara întreagă într-un teatru de intrigi, într-o orgie a trădării. Numai această ambiție îl reținea de la a juca dublu chiar și cu Cinco, lucrând ca spion pentru acesta din urmă și pe post de conspirator în slujba vreunui partid politic secret. Oricum, în țară, partidele, secrete sau nu, dispăruseră cu totul de multă vreme.

Așadar, Cinco îl chemă pe Perro și îi explică ce se aștepta de la el. Trebuia pescuit un fanatic, un nebun sau un naiv, mă rog, care să fie convins să facă atentatul, dându-i tot ceea ce avea nevoie, de la arme și loc de desfășurare, de la complici până la ocazia potrivită. Descoperit la timp, atentatul i-ar fi adus lui Cinco, dar și celorlalți implicați, cu excepția singurului actor sincer, onoruri, avansări de poziție, bani. Cinco nu-i încredința lui Perro motivele care îl împingeau să pună la cale această înșelătorie; nu o făcuse din pudoare, ci pentru că știa că nu era nevoie; oricum Perro, de la primul cuvânt, pricepuse despre ce era vorba. După ce ascultă descrierea făcută de Cinco, Perro îi spuse că avea la îndemână omul pe care îl căutau. Un fel de nebun, pe care îl ținuse „la cald” în toți acești ani, care așteptase momentul prielnic pentru situații de acest gen. Se va ocupa el: totul va ieși impecabil. Cinco îi ceru să-i relateze cum va acționa. Calm, Perro îi expuse, cu nedisimulată plăcere, planul său de acțiune, cu aceeași precizie cu care un mecanic ar demonta o mașină, piesă cu piesă, în fața ucenicilor săi. Cinco, care aprecia luciditatea geometrică a lui Perro, fu pe deplin convins. Fără alte instrucțiuni suplimentare, Cinco îl lăsă să plece, nu înainte de a-i da întâlnire peste câteva zile la petrecerea dată de Gorina.

Perro plecă de îndată spre Antigua. Îmbrăcat ca un valet fără slujbă, cu pantaloni negri, haină de culoare albă și cămașă scrobită, Perro călători într-un vagon de clasa a treia, în permanență amabil, serviabil și politicos, întocmai cum ar fi trebuit să arate personajul pe care îl interpreta. Tovarășii săi de drum, în mare parte țărani și oameni din popor, conveniră în cele din urmă că – așa cum reieșea din discuțiile îndelungate avute cu el – era vorba de un fecior cumsecade de servitor care căuta o slujbă la curtea celebrei ducese Gorina. Perro, care făcea pe naivul, merse până într-atât încât îi ceru unuia dintre ei, care lucrase acolo ca grădinar, să-i descrie vila.

— Din câte îmi pot da seama, zise Perro după ce acesta îi înșiră splendorile vilei, e locul care mi se potrivește... Întotdeauna mi-am dorit să servesc în case mari... e mai puțin de făcut și câștigi mai mult.

— Și pe urmă, voi, valeții, interveni un țăran înstărit, e un lucru știut că în asemenea locuri nu vă pierdeți vremea... un pic de ici, un pic de colo.

Cu fața grasă și lăbărțată, îi făcu semn cu ochiul, în timp ce cu mâna făcea gestul cuiva care fură. Dar el era un tânăr cinstit, se indignă Perro, și, dacă s-ar fi întâmplat ca vreunul dintre cei prezenți să nu îl creadă, putea oricând să le arate certificatele de la cele cinci-șase case în care servise până atunci; între acestea era și cel din partea contesei de la Villahermosa, care fusese foarte mulțumită de serviciile lui. Se iscă un dialog aprins în care interveniră și alți călători: țăranul se văzu nevoit să admită, în fața lui Perro, acum vădit jignit și enervat, că el vorbise la modul general, fără să facă vreo referire la cei de față. Nu încape îndoială, Perro ar fi putut foarte bine să evite luxul acesta de prefăcătorie, ca și osteneala de a călători într-un vagon de clasa a treia. Numai că lui nu-i plăceau lucrurile făcute pe jumătate și unde mai punem și că îi făcea plăcere să se amestece cu oamenii din popor, să le înțeleagă firea și opiniile.

Perro ajunse la Antigua către asfințit; după ce ajută o țărancă în vârstă să-și coboare plasele și coșurile, își îndesă pe cap șapca de jocheu și, cu valiza de carton ponosită în mână, se îndreptă spre ieșirea din gară. Orașul, cândva bogat și cu o populație numeroasă, grație minelor de argint din apropiere, era astăzi lipsit de orice importanță. Îi rămăseseră din trecut câteva biserici și capele mediocre, pierdute într-un labirint de străduțe, printre colibe și palate baroce. După ce ieși din stația de tren, Perro se urcă într-un tramvai hodorogit înțesat de muncitori și de țărani, și coborî în piața centrală. Își amintea că în piața aceasta de formă dreptunghiulară, înconjurată de platani uriași, se aflau cele mai noi și pretențioase clădiri publice ale orașului: palatul guvernatorului, palatul cu birourile municipale, banca, hotelul principal din oraș, cele două cafenele politice. Dincolo de piață începeau străduțele, întunericul, bisericile goale, casele sărăcăcioase și mizeria. Nepăsător, cu valiza mereu după el, Perro se apucă să dea un ocol pieței. Nu fu nevoie de prea mult efort pentru a afla, ascultând conversațiile unora și altora care se plimbau pe sub platani sau stăteau așezați pe băncuțe, că în piață, și deci în orașul întreg, nu se vorbea despre altceva decât despre apropiata venire a lui Tereso și despre petrecerea dată de Gorina. Dacă pregătirile pentru venirea generalului se limitau de fiecare dată la eternele proclamații lipite pe ziduri, la aceleași iluminații și la cunoscutele arcuri de triumf din flori, Gorina pusese realmente orașul pe jar. Din câte reușise Perro să afle, ducesa închiriase cele două hoteluri mai importante din Antigua pentru a pune la dispoziția oaspeților vechile camere îmbâcsite și provinciale. De zile în șir lucrau pentru ea croitori pentru a coase costumele pentru balul mascat, furnizori pentru a asigura cantități uriașe de provizii, grădinari și tehnicieni care pregăteau iluminarea parcului și decorațiunile festive. Prin comparație, Tereso dădea mult mai puțină bătaie de cap orașului; nici măcar coregrafia militară în cinstea venirii lui nu mai era o noutate. Perro văzu, chiar în piață, în jurul statuii ecvestre a lui Simon Bolivar, nu mai puțin de vreo douăzeci de mașini de lux enorme. Câțiva derbedei și alți gură-cască le dădeau târcoale, mirându-se de forma ciudată a capotelor și admirând luxul caroseriilor strălucitoare. Continuându-și investigația, Perro părăsi mașinile și intră în cele două cafenele. În timp ce sorbea cu un aer distrat o băutură sălcie din alcool de agave, auzi cum și aici nu se discuta despre altceva decât despre recepția ducesei Gorina. Se vorbea de sute, ba chiar de mii de invitați, de jocuri de măști, de orchestre, de bucătari și de bucate. Comentariile, băgă de seamă Perro, erau mai degrabă admirative decât răuvoitoare. Semn clar, acesta, că poporul nu era atât de nevoiaș încât să vadă în acea paradă de bogăție o sfidare la adresa propriei mizerii. După ce se odihni între timp pe una din acele băncuțe unde vreo trei – patru bătrâni se întrebau asupra prețului estimativ al mașinilor invitaților Gorinei, Perro intră pe rând în cele două hoteluri ai căror portari îl înștiințară, strălucind de satisfacție, că toate camerele erau ocupate; se aventură apoi înspre partea din spate a pieței, de unde se împărțea în două o stradă ceva mai largă și mai puțin șerpuitoare decât celelalte, strada Alameda Dos de Mayo. Ajuns în capul străzii, aruncă o privire înspre cofetăria elegantă, singura din oraș, care își etala vitrinele pline până la refuz cu dulciuri. Cu nasul lipit de geam, Perro văzu în interiorul cofetăriei o mulțime de personaje ciudate, îmbrăcate într-un mod cel puțin neobișnuit pentru acele locuri: bărbații, cu pantaloni bufanți și scurți, în haine de piele, aveau fulare colorate în jurul gâtului, purtau cizme înalte din toval galben și pălării cu boruri largi. În pantaloni de piele, femeile purtau cămăși în carouri, pălării bogate de fetru și aveau cizme înalte în picioare. Erau costume de rancher-i, numai că în toată provincia nu exista niciun ranch; în orășelul acela ecleziastic, în cofetăria aceea la modă, costumele lor păreau să anunțe mai degrabă balul mascat al Gorinei. Invitații ducesei – pentru că despre ei era vorba – ocupau mesele cofetăriei, se înghesuiau în jurul tejghelei de la bar, închinau paharele, imitând cu plăcere gesturile grosolane și nestăpânite de cowboys. Perro se simțea ca și cum ar fi tras cu ochiul la repetițiile generale într-un teatru de operă. După ce privi cu atenție această scenă stranie, o porni pe strada Alameda. O străbătu în întregime și întârziind din când în când în fața vitrinei vreunui prăvălii, se pomeni într-o piață invadată de ierburi, de unde biserica dedicată Madonei de Los Remedios își înălța fațada sumbră și crăpată. Într-o clipită, Perro desluși, în penumbra nocturnă, un individ îmbrăcat într-un costum șters, între liliachiu și maro, cu o pălărie de culoarea laptelui pe cap, cu pantofi negri și fusiformi, deformați de degetele groase, și care, în ciuda timpului frumos de afară, ținea în mână o umbrelă. Perro se duse țintă la el și-l bătu pe umăr. Celălalt întoarse spre el o față oacheșă, cu trăsături bine definite, cu un nas lung, ascuțit și lucind plin de grăsime.

— Bine, inspectore, se răsti Perro la el, dar ce faci aici, în piața asta, cu umbrela sub un cer așa de senin? Poate vrei să te aperi de rândunici?

— Iertați-mă, spuse agentul, când am ieșit părea că o să plouă.

— Și apoi, continuă Perro, te lași interpelat în felul ăsta de către oricine ți s-ar adresa cu „inspectore”? Și dacă te-aș fi dus de nas?

— Vă recunoscusem, răspunse celălalt cu un râs neghiob. Perro îl mai mustră o vreme, îl întrebă dacă observase ceva neobișnuit și, cum inspectorul îl asigură că orașul era cât se poate de liniștit, îl părăsi la postul său de lucru și trecu mai departe.

Din piață, Perro, ca unul care cunoștea locurile, făcu spre stânga luând-o pe câteva străduțe întortocheate. Se lăsase noaptea și, pe străzile înguste, felinare slabe iluminau palid portalurile solemne ale palatelor, portițele caselor modeste, scări șerpuitoare, cărări înfundate, ferestre străjuite de gratii, drumuri în răspântie. Din când în când, câte o piață asimetrică se deschidea în jurul unei biserici înalte cu fațada întunecată. Perro, care așteptase lăsarea serii pentru a se putea furișa nestingherit spre locul unde se îndrepta, ajunse în sfârșit în intrândul unui palat impunător. Urcă mai multe trepte pe o scară fastuoasă, dar murdară, și, trecând printr-un canat căptușit cu stofă de culoare verde, pătrunse într-un hol de unde se înșirau mai multe camere cu aspect de birouri. Perro se îndreptă țintă spre fundul coridorului, unde tronau niște uși de sticlă strălucitoare, intră fără să bată, pentru ca mai apoi să se găsească în fața unei mese de scris, într-o cameră plină până la refuz de dulapuri și dosare. Un ziar desfăcut era întins pe birou și, puțin deasupra foilor de hârtie, se ridica, lucioasă, chelia rotundă a unui cap aplecat. La zgomotul ușii care se deschise, capul se ridică și apăru fața de ochelarist, cu negi mari, galbeni, a comisarului poliției locale. Cum îl văzu, se și ridică să îl salute pe Perro, dar, fără să vrea, o expresie de nemulțumire i se întipări pe chip. Perro închise ușa cu grijă, își lăsă valiza într-un colț și, așezându-se fără prea multă ceremonie în fața comisarului, începu să-l bombardeze cu o serie de întrebări pe un ton acru și grăbit. Cât despre comisar, era evident că îi displăcea tonul lui Perro. Comisarul era un om cu apucături de modă veche, cu tabieturi la care ținea, credincios unor sisteme polițienești pe care Perro le considera depășite, iar în persoana lui Perro, despre care auzise atâtea, vedea un uzurpator mai mult decât un reformator. Un alt motiv de antipatie față de Perro stătea în faptul că acesta, așa de tânăr în comparație cu el, reușise să ajungă atât de sus încât să-i dea lui ordine. Cariera lui Perro era abia la început, pe când el, după treizeci de ani de muncă, vedea cum se apropie vremea să fie destituit și scos la pensie. Perro nu mai contenea cu întrebările, iar comisarul, chinuit, încerca să-și ascundă disprețul în spatele rotocoalelor de fum ale unei jumătăți de țigară pe care o strângea între dinți: răspundea lent, în silă, și câteodată chiar cu o ironie evazivă care spera să treacă neobservată. Perro își dăduse seama imediat de această ostilitate din partea comisarului, care părea să-i spună „era așa de bine fără dumneavoastră, ce căutați aici?” și își puse în minte ca, la prima ocazie, să-i administreze o lecție. După ce se informă în detaliu cu privire la măsurile luate de poliție în vederea sosirii lui Tereso, Perro îi ceru comisarului să-i arate lista persoanelor scoase din circulație. Fără să se ridice, întinzându-și brațul scurt printre hârțoagele de pe masă, în timp ce trăgea din țigară, acesta îi înmână foaia cu lista dorită; Perro o parcurse avid, sigur că găsește în ea pretextul pe care îl căuta. Descoperi, într-adevăr, numele unei persoane care din punctul său de vedere nu ar fi trebuit arestată și îl mustră aspru pe comisar. La început, Perro vorbi pe un ton egal, deși ferm, dar pe urmă, văzând cum comisarul nu numai că nu-și pierdea cumpătul, ci răspundea calm și indiferent, ridică dintr-odată glasul și începu să urle că totul mergea prost, că aici toată lumea dormita, că era timpul să termine cu ritmul ăsta, și câte și mai câte. De data asta, comisarul se îngălbeni, își puse țigara pe marginea scrumierei și își scoase ochelarii, lăsând să se vadă doi ochi adânciți în orbite, negri și stinși ca de pasăre oarbă. Perro, care voia să-l bage în sperieți, nu-i dădu voie să vorbească și, plimbându-se de colo-colo prin cameră, zbieră că așa ceva era de-a dreptul rușinos, că va face un referat pe care-l va trimite în capitală, și că îi va destitui pe toți, pe el și întreg personalul. Comisarul se sperie dintr-odată, așa cum voia Perro, și, ridicându-se cu lentoarea corpului său de obez, alergă la Perro, acum scos din sărite de-a binelea, și începu să-și găsească scuze și în același timp să-i dea dreptate celui care-l chinuia: încercare dificilă, de vreme ce prima tentativă o excludea pe a doua. Disperat, nemaiștiind ce să facă pentru a calma mânia prefăcută a lui Perro, declară că va merge el personal să dea ordinul pentru eliberarea persoanei în chestiune, și părăsi camera. După ieșirea comisarului, Perro se liniști ca prin farmec și, așezat pe marginea biroului, se puse să citească ziarul. Nu trecu mult și comisarul se întoarse, numai lapte și miere, gata să-i cadă la picioare. Bietul de el nu îndrăznea să ia loc, preocupat să-i dea asigurări lui Perro că cel arestat va fi eliberat de îndată.

— Dacă am comis o greșeală, grăi în cele din urmă, vârându-și două degete în gulerul îmbibat de sudoare, a fost din exces de zel.

Perro refuză să-i recunoască până și meritele pentru care comisarul, umil, îi cerșea aprobarea și, arțăgos, îi ceru lista invitaților la petrecerea Gorinei. Silindu-se să-i arate o considerație cu totul diferită de nepăsarea cu care mai devreme îi înmânase lista persoanelor arestate, comisarul scoase din dulap câteva dosare și i le întinse lui Perro care, între timp, îi luase locul în spatele biroului. Rămas în picioare, lângă el, puse degetul pe primul alineat.

— Dacă vreți, le putem confrunta împreună, îi sugeră. Dar Perro i-o tăie scurt: prefera să lucreze singur, nu avea nevoie de ajutoare, așa că ar face mai bine să se retragă.

Comisarul, care se temea ca nu cumva Perro să nu-i cotrobăie prin hârtii și să găsească prilejul de a face un nou scandal, îi propuse să meargă în sala de oaspeți, mult mai curată și mai spațioasă și unde, de altfel, ar fi evitat neplăcerea de a fi deranjat. Dar camera aceasta îi convenea de minune, îl anunță Perro, cu aceeași lipsă de politețe; să meargă el, dacă vrea, în sala de oaspeți. Resemnat, comisarul dădu să iasă, nu înainte de a-l ruga pe Perro să-l cheme ori de câte ori avea nevoie de el. Acesta, cufundat în hârtii, păru că nici nu aude; și chiar în momentul în care sărmanul om se pregătea să iasă în vârful picioarelor, îl chemă înapoi și îi ordonă să-i aducă de la un restaurant oarecare cina completă. Era ultima înjosire la care Perro voia să-l supună pe comisar, tratându-l ca pe un servitor. Grijuliu, comisarul îl asigură că masa îi va fi servită imediat.

În următoarele două ceasuri, Perro, rămas singur, lucră intens, confruntând lista de invitați pentru petrecerea Gorinei cu aceea întocmită de poliția centrală, care, în dreptul fiecărui nume, trecuse anumite observații, unele detaliate, altele sumare, despre ocupația, caracterul, antecedentele și calibrul fiecărui personaj. Perro, dedicat întru totul meseriei de polițist, nu avea ambiții, nici antipatii sociale; și asta, în virtutea faptului că era complet lipsit de un anumit spirit vindicativ, calomniator, propriu celor care, din motive profesionale, cunosc în amănunt dedesubturile unei categorii sociale superioare celei din care ei fac parte. Cu toate că aceste chestiuni îl lăsau rece, nu mică îi fu mirarea când văzu din ce speță proveneau invitații Gorinei. Dar ce nu era acolo: vicii ascunse, pasiuni ilicite, moravuri nerușinate, violente, criminale, scandaluri mușamalizate, bazaconii nemaiauzite, intrigi, trădări, corupție, venalitate. Erau aceleași personaje costumate în cowboys, aceiași bărbați radioși și satisfăcuți, aceleași femei frumoase pe care le întrezărise prin geamul cofetăriei, dar reduși, pe listă, la câteva aprecieri elementare, la simple înșiruiri criminale. Nu lipseau oamenii normali, sau pur și simplu neînsemnați, ba chiar ei constituiau marea majoritate. Numai că ceilalți, răufăcătorii, deși în număr mai mic, îi puneau într-un con de umbră; depravarea lor atrăgea mai mult ochiul decât nulitatea celorlalți, scălda în nuanțe sumbre întreaga listă. Un măr putred, se știe doar, strică un coș întreg. După ce le aruncă o privire încruntată, Perro se mulțumi să treacă mai departe: erau oameni terminați, aceștia, pentru a mai putea crea alte probleme. Era interesat mai îndeaproape de câteva personaje, cu o anumită poziție, care în trecut încercaseră să pună la cale vreo acțiune politică și care ulterior căzuseră în dizgrație. Dar nici măcar ei nu credea Perro că ar fi cu adevărat periculoși. Cel mai adesea, erau oameni care, dintr-un motiv sau altul, din pricina unor compromisuri făcute sau a ultimului compromis definitiv care e vârsta, nu mai erau capabili de acțiune. Perro lucra fără să fumeze și fără să ia măcar o înghițitură din apa pe care comisarul i-o pusese în față, într-o carafă. Din când în când, la vederea unui nume care nu îi suna întru totul străin, își înălța capul și, cu ochii în tavan, căuta în memorie chipul întunecat și pe jumătate șters din amintire. Când era pe la jumătatea lecturii, intră comisarul, urmat de un servitor care aduse tava cu cina. Comisarul ridică el însuși capacul care acoperea tava cu mâncare, arătându-i bucatele: ar fi vrut ca măcar zelul său de servitor să fie apreciat. Dar Perro, fără să ridice capul dintre hârtii, se limită la a-i spune că era în ordine: să lase tava pe birou. Își luă masa încet, în timp ce continua să lucreze. Odată terminate și una și alta, îl chemă pe comisar și îi înapoie dosarele. Comisarul spera măcar o privire, un cuvânt, dacă nu de laudă, cel puțin de simpatie. Dar Perro, îndesându-și șapca pe cap și luându-și valiza, se mărgini să-i sugereze să nu mai facă pe viitor alte greșeli de felul aceleia care căzuse în sarcina lui s-o remedieze.

— Aș putea, oare, îndrăzni să sper că Excelența Sa, Cinco, va putea afla că eu... începu comisarul.

Se opri, buimac, cu ochii la pragul pustiu: Perro dispăruse.

Până acum, Perro exersase doar câteva acorduri preliminare la instrumentul în a cărui mânuire era un maestru desăvârșit: prefăcătoria. Se pregătea, în pas ușor și cu sufletul tresărind de plăcerea aventurii, să atace aria principală. Încercând să-și înșele semenii, Perro trăia realmente o vie plăcere, care nu avea nimic de-a face cu slujba pe care o îndeplinea. Care erau motivele acestei profunde delectări, Perro însuși nu ar fi știut să spună. Putea fi voluptatea puterii, pe care o vedea multiplicată prin magia prefăcătoriei. Sau era, poate, atracția pentru o viață palpitantă și necunoscută, la care, prin aceeași magie, privea pe furiș, ca și cum ar fi tras cu ochiul prin crăpătura unei uși.

Intriga pe care se pregătea s-o urzească acum era dintre cele care-l pasionau cu adevărat. Îl încerca o plăcere subtilă în a simula maniere și sentimente generoase. În astfel de situații, gustul pentru prefăcătorie se rafina până la cruzime, într-un stil limpede, sticlos, ascuțit ca un brici. În actele și vorbele sale se insinua – ca într-un fel de contrapunct – un ritm precipitat, alert, care-l amețea ca un vertij. Atunci nu i se mai părea că se preface, se vedea cântând. Adevărul e că Perro, în afară de meseria proprie, nu dădea importanță decât nevoilor celor mai elementare și materiale. Pentru el tot restul nu erau decât vorbe goale, ceață, vânt. Dacă i se întâmpla să aibă în față pe unul dintre aceia pe care el îi numea idealiști, Perro încerca sentimentul de detașare și superioritate al profesorului care le explică elevilor săi că fulgerul, departe de a fi expresia unei mânii cerești, nu e altceva decât energie electrică dezlănțuită în timpul furtunii. Perro l-ar fi vândut și pe Isus Cristos, dar nu pentru bani sau din invidie, ci pentru a-i demonstra că se înșela în felul în care vorbea.

Odată ieșit din palatul poliției, mergând drept cu valiza în mână și cu șapca pe ochi, cu aerul unui valet fără ocupație, parcurse mai multe străduțe și în cele din urmă ajunse la zidurile cetății. Merse de-a lungul zidurilor o bună bucată de vreme, găsi poarta pe care o căuta și, odată intrat, pătrunse într-un spațiu arid, umed, plin de gropi și de gunoaie, care părea să semene mai degrabă cu un fel de deșert decât cu o piață. Întreg spațiul acesta era cufundat în întuneric; din în când în când scânteiau în zare luminițele unui sărăcăcios parc de distracții. Se vedeau oameni care se plimbau prin piață, în întuneric; mai jos, în jurul barăcilor iluminate, se zăreau grupuri de gură-cască. Din când în când ajungeau până în piață zgomotele puștilor de tras la țintă. Răzbăteau până acolo râsete și fluierături. Un fel de stindard atârna de un stâlp care se ridica drept în mijlocul pieței. În vântul care se însuflețea la răstimpuri se auzeau pocniturile greoaie ale drapelului.

Perro avea o întâlnire în această piață. De fapt, chiar sub stâlpul cu pricina. Cunoștea foarte bine persoana pe care o aștepta. Când observă o oarecare zarvă în fața uneia dintre barăci, se îndreptă într-acolo, sigur că va găsi omul pe care îl căuta. Era chiar baraca de unde se auzeau zgomote de tir, un fel de coșmelie îmbrăcată în pânză roșie, iluminată de două felinare cu gaz care răspândeau în jur o lumină albă, puternică. În interior, sprijinită de tejghea, cu spatele la cadranele ciuruite și la sticlele de vin spumos, o fată cu părul negru, tristă, îmbrăcată în doliu, încărca puștile mânuind țevile de oțel cu o mână albă, fragilă, în care nu bănuiai atâta forță. Fata încărca puștile fără să spună o vorbă. Un ștrengar cu ochii mari și limpezi, slab, cu gura chinuită și veștedă, îi întindea gloanțele.