Pluta de piatra

Când Joana Carda a tras o linie pe pământ cu nuiaua de velniș, toți câinii din Cerbère s-au pornit pe lătrat, stârnind panică și groază printre localnici, deoarece încă din cele mai vechi timpuri se credea că, dacă vor lătra animalele canine, care acolo fuseseră întotdeauna mute, asta înseamnă că lumea universală va pieri de îndată. Cum de s-a format adânc înrădăcinata superstiție, sau oarba convingere, care e în multe cazuri expresia alternativă paralelă, nimeni nu-și mai aduce azi aminte, deși, prin meșteșugul și harul acelui binecunoscut joc de a asculta o poveste și de a o repeta cu o virgulă nouă, obișnuiau bunicile franțuzoaice să-și distreze nepoțeii cu fabula care spune că, exact în acel loc, în comuna Cerbère, departamentul Pirineilor Orientali, lătrase, în erele grecești și mitologice, un câine cu trei capete, care răspundea la pomenitul nume de Cerbère când îl chema luntrașul Caron, cel care îi purta de grijă. De asemenea, nu se știe prin ce mutații organice va fi trecut faimosul și răsunătorul specimen canin până să ajungă la muțenia istorică și dovedită a descendenților săi degenerați cu o singură căpățână. Totuși, și acest punct al învățăturii puțini îl ignoră, mai cu seamă dacă aparțin generației veterane, câinele Cerber, așa cum se scrie și se rostește în limba noastră, păzea cu strășnicie intrarea infernului, ca nu cumva să îndrăznească sufletele să iasă, și atunci, poate că dintr-o ultimă milostivire a zeilor muribunzi, au tăcut toți câinii viitori pentru tot restul veșniciei, sperându-se că, prin tăcere, se șterge din memorie regiunea infernală. Dar, neputând veșnicia să dureze veșnic, după cum explicit ne-a învățat epoca modernă, a fost de ajuns ca în acele zile, la sute de kilometri de Cerbère, într-un loc din Portugalia al cărui nume îl vom pomeni mai târziu, a fost de ajuns ca femeia numită Joana Carda să tragă o linie pe pământ cu nuiaua de velniș pentru ca toți câinii de dincolo să iasă în stradă gălăgioși, tocmai ei care, repetăm, nu lătraseră niciodată. Dacă pe Joana Carda ar întreba-o cineva ce-i venise să tragă o linie pe pământ cu un băț, gest mai degrabă de adolescentă lunatică decât de femeie cu capul pe umeri, dacă nu se gândise la urmările unui fapt ce părea fără noimă, și tocmai acestea, luați aminte, sunt cele mai primejdioase, poate că ar răspunde. Nu știu ce mi-a venit, bățul era jos, l-am luat și-am tras linia, Nu v-a trecut prin nun. Te că putea fi o nuielușă fermecată, și-apoi întotdeauna am auzit spunându-se că nuielușele fermecate sunt făcute din aur și cristal, cu un nimb luminos și cu o stea în vârf, Știa-ți că e o nuia de velniș, Eu nu mă prea pricep la copaci, pe urmă am aflat că velnișul e totuna cu ulmul, iar ulmul e totuna cu vânjul, niciunul cu puteri supranaturale, chiar dacă numele e altul, dar în cazul ăsta sunt convinsă că și un băț de chibrit ar fi avut același efect, De ce spuneți asta, Ceea ce trebuie să se întâmple, se întâmplă, și are multă forță, nu-i poți rezista, de mii de ori i-am auzit pe oamenii mai în vârstă spunând asta, Credeți în fatalitate, Cred în ceea ce trebuie să se întâmple.

La Paris s-a râs mult de plângerile primarului, care parcă telefona dintr-o poiată de câini, la ora amiezei când trebuie hrăniți dulăii, și numai după repetatele rugăminți ale unui deputat al primăriei, născut și crescut în comună, așadar cunoscător al legendelor și poveștilor locale, au fost în cele din urmă trimiși spre sud doi veterinari calificați de la Deuxiéme Bureau, cu misiunea specială de a studia fenomenul neobișnuit și de a prezenta un raport și propuneri de acțiune. Între timp, disperați, în pragul asurzirii, localnicii împrăștiaseră pe străzile și prin piețele agreabilei stațiuni balneare, acum stațiune infernală, zeci de cocoloașe de carne otrăvite, metodă de maximă simplitate, a cărei eficiență fusese confirmată de experiență în toate vremurile și pe toate meridianele. Din toată haita, n-a murit decât un câine, însă lecția a fost imediat însușită de supraviețuitori, care, într-o clipită, mârâind, lătrând și urlând, s-au adunat pe câmpiile dimprejur, unde, fără vreun motiv aparent, în câteva minute au amuțit. Când, în sfârșit, au ajuns și veterinarii, li s-a prezentat tristul Médor, rece, umflat, atât de diferit de animalul fericit care își însoțea stăpâna la cumpărături, și căruia, fiind de acum bătrân, îi plăcea să doarmă nepăsător la soare. Totuși, cum dreptatea încă nu a părăsit de tot această lume, a hotărât Dumnezeu, poetic, ca Médor să moară din pricina cocoloșului de carne pregătit de stăpâna preaiubită, care, e bine să se știe, avea în vedere o anumită cățea din vecini ce-și făcea veacul în grădina ei. Cel mai în vârstă dintre veterinari, în fața rămășițelor funebre, a spus, Să facem autopsie, și zău că nu merita osteneala, de vreme ce fiecare locuitor din Cerbére ar fi putut, dacă ar fi vrut, să depună mărturie pentru causa mortis, dar scopul ascuns al Facultății, cum i se spunea în argoul serviciului secret, era să se treacă, într-ascuns, la examinarea corzilor vocale ale unei jivine care, între muțenia acum definitivă prin moarte și tăcerea care păruse să fie pentru toată viața, avusese totuși câteva ore de glăsuire și putea fi deci la fel cu ceilalți câini. Au fost eforturi zadarnice, Médor nici măcar nu avea corzi. Au rămas înmărmuriți chirurgii, dar primarul și-a spus părerea, administrativă și înțeleaptă, Nu-i de mirare, de atâtea secole n-au mai lătrat câinii din Cerbére, că li s-a atrofiat organul, Și-atunci cum se face că, deodată, Asta nu știu, nu-s veterinar, dar grijile noastre s-au sfârșit, les chiens au dispărut, acolo unde sunt nici nu se mai aud. Médor, spintecat și cusut de mântuială, a fost înapoiat stăpânei înlăcrimate, ca o remușcare vie, că așa sunt remușcările chiar și după ce au murit. Pe drumul spre aeroport, unde urmau să ia avionul spre Paris, veterinarii au căzut de acord să treacă sub tăcere, în raport, intrigantul fenomen al corzilor vocale dispărute. Și se pare că pentru totdeauna, deoarece în aceeași noapte a început să dea raită prin Cerbére un câine enorm cu trei capete, înalt cât un copac, dar tăcut.

Cam în aceste zile, poate mai înainte, poate după ce trăsese Joana Carda linia pe pământ cu nuiaua de velniș, se plimba un bărbat pe plajă, era pe înserate, când foșnetul valurilor de-abia se aude, scurt și reținut ca un suspin fără motiv, iar acest bărbat, care va spune mai târziu că se numește Joaquim Sassa, umbla pe linia mareei care separă nisipurile uscate de cele umede, și din când în când se apleca să ia câte o scoică, un clește de rac, un fir de algă verde, nu rareori ne pierdem astfel timpul, la fel și-l pierdea și acest trecător solitar. Cum nu avea nici buzunare, nici sacoșă în care să-și pună lucrurile găsite, îi înapoia apei resturile moarte când își umplea mâinile, să-i dăm mării ceea ce-i aparține mării, pământul să rămână cu pământul. Dar orice regulă are și excepții, și o piatră care se vedea mai în față, destul de departe ca să rămână neatinsă de maree, a fost ridicată de Joaquim Sassa, și era grea, mare ca un disc, neregulată, dacă ar fi fost din celelalte ușurele, cu contururi netede, tocmai bune să încapă între degetul mare și arătător, Joaquim Sassa ar fi aruncat-o ca să atingă ușor apa lină și să o vadă sărind, încântat ca un copil de neîndemânarea lui, și apoi, după impulsul inițial, scufundându-se, piatră ce păruse să aibă o soartă bine orânduită, uscată de soare, udată doar de ploaie, și până la urmă scufundându-se în adâncurile întunecate pentru a aștepta un milion de ani până ce această mare se va evapora, sau, retrăgându-se, apele vor face să se reîntoarcă pe pământ pentru un alt milion de ani, dându-i timpului răgazul de a coborî pe plajă un alt Joaquim Sassa, care fără să știe va repeta gestul și mișcarea, să nu spună nimeni, N-am s-o fac, sigură și neclintită nu e nicio piatră.