Miezul noptii

Miezul noptii de Julien Green

PRIMA PARTE

I

Către sfârșitul unei zile de iarnă, sub un cer cenușiu măturat de un vânt de gheață, o trăsură înainta în trap mărunt pe marginea ogoarelor arate. Era unul dintre acele vehicule care nu se mai văd decât în provincie, un soi de cutie neagră cocoțată pe niște roți prea mari, cu perdele de postav la ferăstruicile ușilor, cu două facle de metal la dreapta și la stânga birjarului.

Drumul devenea din ce în ce mai îngust și mai prost. Trebuiau urmate, cu riscul de a rupe o osie, făgașurile adânci săpate de căruțele țărănești în pământul moale și compact în același timp, fără a lua în seamă linia dreaptă. Calul costeliv se poticnea aproape la fiecare pas de pietrele mari, presărate pe drum. Acum mergea la pas, când birjarul trase de hățuri și-l opri de-a binelea.

Se așternu o tăcere scurtă, în timpul căreia se auzi șuierul ascuțit al vântului, apoi perdeaua uneia dintre ferăstruici se ridică dintr-o dată, geamul fu coborât și o voce aspră întrebă dinăuntrul trăsurii ce se întâmplă. Omul, fără să se întoarcă, arătă drumul cu vârful biciului. Gras și roșu la față, părea legat de capră prin pătura înfășurată în jurul picioarelor și tot trupul lui era atât de mare, încât pregetai a crede că se putea cocoța pe locul lui și se putea coborî fără ajutorul câtorva persoane.

— Ei, ce e? rosti glasul. Și, pentru că birjarul stătea neclintit, glasul porunci: Să pornești numaidecât, sau nu-ți mai dau bacșiș.

El așteptă o clipă de parcă s-ar fi gândit la urmările acestei amenințări, puse biciul jos și, cu capul țeapăn, începu să strige în vânt că n-avea să meargă mai departe.

— Să pornești numaidecât sau nu-ți mai dau bacșiș, urmă vocea.

În aceeași clipă un cap cărunt de femeie se ivi la fereastră. Trăsăturile lui ascuțite și aspre exprimau o voință neînduplecată. Ochiul negru fulgera drumul potrivnic, făgașul vinovat.

— Să pornești numaidecât, sau…

Geamul fu închis cu mare zgomot, perdeaua trasă cu o mână furioasă. Omul apucă biciul trântind o înjurătură, iar calul, sub loviturile care îi șfichiuiau crupa, o porni iar la drum.

Spre dreapta, câmpurile se întindeau la vale până la marginea unei păduri dese și a zidurilor lungi, albe, ale unei mari gospodării singuratice. În stânga, privirea urca nestingherită în vârful unei coline pe care se cățăra drumul. Pe partea asta niciun copac, nicio casă n-o opreau și vântul se năpustea în valuri peste pământul gol.

Trăsura mai săltă câteva minute prin făgașuri, apoi o zdruncinătură mai zdravănă decât cele dinainte o scutură de fu cât pe-aci să-i sară faclele din suporturile lor. Birjarul trase cu amândouă mâinile de hățuri ca să ridice calul care fusese gata să cadă. Animalul se opri, omul înnodă liniștit frâiele și agăță nodul de cârlig. Aproape numaidecât geamul și perdeaua fură ridicate cu un zgomot războinic, iar femeia se aplecă peste fereastră mult mai nemulțumită decât adineauri și întinse o mână în mănușă neagră, cu degetul arătător tremurând de furie ațintit înainte.

— Îți poruncesc, începu ea, îți poruncesc… Mergi înainte… Am să mă plâng…

Vântul îi reteza frazele și părea că-i înfundă înapoi, în gură, sunetul cuvintelor. Atunci strânse pumnul și-l lovi pe birjar în singurul punct în care îi era cu putință să-l ajungă, dar violența nu avu niciun efect, fie că lovitura fusese dată fără puterea necesară, fie că mai multe straturi de veșminte și de pături o ocroteau pe victimă. Femeia se aplecă ceva mai mult și începu să-l ocărască pe birjar căruia nu-i vedea decât spatele larg și bombat sub haina de stofă groasă, albastră. Spatele acesta luă dintr-o dată un aer de încăpățânare uriașă și nu se clinti. Timp de o clipă femeia tăcu, căutând o ocară grea, ultima.

— Tâlharule! strigă ea în cele din urmă, cu un glas răgușit.

Nicio tresărire nu dovedi că fusese auzită. Mirarea o făcu să ridice sprâncenele, apoi păru că trăsura o înghite, iar geamul și fereastra fură chemate pentru a treia oară să-și îndeplinească rostul.

În vremea aceasta se deschidea cealaltă ușă și o femeie tânără, de vreo treizeci de ani, cobora în câmp. Era înaltă, avea un mers încet și stângaci, care dovedea o timiditate adâncă. Înfășurată într-o haină de călătorie de sub care se vedea ieșind marginea unei rochii negre, părea că nu se simte la largul ei în aceste vestminte și ai fi spus că e o țărancă ce ducea dorul șalului ei cu franjuri, al fustei de postav gros. Își cufundă de câteva ori mâinile în buzunarele paltonului, ca să le scoată apoi afară, cu un aer nedumerit. Fața ei plină și blajină păstra încă o expresie copilărească deși primele zbârcituri se desenau ușor pe ea și ochii mari, căprui, plimbau în jurul lor privirea caldă și rănită a sufletelor slabe pe care viața le chinuiește, în pofida bunelor lor intenții.

Ea se întoarse cu spatele la vânt, privi cerul și se pierdu într-o visare dureroasă care făcu să-i lunece lacrimi pe obrajii rotunzi. O pală de vânt mai puternică fu gata să-i smulgă pălăria neagră cu boruri plate și ea și-o opri cu o lovitură de palmă bruscă, gest ciudat, care cuprinde toată falsa energie a celor timizi.

Tresări la zgomotul portierei care fu trântită și o văzu dintr-o dată în fața ei pe cea care o întovărășea.

— De ce ai coborât? o întrebă aceasta supărată. Omul ăsta a fost groaznic de necuviincios cu noi. Trebuie să-i spui că n-ai să plătești cursa dacă nu ne duce până sus.

— Ascultă, Marie… începu tânăra femeie.

O răbufnire de vânt o izbi în obraz și o făcu să tacă. Închise ochii și plecă fruntea.

— Stă acolo și-și bate joc de noi, strigă Marie. Nu vezi cu câtă obrăznicie ne întoarce spatele! Din pricina lui o să mergem prin noroi.

Înfuriată de vântul care îi smulgea cuvintele, bătu din picior de parcă ar fi vrut să arate pământul pe care îl ocăra. Femeia cea tânără îi puse o mână pe braț.

— Dar e aproape, Marie. Am ajuns.

— Ce-mi pasă mie că e aproape? Principiul e atins.

Îi răspunse un gest larg, disperat. Pentru Blanche, ce principiu mai merita să fie apărat împotriva unui birjar de piață?

— Va să zică dai înapoi, Blanche?

— Da. Să aștepte aici.

Porunca asta fu transmisă cu o voce răgușită și cele două femei porniră, tăcând, pe o potecuță care urca peste câmpuri până în vârful colinei. Marie mergea înainte; era o făptură mică, dreaptă și slabă, care își purta cu un fel de eleganță vestmintele prost croite. Cu umerii nemulțumiți, cu piciorul nervos, urca panta cu un pas furios, care ar fi dus-o la o depărtare de zece ori mai mare fără să obosească. Blanche venea anevoie în urma ei, târându-și greutatea trupului mare, care părea totdeauna în luptă cu o voință slabă. În sfârșit ajunseră pe un platou mic, de pe carte se vedea până departe. Noaptea cădea repede, de parcă vântul ar fi luat lumina cu fiecare răbufnire a lui. Cu toate astea, mai zăreau încă acoperișurile cenușii ale orașului pitit într-o văiugă, copacii din grădina publică și marile rezervoare ale uzinei de gaz.

Marie se uită la ceas.

— Avem douăzeci de minute, spuse ea.

Douăzeci de minute, se gândi Blanche. Aproape atâta timp cât ar fi trebuit ca să alerge acolo, să rostească un cuvânt hotărâtor, miraculos, care ar împiedica tot. Pentru că o femeie mai dibace n-ar fi făcut ceea ce făcea ea. Știa asta de jumătate de ceas. Se gândise în trăsură, în vreme ce vara ei îi vorbea despre vizitiu. I se părea chiar că niciodată în viața ei nu avusese idei atât de limpezi.

— Acum, când suntem singure, spuse deodată Marie ridicând glasul, țin să-ți repet că nu-ți pot încuviința purtarea. Ar fi trebuit să fii acasă la tine, să te ocupi de fata ta, de gustarea fetei tale, de lecțiile fetei tale. Venind aici, dovedești o ultimă slăbiciune, pentru care n-are să-ți mulțumească nimeni! Ai să suferi, de altfel degeaba, pentru că ceea ce s-a sfârșit s-a sfârșit, Blanche și trebuie să-ți intre bine în cap.

Cosi aerul cu brațul și păru mulțumită de gestul acesta.

— O persoană cu mai puțină experiență, urmă ea, ți-ar vorbi despre speranță. Eu îți fac serviciul de a-ți spune, draga mea Blanche, că nu e nicio speranță.

— Ai dreptate, fără îndoială, răspunse tânăra femeie. Vrei să-mi spui cât e ceasul?

— Patru fără douăsprezece minute.

Alergând, alergând foarte repede, ar ajunge poate la timp, dar se temea de furia verișoarei ei și sentimentul acesta ridicol o făcu să se rușineze atât de tare, încât nu îndrăzni măcar să și-l mărturisească.

— Marie, rosti ea cu greu, știu că nu prețuiesc cât tine. Ești mult mai inteligentă, mult mai puternică… Vreau să-l mai văd o dată, pentru ultima oară. Trebuie, adăugă ea slab.

— Nu ești oare nebună? Să-l vezi la gară, fără îndoială, pe peron, în fața a treizeci de oameni care te cunosc? Și, de altfel, e prea târziu.

Tânăra femeie își plecă privirea înfrântă spre ea, cerșind îngăduința care îi era refuzată; își ținea pălăria cu palma, înclinând-o înainte până peste frunte.

— Aș fi alergat…

— Blanche, ți-am jertfit un ceas din timpul meu ca să te întovărășesc până aici. De ce acum îți calci făgăduiala de a mă asculta?

De sub borul pălăriei, marii ochi tragici ai Blanchei încercau să priceapă acest raționament.

— Vezi tu, urmă Marie cu glasul ei precis, care rotunjea fiecare cuvânt și-i dădea un sens de netăgăduit, pe lume există mii de femei ca tine. Nu faci parte dintre cele care țin bărbații pe loc. Îți lipsește… ceva.

Vântul tăie în două acest discurs și cele două femei se dădură înapoi, de parcă o putere nevăzută ar fi vrut să le despartă. Cu toate astea, Blanche se apropie numaidecât de vara ei și se aplecă către ea cu un soi de respect.

— Lasă-l pe omul acela s-o șteargă, strigă Marie. Dacă vrea să plece, înseamnă că nu e pentru tine.

Femeia cea tânără încuviință dând din cap.

— Eh, în sfârșit, vorbi mai departe Marie pe același ton, ai avut o idee năstrușnică să vii aici.

— Din altă parte nu se vede trenul. Și mi-a jurat că va face semne cu batista chiar dacă nu mă va zări pe colină.

— Ce fată bună! Pe cât te prinzi că nici n-are să-i treacă prin cap? De altfel, aș vrea să știu și eu cum ai să-i deosebești batista, de la depărtarea asta, dintre toate cele care vor flutura la ferestre!

Blanche, cu brațul sprijinit pe cap ca să-i țină pe loc pălăria, se uită la vara ei și trupul ei mare se clătină întreg, de parcă ar fi primit o lovitură. Nu se gândise că putea fi greu să-l recunoască pe cel pe care îl iubea. Totuși, inima ei îi puse la îndemână un răspuns.

— Cele care vor flutura… repetă ea. Dacă voi vedea mai multe, voi putea să-mi spun că una e pentru mine.

— Hm! În sfârșit! Viața are să-ți dea lecții foarte aspre, Blanche. Mai ai cinci minute. Mă duc să te aștept în trăsură. Vă las singuri.

Rostind aceste cuvinte, avu un zâmbet tainic care încuviință tactul și ascuțimea de care dădea dovadă, dar îi păru și rău că nu avea în față o persoană mai instruită decât vara ei, care să poată gusta istețimea celor pe care le rostise. Lovi ușor, cu îngăduință, mâna Blanchei și o luă înapoi pe potecă.

Tânăra femeie o văzu coborând printre ogoare cu un pas săltăreț care o făcea să semene cu o fetiță cu părul cărunt și compară nepăsarea asta cu tristețea care îi pustia ei inima. Îi părea că cerul lipsit de lumină și vântul înghețat erau mai aproape de ea decât ființa aceasta omenească, al cărei glas neostenit îi răsuna încă în urechi. Înțelegea că pământul poate fi cufundat în cea mai rece și mai crudă noapte de iarnă, de parcă durerea unei singure femei ar fi fost de ajuns ca să cernească lumea, dar nu ca vara ei să zâmbească părăsind-o. O urmă cu o privire prelungă, jignită, până la cotitura drumului.

Își scoase apoi pălăria cu o încetineală plină de grijă, o puse pe iarbă, își propti vârful pantofului pe borul ei ca să nu-și ia zborul, apoi adună câteva pietre mari și le așeză de jur împrejurul calotei, ca o coroană. Șuvițe lungi de păr i se lipeau de obraz. Atunci apuca cu două degete acest văl negru și-l îndepărta cu o mișcare răbdătoare. Când socoti că venise clipa, scoase o batistă pe care o scutură ca s-o despăturească și așteptă. Mai trecură un minut sau două; în sfârșit, șuieratul locomotivei o făcu să tresară și se îndreptă din mijloc. Trenul se ivi aproape numaidecât la poalele colinei, atât de mic, atât de depărtat, încât bietei femei nu-i părea nici cu putință, nici drept ca fericirea întregii ei vieți să atârne de jucăria aceea. Vagoanele luminate lăsau să se vadă înăuntrul lor călătorii care stăteau la ferestre, mulți ridicau geamurile, alții se așezau în colțul lor, dar niciunul nu flutură batista; cu toate astea ea făcu semne largi cu batista ei, până când ultimul vagon pieri cu un zgomot care semăna cu un șchiopătat grăbit. Mugetul vântului se rostogoli din nou peste câmpie ca un val uriaș, acoperind tot, răsturnând tot în întuneric ca în adâncul unei mari prăpăstii negre. Dintr-o dată i se făcu frică. Mâna ei dreaptă, zgârcită pe plăselele unui cuțit, se smulse din buzunarul în care îl ținea ascuns de un ceas și gestul fu făcut înainte ca ea să-și fi dat seama, atât de mult se gândise la el. De la prima lovitură, vârful cuțitului găsi locul pe care degetele îl pipăiseră în trăsură, sub reverele paltonului. Violența loviturii o făcu să cadă în genunchi și rămase așa o clipită, înainte de a se prăbuși. Deasupra ei, batista care îi scăpase din mână palpita în vânt ca aripa unei mari păsări rănite.

II

A doua zi după această întâmplare, Marie Ladowet stătea în picioare în mijlocul salonului și vorbea cu două persoane trupeșe, surorile ei, care o ascultau în tăcere. Ședeau în fotolii largi și, din pricina greutății lor, a oboselii unei digestii întrerupte de un drum, a căldurii bune care domnea în odaie, aveau o atitudine din ce în ce mai moleșită. Una dintre ele, Clémentine, cu coatele sprijinite pe brațele fotoliului, se cufunda încetișor în adâncul jilțului și ceașca de cafea pe care o ținea cu amândouă mâinile se afla la înălțimea nasului ei. O dorință insuportabilă de a dormi o silea să clipească din ochi ca un câine bătrân și își spunea că dacă s-ar putea lăsa dusă de amețeala somnului măcar o frântură de minut, ar avea în adevăr una dintre plăcerile cele mai rare pe care le-ar putea gusta și care, fără îndoială, n-ar face rău nimănui, dar nu cuteza în fața Mariei. Clătină ceașca micuță cu o mișcare din încheietura mâinii, numai, așa ca să-și arunce conținutul ei în gură, puse ceașca alături de ea și, cu palmele întinse pe pântece, își potrivi spatele în perna spătarului până când își găsi o poziție bună, apoi căzu în sfârșit în starea aceea care simulează atenție și nu e decât încremenire. În clipa aceea, obrajii ei plini care tremurau de câte ori dădea din cap, ochii ei de un albastru deschis, până și urechile mari pe care bandourile cenușii le lipeau de craniu, tot chipul ei respira o îngăduință naivă.

Soră-sa, care era așezată în fața ei și făcea parte din cu totul altă rasă, luneca și ea în brațele fotoliului, dar era lucidă și își stăpânea deplasarea progresivă a trupului proptindu-și cu putere tocurile ghetelor negre într-un taburet. În umbră, falca ei grea, privirea energică și ceva aspru în trăsături te făceau să șovăi asupra sexului ei. Cu mulți ani înainte, în cursul unei discuții așa cum obișnuiau uneori să aibă între ele aceste femei, Marie îi spusese că seamănă cu un preot care și-a greșit meseria; natura sublinia din belșug caracterul acesta ciudat și, revenind neîncetat la opera ei, dădea ochilor o expresie de șiretenie mai adâncă, așa cum adăuga bărbiei un colier de fire de păr viguroase și dese. Tenul ei stricat de boală era plin de vinișoare roșii pe pomeții înalți și ieșiți, un fel de tic o făcea să tragă aerul pe nas din când în când, ridicând în sus o nară furioasă. Printr-una din acele ironii de care soarta nu obosește niciodată, făptura asta cumplită se numea Rose. Își înghiți cafeaua cu o mutră scârbită și făcu o strâmbătură. Pe umeri îi atârna o blană jerpelită, iar prin haina pe care și-o descheiase se vedea țesătura tocită a unei rochii de stofă. Ținea cu două degete chircite un paner mare și plat, purtat atâta vreme încât nu mai avea formă și al cărui pântece, deși era gol, se rotunjea puțin. Capul îi era acoperit de o tocă neagră, înfundată până în sprâncene. O împinse spre spate ca să-și dezgolească fruntea, își lipi obrazul prelung și gălbejit de speteaza fotoliului așa cum l-ar fi pus pe o pernă și își urmări surorile cu ochii ei mici, verzi.

— Văzând că nu vine, povestea Marie pentru a șasea oară, o chem. Niciun răspuns. E drept că vântul îmi bătea în față. În sfârșit urc și eu pe muche, singură.

Povestirea împodobită de amănunte noi, era întovărășită de mimică. Marie lăsă să treacă câteva clipe ca să dea auditoriului timpul să-și închipuie scena, apoi urmă:

— Singură. Ajunsă la mijlocul drumului, am o presimțire. Îmi spun că s-a întâmplat o nenorocire. Cu toate astea, merg înainte deși bătea vântul, ajung…

Luptă cu vântul, ridicând coatele la înălțimea ochilor, apoi își descoperi deodată obrazul și întinse brațele cu o mișcare de groază:

— Doamne sfinte, dragele mele! Era acolo, pe pământ!

Arătă cu degetul un punct de pe covor, asupra căruia se îndreptară deodată privirile Clémentinei și ale Rosei, care, nevăzând acolo nimic extraordinar, se ațintiră din nou asupra povestitoarei. Aceasta, care nu se mai distrase atâta de ani de zile, duse un picior înainte, își aruncă umerii spre spate și-și căscă cât putu mai mult ochii mici și strălucitori. După o pauză scurtă, se aplecă puțin și întinse o mână:

— Mă apropii… o ating… Blanche! O strig: Blanche! Era culcată cu nasul în iarbă, o scutur puțin, capul i se rostogolește într-o parte și mă privește cu ochi încremeniți… Atunci înțeleg. Ah! Scot un strigăt grozav și o iau la fugă.

Se opri o clipă ca să se reculeagă și urmă pe un ton tragic:

— Mă arunc în trăsură ca o nebună și-i spun birjarului să facă cale întoarsă, să pornească în goana mare spre oraș! Peste zece minute suntem în fața primăriei. Dau năvală în biroul primarului. – nu e acolo –, în salonul lui: se află cu toată familia, cu o societate întreagă. Ajung în mijlocul lor, fac trei pași, mă clatin, mă înconjoară, îmi dezleagă șireturile…

Povesti pe larg și cu multă plăcere această parte a istorisirii ei, pentru că aici redevenea ea eroina și nu uită niciuna dintre atențiile care îi fuseseră arătate. Primarul, mai ales, se dovedise desăvârșit: persoana asta însemnată îi pregătise cu mâna lui un ceai cu rom. În sfârșit, venindu-și treptat în fire, nu fără a arunca o privire rătăcită asupra acelei adunări care o asculta cu sufletul la gură („unde mă aflu”? șoptea ea), sorbise ceaiul dintr-o înghițitură și începuse să povestească drama.

Ajungând în acest punct, Marie nu pierdu ocazia atât de frumoasă de a le istorisi pentru a șaptea oară surorilor ei, care le cunoșteau bine, presentimentele ei, spaimele și câteva amenințări de leșin! Trebui să ia din nou trăsura cu Blanche, să străbată câmpurile, să urce pe platou și să coboare iar scoțând țipete.

Un jandarm și un medic fuseseră trimiși numaidecât la locul sinuciderii. În vremea asta i se dădea Mariei să bea ceva întăritor, ea se simțea din ce în ce mai bine și consimțise, la rugămintea primarului, s-o găzduiască pentru o noapte pe fiica verișoarei ei. Așa că părăsise societatea, se dusese la școală ca s-o ia la ea acasă pe Élisabeth, nepoata ei, așa cum o numeau ea și surorile ei pe mica lor rudă. Aici tonul se schimba puțin.

— Bineînțeles, urmă Marie, nu știe că maică-sa a murit. Am instalat-o pe canapea la picioarele patului meu și a sforăit ca un animal mic în vreme ce eu mă răsuceam în așternut, fără să pot dormi. Ceea ce m-a enervat mai mult e faptul că nu m-a întrebat nici măcar o dată de ce se afla la mine și unde e maică-sa. E lipsită de temperament, ca Blanche. Nu știu ce m-a oprit să mă duc s-o zgudui de umeri în mijlocul nopții și să-i spun: „Dar plângi odată, nenorocită mică! Nu simți că s-a petrecut o dramă, că ești orfană!” În locul ei, cu sensibilitatea mea veșnic trează, aș fi ghicit tot în două minute. E adevărat că la vârsta ei eram mult mai impresionabilă. Nu se putea cânta o arie în fața mea fără primejdia de a mă vedea pierzându-mi cunoștința. O paloare subită (și îngrozitoare) se răspândea pe fața mea când se povestea un accident.

Digresiunea asta îi luă oarecare timp. Făcu o schiță binevoitoare a persoanei care era ea odinioară și se întoarse fără grabă la un subiect mai anevoios. De vreme ce Élisabeth nu pricepea singură că mama ei era moartă, trebuia să i-o spună cineva. Nu era o sarcină plăcută. Avea să fie vorba, fără îndoială, de strigăte și de lacrimi, dar cu câteva cuvinte bune și mai ales cu tărie, orfana va fi până în urmă liniștită. Vorbind astfel, Marie scoase un suspin uriaș, sortit să arate că, în ceea ce o privea pe ea, era la capătul puterilor și, cum se afla un scaun acolo, se lăsă să cadă pe el.

Odaia în care se petrecea această scenă avea înfățișarea greu de definit a locurilor în care se scurge o viață făcută din manii mărunte. Nu se afla în ea nimic altceva decât ceea ce avea în vedere tihna unei singure persoane, îi măgulea deprinderile și-i prevenea dorințele. Oferea spiritului o imagine care corespunde în lumea păsărilor cu aceea a unui cuib, dar a unui cuib închis din toate părțile, călduț și moluț sub învelișul lui bun de glod și crenguțe. Soba de tuci vopsită în negru, plină de plesnea cu cărbuni pe care îi mistuia cu un murmur de mulțumire, era zeul strălucitor al casei, iar scaunele de pluș măsliniu, așezate în semicerc în jurul ei, păreau a-i aduce un omagiu mut și credincios. Fotoliile în care erau așezate Clémentine și Rose se aflau față în față, de o parte și de alta a căminului, deasupra căruia se înălța o oglindă întunecată și pătată de vreme. Vorbind cu surorile ei, Marie nu contenea să se observe în oglinda aceea, între sfeșnicele de bronz ale căror brațe se sfârșeau în formă de lalea. Vedea un chip colțuros, pe care se silea să-l facă distins ridicând sprâncenele și sugându-și obrajii. „Slăbiciune aristocratică”, se gândea ea. Se ferea să-și aplece ochii spre Rose, a cărei privire îi părea răuvoitoare și al cărei zâmbet, plin de ură. Nu se temea de ea, dar femeia aceasta, prost îmbrăcată și întotdeauna gata să strige că moare de foame în salonașul atât de cald și de îndestulat, îi dădea o senzație neplăcută. Știa că într-o clipă sau alta marele paner gol avea să se deschidă ca să înghită ceea ce Rose numea niște prostii, cutii de chibrituri pe jumătate pline, pachete de plicuri, sau, trecând în bucătărie pe brațul stăpânei lui, legume și bucăți de pâine. Prostii! Și cu ce mutră înghețată îi mulțumea Rose! A cui era vina dacă ea, dintre cele trei surori, făcuse căsătoria cea mai proastă?

Marie o prefera cu mult pe Clémentine, cu toate că o socotea neroadă. Păstra, în amintirea timpului în care se jucau împreună pentru că erau de aceeași vârstă (pe când Rose, cu cinci ani mai mare, le disprețuia veselia), un rest de afecțiune pentru fata voinică, nepăsătoare, dar o iubea așa cum îți iubești victima și o bruftuia numai din plăcerea de a-și exercita puterea.

— Dormi, Clémentine? îi strigă de pe scaunul ei.

Vinovata avu o mișcare convulsivă din umeri și-și deschise ochii rătăciți.

— Nici nu știi unde te afli, urmă Marie fără să schimbe tonul. Îți cer să vii aici ca să mă ajuți. Și tu ce faci? Îmi bei cafeaua și dormi. Despre ce vorbeam, nebună bătrână?

— Ce? rosti Clémentine, trecându-și degetele peste obraji.

Se opri, răsuflând greu de spaimă, apoi îngână:

— Vorbeam despre Élisabeth …

— Ha! strigă Marie. Vorbeam despre Élisabeth. Ei, uite, tu ai să te duci să-i spui.

— Ce să-i spun?

— Să-i spui că maică-sa a murit.

Femeia cea grasă se răsuci cu violență în fotoliul ei.

— Nu pot. Nu pot s-o mâhnesc pe fetița asta. Gândește-te și tu, Marie, știi bine că nu sunt făcută pentru genul ăsta de treburi.

Marie se ridică de pe scaun și veni să se aplece peste sora ei.

— Nu ești făcută pentru genul ăsta de treburi, repetă ea cu un zâmbet mieros. Cu cât mă uit mai mult la tine, Clémentine, cu atât îmi pare că, dimpotrivă, n-ai fost creată decât pentru asta. Oamenilor le-ar face aproape plăcere să plângă pe pieptul tău uriaș. Așa sterilă (nu e o mustrare, Clémentine), așa stearpă cum ești, tot ești cea mai maternă dintre noi trei. De la tine n-ar putea veni nimic rău. Veștile proaste își pierd veninul, trecând prin gura ta…

Acest discurs ironic cuprindea o parte de adevăr mult mai mare decât o putea ști Marie, dar, așa cum era, o răni pe Clémentine, ai cărei ochi albaștri se umplură de lacrimi.

— Haide, spuse Marie, îndreptându-se din mijloc, curaj! Ai să-i spui binișor adevărul, dar pe ocolite, nu-i așa? Și cu tact. Gândește-te că n-are încă unsprezece ani. Bineînțeles, Blanche a murit de moarte naturală, de un atac de inimă în mijlocul câmpului. Fetița tot are să afle prea curând că mama ei s-a sinucis. Dar în următoarele cinci minute să știe că e orfană.

— E orfană? strigă femeia cea grasă, cu un aer de groază, de parcă gândul acesta nu-i venise încă.

— Unde ți-e capul? întrebă Marie uluită. S-ar spune că acum ai descoperit-o.

— Nu mă gândisem în felul ăsta, gemu Clémentine.

O dată cu aceste cuvinte, Rose, care nu spusese nimic până atunci, se ridică brusc din fotoliul ei. Rochia prea scurtă nu-i ascundea pulpele și i se vedeau picioarele uscate, pe care se încrețeau ciorapii negri de bumbac. Își aruncă ochii în jurul ei, ridică dintr-un umăr și-și împreună mâinile aspre ca un soldat care are să cânte un cântec.

— Mă faceți să râd, spuse ea cu o voce adâncă. Orfană! Eu nu sunt orfană? Se opri o clipă, ca să lase această frază, al cărei comic îngrozitor nu-l simțea, să-și facă efectul. Și nu numai orfană, urmă ea, ci și văduvă. Și dacă vă închipuiți că m-au cruțat când m-au vestit că mi-a murit bărbatul… M-am întâlnit pe drum cu targa pe care îl aduceau de la uzină. Au ridicat cearșaful și cineva a spus fără ocol: „E Charles”.

Făcu iar o pauză, de care se folosi ca să-și tragă pălăria fără boruri peste toată fruntea, până în sprâncene.

— La fel s-a întâmplat și când l-am găsit pe Emmanuel al meu sufocat în leagăn. Dobitoaca de doică urla: „A murit! A murit!” Pe ocolite? Și când Estelle a fost doborâtă de tifos, vă închipuiți că m-au luat pe departe?

Privirea ei dădu ocol salonului, ai fi spus că rătăcea într-un cimitir și căuta un mormânt al cărui loc îl uitase. Nici Marie, nici Clémentine nu îndrăzneau să se clintească în fața acestei femei ridicole și cumplite în același timp, al cărei glas le îngheța.

— Întâi Emmanuel, îngână Rose, apoi Estelle! Nenorocire! Voi toate habar n-aveți ce înseamnă a suferi. Blanche știa. Tu, Marie, îți băteai joc de ea, dar prețuia mai mult decât tine.

— Asta e prea mult! strigă Marie. În casa mea!

Se dădu cu un pas înapoi în fața privirii care îi răspunse la exclamația asta și nu îndrăzni să spună nimic, dar rușinea de a se vedea umilită așa, acasă la ea, îi aduse sângele în obraz.

— Haide, rosti Rose cu un râset disprețuitor, nu te înfuria. Eu am să dau o raită pe la bucătărie, în vreme ce voi o să vă ocupați de Élisabeth.

— N-are să găsească nimic, strigă Marie, când rămase singură cu Clémentine. Am încuiat zahărul și cafeaua. Nu te mai rezema așa de mine, adăugă ea, împingând-o pe sora ei care o atinsese ușor. De ce nu se duce chiar ea, Rose, să vorbească cu Élisabeth, de vreme ce i se pare atât de simplu? Dar vezi că e sora cea mai mare, așa că i se cuvin toate privilegiile, în schimb n-are nicio obligație. Ăsteia am să-i închid eu odată ușa în nas. Nu mă atinge, Clémentine! Mă enervezi!

Și lovi cu palma mâna grăsuță pe care sora ei o întindea către ea. Clémentine își mușcă buzele și-și frecă dosul mâinii de fustă, cu o mutră jignită. Marie o privi o clipă, mușcându-și o unghie.

— Am o idee, spuse ea brusc. Ca să îndulcim efectul veștii ăsteia rele, ai să-i spui Élisabethei că am de gând să-i fac un dar. Oricum i-aș fi dat ceva de Anul nou, anul ăsta are să-și primească darul ceva mai curând, asta e tot. Va să zică îi vorbești, vă las împreună trei minute și vin și eu cu darul meu. Dar fără țipete, nu-i așa, Clémentine? Fără lacrimi. Nervii mei nu suportă lacrimile.

Rostind aceste cuvinte, o împingea pe Clémentine către o ușă care se afla în fundul odăii. Femeia cea grasă, cu o palidă dorință de a rezista, puse mâna pe spătarul unui fotoliu ca și cum ar fi vrut să se agațe de el și fața ei căpătă expresia de groază a cuiva care se simte lunecând într-o prăpastie. Trebuie să fi fost frumoasă odinioară și grăsimea care de obicei nu deformează decât în chip comic, îi dădea acestei femei un fel de măreție sinistră. Se ghicea că sub greutatea enormă pe care o târa cu ea, nefericita se înăbușă încet și de pe acum chiar lenea mădularelor ei părea că îi cucerește și creierul. În unele clipe se citea în ochii ei o spaimă îngrozitoare, atunci avea privirea cuiva înnămolit, care simte că nisipul începe să-i astupe gura.

— Nu te uita așa țintă la mine, spuse Marie, ai cărei nervi nu îndurau mai ușor privirea asta decât lacrimile. Ai s-o găsești pe Élisabeth în odaia mea.

— Am s-o mâhnesc, gemu Clémentine.

Dar Marie se arătă și mai neînduplecată cu soră-sa, pentru că fusese repezită în fața ei de Rose.

— Preferi să nu i se spună nimic și să întâlnească pe stradă convoiul funerar al maică-si? o întrebă ea cu voce dramatică.

„Un dar, șopti ea, când ușa se închise în urma Clémentinei. Am fost cam imprudentă, asta e sigur. Un dar nu se găsește așa, în câteva minute.”

Pașii o duseră către una din vitrinele așezate în colțurile opuse căminului. Se ridică în vârful picioarelor, luă o cheiță de deasupra vitrinei și deschise binișor ușa de sticlă. Niciunul dintre bibelourile din care putea alege nu era prețios sau rar, dar simplul motiv că erau ale ei, le dădea pentru ea o valoare extraordinară. Cele mai multe erau amintiri din călătorii, cutii de sidef, rame încrustate cu scoici, portmonee de fildeș așa cum se dau fetițelor la prima împărtășanie, ici și colo evantaie de păpușă, deschise pe jumătate ca să se vadă un buchețel drăgălaș pictat în acuarelă. Pregetă, întinzând mâna, apoi trăgând-o înapoi, de parcă ar fi fost pe cale de a săvârși o fărădelege, pentru că nimicurile astea vorbeau inimii ei avare și o făceau să bată. În sfârșit, zări în spatele unei călimări în formă de vilă elvețiană niște mucări mici pe care nu le socotise niciodată frumoase și pe care le ascunsese din pricina asta în fundul vitrinei. Cu toate astea, de cum le ținu în mână, le judecă cu mai puțină severitate și fu de părere că erau poate prețioase pentru vechimea lor.

„Și pe urmă, își spuse ea punându-le la loc în spatele vilei, la ce i-ar servi mucările?”

În clipa aceea își aduse aminte de o foarfecă proastă pe care o păstra în fundul unui sertar, la un loc cu câteva bricege care nu mai puteau fi folosite și cu cioburile unui stereoscop. Un mic strigăt de plăcere îi scăpă din piept.