Memorialul manastirii

Dom João, al cincilea cu acest nume în tabela regală, se va duce astă-seară în dormitorul soției sale, Dona Maria Ana Josefa, care a venit din Austria de mai bine de doi ani pentru a dărui infanți coroanei portugheze, dar până astăzi încă nu a căzut grea. Se șoptește deja la curte, în afara și înăuntrul palatului, că regina este probabil stearpă, insinuare ferită cu grijă de urechi și de guri delatoare, și pe care doar cei apropiați îndrăznesc să și-o împărtășească. Că vina ar fi a regelui, nici gând, mai întâi fiindcă sterilitatea nu este o meteahnă a bărbaților, ci a femeilor, de aceea sunt ele repudiate de atâtea ori, și apoi, ca probă materială, dacă ar mai fi nevoie de vreuna, fiindcă abundă în regat bastarzii de sămânță domnească, ba chiar și acum alaiul lor se mai perindă prin oraș. Pe urmă, cine se istovește implorând cerul să-i dea un fecior nu este regele, ci regina, și aceasta tot din două motive. În primul rând, pentru că un rege, și cu atât mai mult unul al Portugaliei, nu cere niciodată ceea ce stă doar în puterea lui să dea, iar în al doilea, pentru că, fiind receptacul prin natura ei, femeii îi este dat în mod firesc să fie rugătoare, atât în slujbe organizate, cât și în acatiste ocazionale. Însă nici stăruința regelui, care, cu excepția vreunei opreliști canonice sau a unui impediment fiziologic, își îndeplinește viguros datoria domnească și conjugală de două ori pe săptămână, nici răbdarea și umilința reginei care, pe lângă rugăciuni, se condamnă la o imobilitate totală după ce soțul se retrage din pat și de deasupra ei, ca să nu se tulbure înțelegerea zămislitoare a lichidelor comune, sărăcăcioase ale ei, din lipsă de stimul și de timp și de preacreștină retenție morală, îmbelșugate ale suveranului, așa cum este de așteptat din partea unui bărbat care nu a împlinit încă douăzeci și doi de ani, nimic din toate astea nu a făcut până astăzi să se rotunjească pântecele Donei Maria Ana. Dar Dumnezeu e mare.–

Aproape la fel de mare ca Dumnezeu este bazilica Sfântul Petru din Roma, pe care regele o înalță acum. Este o construcție fără fundații sau temelii, sprijinită pe o tăblie de masă, care nu ar avea nevoie să fie chiar atât de solidă pentru povara pe care o suportă, o miniatură de bazilică desfăcută în bucățele care se îmbină după vechiul sistem de moș și babă și care, cu o mână reverențioasă, sunt culese de către cei patru șambelani. Sipetul de unde sunt scoase miroase a tămâie, iar catifelele stacojii care le învelesc pe fiecare în parte, ca să nu se roadă chipul statuii de muchia pilastrului, lucesc puternic în lumina torțelor groase. Lucrările sunt avansate. Toți pereții sunt deja zdravăn prinși în balamale, semețe stau coloanele sub cornișa străbătută de inscripții în latină care explică numele și titlul lui Paul al V-lea Borghese, și pe care regele de mult timp a încetat să le mai citească, cu toate că întotdeauna ochii lui se opresc cu desfătare asupra numărului cardinal al respectivului papă, din pricina identității cu al său propriu. Căci mare cusur ar fi modestia la un rege. Introduce în găurile potrivite ale arhitravei figurile profeților și ale sfinților și, pentru fiecare, șambelanul face câte o plecăciune, dă la o parte cutele prețioase ale catifelei, iată o statuie oferită în podul palmei, un profet căzut pe burtă, un sfânt cu picioarele în sus, dar nimeni nu ia în seamă aceste involuntare necuviințe, cu atât mai mult cu cât pe dată regele reconstituie ordinea și solemnitatea ce se cuvin lucrurilor sacre, îndreptând și punând la locul lor ființele vigilente. Din vârful cornișei, nu Piața Sfântul Petru o văd ele, ci pe regele Portugaliei și pe cei patru șambelani. Văd podeaua tribunei, perdelele dinspre capela regală, iar mâine, la ceasul primei slujbe, dacă între timp nu se întorc în catifele și în sipet, or să-l vadă pe rege urmărind cu evlavie sfânta jertfă, împreună cu suita sa, din care vor lipsi nobilii care sunt acum prezenți, pentru că se sfârșește săptămână, și altora le vine rândul la serviciu. Sub tribuna în care ne aflăm, mai este una, și ea înconjurată de perdele, dar fără nicio construcție de ridicat, barem o capelă sau un schit, de unde regina asistă cu discreție la slujbă, nici măcar sfințenia locului nu a fost prielnică gravidității. Acum mai trebuie doar să pună cupola lui Michelangelo, acea minunăție de piatră, aici în simulacru, care, din pricina excesivelor sale dimensiuni, este ținută într-un sipet aparte, și, fiind aceasta punctul culminant al construcției, i se acordă o pompă diferită, cu toții dau o mână de ajutor regelui și, cu un zgomot răsunător, se îmbucă moșii și babele în orificiile reciproce, iar opera e gata. Dacă puternicul sunet care a bubuit în toată capela a ajuns cumva prin săli și nesfârșite coridoare până în camera sau dormitorul unde regina așteaptă, să afle așadar că soțul ei sosește.

Să mai aștepte însă. Deocamdată regele se pregătește să meargă la culcare. L-au dezbrăcat șambelanii, l-au îmbrăcat în veșmintele adecvate funcției și stilului, trecându-le ceremonios din mână în mână ca pe niște moaște de sfinte care au răposat fecioare, iar asta se petrece în fața altor slujitori și paji, acesta care deschide sertarul, acela care trage perdeaua, unul care înalță flacăra candelei, altul care îi moderează strălucirea, doi care nu se mișcă, doi care îi imită pe aceștia, alți câțiva care nu se știe ce fac, nici ce treabă au pe acolo. În sfârșit, dându-și cu toții atâta osteneală, regele e gata, unul dintre nobili rectifică o cută finală, altul potrivește gulerul brodat, peste un minut Dom João al V-lea își va îndrepta pașii către dormitorul reginei. Urciorul își așteaptă izvorul.