Pestera

Bărbatul care conduce camioneta se numește Cipriano Algor, este olar de profesie și are șaizeci și patru de ani, deși la prima vedere pare mai tânăr. Bărbatul de lângă el e ginerele lui, se numește Marçal Gacho și încă n-a împlinit treizeci. Oricum, cu chipul pe care îl are nimeni nu i-ar da atâția. Cum poate s-a remarcat, amândoi au lipite de prenume niște patronime insolite cărora le ignoră originea, sensul și motivația. Ar fi probabil nemulțumiți dacă ar afla vreodată că algor înseamnă răceala intensă a trupului, care vestește febra, și că gacho nu e altceva decât grumazul boului pe care șade jugul. Cel mai tânăr are uniformă, dar nu e înarmat. Cel mai vârstnic poartă haine civile și pantaloni mai mult sau mai puțin pe măsură, o cămașă închisă sobru la guler, fără cravată. Mâinile care țin volanul sunt mari și puternice, de țăran, și totuși, poate din pricina contactului cotidian cu moliciunea argilei, la care-l obligă meseria, sugerează sensibilitate. Mâna dreaptă a lui Marçal Gacho n-are nimic deosebit, dar podul palmei stângi poartă o cicatrice cu aspect de arsură, mergând în diagonală de la baza degetului mare până la baza degetului mic. Camioneta nu-și merită numele, e doar o furgonetă de mărime mijlocie, un model demodat, și e plină de vase. Când cei doi bărbați au ieșit din casă, cu douăzeci de kilometri înainte, cerul abia începuse să se lumineze, acum dimineața a adus în lume destulă lumină ca să putem observa cicatricea lui Marçal Gacho și să ghicim sensibilitatea mâinilor lui Cipriano Algor. Călătoresc cu viteză redusă din cauza fragilității încărcăturii, dar și a neregularităților pavajului. Livrarea mărfurilor care nu sunt considerate de primă sau secundă necesitate, e cazul vaselor rustice, se face, în acord cu orarele stabilite, la jumătatea dimineții, dar cei doi bărbați au plecat cu noaptea în cap pentru că Marçal Gacho trebuie să semneze condica de prezență cu cel puțin o oră înainte ca porțile Centrului să se deschidă pentru public. În ziua când nu-și aduce ginerele, dar are vase de transportat, Cipriano Algor nu trebuie să se trezească așa devreme. Totuși, din zece în zece zile, el se angajează să-l ia pe Marçal Gacho de la lucru ca să-și petreacă împreună cu familia cele patruzeci de ore libere la care are dreptul, și tot el îl aduce punctual înapoi, cu sau fără vase în lăzile din furgonetă, la responsabilitățile și obligațiile lui de gardian intern. Fiica lui Cipriano, Marta, având și numele de Isasca, după mama acum decedată, plus Algor, după tată, se bucură de prezența soțului în casă și în pat numai șase nopți și trei zile în fiecare lună. În noaptea anterioară acesteia a rămas gravidă, dar încă nu știe.

Zona e înnegrită, murdară, nu merită s-o privim de două ori. Cineva a dat acestor enorme întinderi cu un aspect deloc campestru numele tehnic de Centură Agricolă și, de asemenea, prin analogie poetică, cel de Centură Verde, dar singurul peisaj pe care ochii reușesc să-l distingă de-o parte și de alta a șoselei, acoperind fără vreo întrerupere perceptibilă multe mii de hectare, sunt mari depozite cu acoperiș plat, dreptunghiulare, construite dintr-un plastic de o culoare neutră pe care vremea și praful au transformat-o încetul cu încetul în cenușiu. Înăuntru, departe de ochii trecătorilor, cresc plante. Pe drumuri secundare care dau în șosea, ies, ici și colo, camioane și tractoare cu remorci încărcate de vegetale, dar grosul transportului s-a efectuat în timpul nopții, cele de acum fie că au o excepțională autorizație expresă să facă predarea mai târziu, fie au dormit prea mult. Marçal Gacho și-a tras discret mâneca stângă a hainei ca să se uite la ceas, este îngrijorat pentru că traficul devine tot mai aglomerat și pentru că știe că, de aici înainte, când vor pătrunde în Centura Industrială, dificultățile vor creste. Socrul remarcă gestul, dar nu zise nimic, ginerele lui e un tânăr simpatic, fără îndoială, dar e nervos, din rasa agitaților din născare, mereu îngrijorat de trecerea timpului, chiar dacă îi prisosește, caz în care nu știe ce să pună în el, în timp, se înțelege, Cum va fi când va ajunge la vârsta mea, se gândi. Lăsară în urmă Centura Agricolă, șoseaua, acum și mai murdară, traversează Centura Industrială, o ia printre instalații industriale de toate dimensiunile, activitățile și tipurile, cu depozite sferice și cilindrice de combustibil, stații electrice, rețele de canalizare, conducte de aer, punți suspendate, tuburi de toate grosimile, unele roșii, altele negre, coșuri scuipând în atmosferă fuioare de fum toxic, macarale cu brațe lungi, laboratoare chimice, rafinării de petrol, mirosuri fetide, amare sau dulcege, zgomote stridente de burghie, zumzăit de ferăstraie mecanice, lovituri brutale de ciocane pneumatice, din când în când câte o zonă de tăcere, nimeni nu știe ce se produce acolo. Atunci Cipriano Algor spuse, Nu te teme, ajungem la timp, Nu mă tem, răspunse ginerele, ascunzându-și cu greu neliniștea, Știu, era o vorbă acolo, spuse Cipriano Algor. Viră spre o stradă paralelă, rezervată circulației locale, Vom scurta drumul pe aici, spuse, dacă ne întreabă poliția de ce am ieșit din șosea, amintește-ți ce-am stabilit, avem ceva de rezolvat la una dintre fabrici înainte să ajungem în oraș. Marçal Gacho respiră adânc, când traficul se complica pe șosea, socrul, mai devreme sau mai târziu, ajungea s-o ia pe scurtătură. Se temea doar că nu va fi atent și că va lua hotărârea prea târziu. Din fericire, în ciuda aprehensiunilor și a avertismentelor, nu fuseseră niciodată opriți de poliție. Odată și-odată se va convinge că nu mai sunt un copil, se gândi Marçal, nu trebuie să-mi amintească tot timpul de treburile pe care chipurile le avem la fabrică. Niciunul nu-și închipuia că tocmai uniforma de gardian al Centrului pe care o purta Marçal Gacho era motivul veșnicei toleranțe sau indiferenței binevoitoare a poliției rutiere, nu simplul rezultat al unor multiple întâmplări sau al soartei încăpățânate, cum probabil ar fi sunat răspunsul dacă i-am întreba de ce cred că n-au fost amendați până acum. Dacă ar ști, Marçal Gacho poate că s-ar împăuna în fața socrului cu greutatea autorității pe care i-o conferă uniforma, dacă ar ști, Cipriano Algor poate că ar începe să vorbească despre ginere cu mai puțină condescendență ironică. E foarte adevărat că nici tinerețea nu știe ce poate, nici bătrânețea nu poate cât știe.