Mostenire blestemata

Mostenire blestemata de Sidney Sheldon

Prolog

1937

Când bunicul Lysandrei, Mandarinul Lai Tsin, a știut că nu mai are mult de trăit pe acest pământ, a luat-o cu el pentru a vizita Hong-Kong-ul. Avea 70 de ani, sau poate chiar mai mult, era scund, slab și foarte demn, cu o piele asemănătoare pergamentului, cu pomeții proeminenți și ochii negri lucioși, migdalați. Lysandra avea 7 ani, un păr de culoarea aurului, cârlionțat, ce îi trecea peste umeri ca o cascadă; avea ochii ca două boabe de safir și tenul delicat, dar nu i se părea ciudat că nu era deloc asemănător cu al lui. El era Bunicul, iar ea, Lysandra; era cât se poate de simplu.

— Sunt un om bătrân, a spus el, în timp ce avionul se înălța greoi de pe aeroportul din Manilla, în ultima parte a călătoriei. Nu voi avea onoarea să te urmăresc de-a lungul drumului tău în viață, ca femeie. Îți dau tot ceea ce ți-ai putea dori pe pământ, bogății, putere și succes, în speranța că viața îți va fi binecuvântată de fericire. Ți-am spus totul, Lysandra, cu excepția unui singur Adevăr. Acest Adevăr este secretul meu.

Este scris și încuiat în safe-ul meu personal din biroul din Hong Kong. Numai când deznădejdea te va copleși, iar calea de urmat ți se va părea neclară, va trebui să-l citești. Și dacă acea zi va veni, Nepoată, atunci mă rog ca acest Adevăr al meu să te ajute să alegi drumul cel bun spre fericire și sper că mă vei ierta.

Lysandra încuviință mirată: câteodată Mandarinul era foarte confuz, dar ea îl iubea atât de mult, încât acele „adevăruri” nu păreau nici pe departe atât de importante față de faptul că el o alesese pe ea să-i fie însoțitoare.

Când ajunseră la Hong Kong, au fost conduși imediat la Repulse Bay, în minunata casă albă, ce domina împrejurimile, unde au fost primiți de o mulțime de servitori chinezi cu încălțări moi, care nu conteneau să admire extraordinarul păr blond și ochii albaștri ai fetei, precum și statura impunătoare a bătrânului.

După ce s-au refăcut cu băi și mâncare, Mandarinul a cerut să-i fie adus automobilul, un elegant Rolls Royce de culoare verde, și a condus-o pe Lysandra la reședința Lai Tsin, o clădire dominantă, ca un pilon, ce făcea delimitarea între blocurile din Queens și Des Voeux Roads.

Luând copilul de mână, Mandarinul i-a arătat leii de bronz de-o parte și de alta a intrării, magnificul hol de la intrare, cu pereții și pardoseala de marmură diferit colorată, coloanele înalte, statuetele din jad, mozaicurile și sculpturile. Apoi a intrat, împreună cu ea, în fiecare birou, prezentând-o fiecărui membru al personalului, de la cel mai mic om de serviciu până la cel mai mare taipan din puternicul imperiu Lai Tsin. Lysandra i-a salutat respectuos pe fiecare, fără să spună ceva și ascultând cu atenție în timp ce era instruită de bunicul său. La sfârșitul zilei, ochii ei erau osteniți și fără expresie, dar încă nu se terminase totul. Ignorându-și șoferul, Mandarinul a chemat o ricșă și urmați încet de elegantul automobil, ei au parcurs străzile aglomerate. Omul cu ricșa și-a făcut cu ușurință drum printr-un labirint de alei înguste spre cheiurile ponosite, lăsându-l pe șofer cu mașina cu mult în urmă. În sfârșit, după un ceas care Lysandrei i se păru o eternitate, se opri în fața unei uși de lemn, acoperită cu o tablă ruginită. Ea-și privi bunicul întrebător, pășind afară din ricșă și ținându-l de mână.

— Vino, Micuță Nepoată, spuse el calm, acesta este locul pentru care am făcut atâta drum. De aici începe întreaga avere a imperiului Lai Tsin.

Ea îi ținea mâna strâns, în timp ce mergea spre ușa de lemn dărăpănată, observând că, deși i se părea a fi șubredă, aceasta era prinsă într-o mulțime de balamale și închisă cu lacăte solide. Structura fusese acoperită cu zidărie și reparată cu lemn de curând, iar ferestrele mici, așezate în partea de sus a clădirii, aveau zăbrele metalice ascuțite.

— Numai focul poate distruge acest „godown” Lai Tsin, a spus Mandarinul cu o voce caldă și tainică, și asta nu se va întâmpla niciodată. Lysandra știa că vechiul depozit nu va arde niciodată, pentru că ghicitoarea, cu care el se sfătuia în fiecare săptămână, îi spusese cu mult timp în urmă că, deși vor fi incendii, nimic din ce-i aparținea lui nu va mai fi vătămat.

Mandarinul a bătut ușor în ușa de lemn de două ori. După câteva secunde s-au auzit zăvoarele deschizându-se și poarta s-a deschis încet înspre interior. Un chinez zâmbitor de vreo patruzeci de ani făcu o plecăciune adâncă în timp ce-i poftea să intre.

— Onorabile Tată, te rog intră cu Micuța Nepoată, a spus el în limba chineză.

Fața Mandarinului s-a luminat de un zâmbet când l-a îmbrățișat pe bărbat, apoi amândoi s-au dat puțin înapoi și s-au cercetat reciproc.

— Mă bucur să te văd, a spus Mandarinul, dar din tristețea ochilor lui, amândoi au știut că era pentru ultima oară.

— Acesta este fiul meu, Philip Chen, i-a spus el Lysandrei.

Îl numesc „fiul meu” pentru că a venit în familia noastră pe când era chiar mai mic decât tine. Era orfan și pe lângă asta tânăr și needucat și a devenit ca propriul meu copil. Acum este Compradorul meu. Are grijă de toate afacerile imperiului Lai Tsin aici, în Hong Kong, și este singurul om din lume în care am încredere.

Ochii albaștri ai Lysandrei s-au mărit, și ea și-a întors privirea stăruitoare, interesată, înapoi spre bărbatul ce-i primise, în timp ce Mandarinul a luat-o de mână și au traversat împreună depozitul lung și îngust. Interiorul era gol și prăfuit, luminat doar de un singur bec fără abajur ce se legăna ușor, la capătul unui fir lung. Lysandra străpungea cu privirea înfricoșată colțurile întunecate, și deodată a sărit înapoi, când ochii ei au întâlnit o altă pereche de ochi; dar nu erau ai vreunui șobolan sau ai vreunui dragon înspăimântător, așa cum s-ar fi așteptat; erau ai unui băiețel chinez.

Philip Chen a spus atunci plin de mândrie:

— Domnule, am onoarea să vă prezint pe fiul meu, Robert.

Băiatul făcu o plecăciune adâncă, în timp ce bătrânul îl studia.

— Când te-am văzut ultima oară, aveai trei ani, spuse Mandarinul în șoaptă, și acum ai zece – aproape un adolescent. Privirea-ți este fermă, iar fruntea lată. Vei fi îndreptățit să moștenești aceeași încredere acordată tatălui tău până acum.

Lysandra l-a privit insistent, curioasă; era scund și îndesat, cu brațele și picioarele puternice și musculoase; era îmbrăcat în stil western, cu pantaloni de postav în dungi de culoare crem, cămașă albă și un jerseu cenușiu cu emblema școlii pe el. Când Mandarinul s-a întors, ochii curioși ai băiatului, pe jumătate ascunși în spatele ochelarilor rotunzi cu ramă metalică, i-au întâlnit pe ai ei pentru o clipă. Apoi a făcut o plecăciune și s-a întors pentru a-și urma tatăl și pe Mandarin spre ușă.

— Speram să vă avem oaspeți astăzi, spuse Philip trist, dar sunteți atât de obosiți.

— Că te-am văzut fie și aceste câteva momente, pentru mine a fosf suficient, a replicat Lai Tsin, în timp ce Philip își lăsase capul pe umărul său într-o îmbrățișare de despărțire. Îți mulțumesc pentru că îmi ești un atât de bun fiu, și te rog să conduci mai departe familia Lai Tsin și afacerile ei, așa cum ai făcut-o întotdeauna, chiar dacă eu nu voi mai fi aici.

— Ai cuvântul meu, Onorate Tată. Philip s-a retras, iar fața i s-a înăsprit, încercând cu efort să-și ascundă emoțiile.

— Atunci pot muri liniștit, a răspuns Mandarinul în șoaptă, și luând-o pe Lysandra de mână s-a îndreptat încet spre ricșa ce îi aștepta.

În timp ce traversau înapoi strada îngustă, i-a atras atenția fetei să privească în spate, la vechiul „godown” de lemn.

— Trebuie să nu ne uităm niciodată începuturile umile, i-a spus cu voce blândă. Dacă uităm, am putea crede că suntem prea deștepți, prea bogați sau prea importanți, și asta va aduce „joss”, nenoroc în familie.

O comoară delicată de cadouri din partea mai multor parteneri de afaceri ai Mandarinului o aștepta pe Lysandra la întoarcerea în clădirea mare de pe Repulse Bay. În timp ce desfăcea pachetele și exclama încântată la fiecare colier de perle perfecte și la fiecare figurină minunat sculptată în jad, la rochiile de mătase și evantaiele pictate, el a avertizat-o din nou:

— Ține minte, acești oameni ți-au făcut cadouri pentru că ești o Lai Tsin și nu pentru că-ți sunt prieteni.

Mulți ani după aceea Lysandra a avut motive să-și amintească vorbele lui.

În sfârșit, când Mandarinul zăcea între viață și moarte, într-o zi friguroasă de octombrie în San Francisco, numai Francie, minunata femeie din vest, recunoscută ca fiindu-i concubină a avut dreptul să-i fie alături. I-a spălat fruntea înfierbântată cu pânze reci, i-a ținut mâinile într-ale ei și i-a șoptit cuvinte de alinare. El a deschis ochii și a privit-o lung și tandru.

— Știi ce ai de făcut? A șoptit el. Ea încuviință:

— Știu!

O lumină plină de pace i-a traversat fața și apoi s-a stins.

Osemintele Mandarinului Lai Tsin n-au fost trimise înapoi în China pentru a fi îngropate lângă cele ale strămoșilor lui, așa cum era obiceiul. În schimb, Francie a închiriat un splendid iaht alb pe care l-a împodobit festiv cu ghirlande roșii. Însoțită doar de Lysandra, ce purta haine de doliu albe, i-a împrăștiat cenușa undeva departe în golful San Francisco.

Era ceea ce-și dorise Mandarinul.

Partea întâi

Francie & Annie

Capitolul 1

1937

Marți, 3 octombrie

Annie Aysgarth era o femeie scundă și durdulie, cu ochi căprui și expresivi, păr șaten strălucitor, tuns după ultima modă și pieptănat cu cărare pe mijloc. „Adunat pentru zile negre”, era vorba ei.

Avea cincizeci și șapte de ani și era prietena lui Francie Harrison de peste treizeci de ani, și știa tot ceea ce putea știi despre ea.

Annie era proprietara hotelului de lux „Aysgarth Arms” din Union Square, pe care-l și conducea. Era atât de repezită ca un câine temer, încăpățânată ca un catâr și bună la inimă ca o ciocolată cu frișcă. Era de altfel și președinta corporației internaționale de hoteluri Aysgarth, o filială a marii corporații Lai Tsin, ce avea hoteluri în șase țări. Pentru o fetișcană din Yorkshire, Annie Aysgarth ajunsese departe.

A trecut repede prin coridoarele mochetate și aglomerate ale hotelului ei din San Francisco, uitându-se în holul tip Dale, așa cum o făcea în fiecare zi, fíe iarnă, fíe vară, să vadă dacă focul ardea în uriașul șemineu elizabetan din piatră, și dacă chelnerii în jachete stacojii de vânătoare și pantaloni de călărie erau pregătiți să îndeplinească imediat cerințele oaspeților, cu coniac sau cafea. A verificat barul din crom și malachit, salutându-i pe cei cinci barmani ocupați, mulțumită de starea lucrărilor, ca de obicei; peste tot era plin de tinerii bogați și strălucitori din oraș. S-a plimbat apoi agale prin opulenta sufragerie poleită cu oglinzi, oprindu-se din loc în loc pentru a schimba câte o amabilitate cu mesenii cunoscuți sau pentru a saluta câte o figură familiară. A zâmbit când a auzit din întâmplare obișnuitele șoapte despre faptul că ea trebuia să fie faimoasa Annie Aysgarth, că acesta era primul ei hotel și favoritul ei, că era o femeie ce arăta al naibii de bine și care valora milioane, spuneau ei.

Simțurile ei erau atât de ascuțite după toți acești ani, încât ar fi remarcat și dacă o carpetă ar fi fost deplasată doar cu un centimetru de la locul ei, o scrumieră negolită sau un client care aștepta prea mult să i se onoreze comanda, își iubea hotelul; practic îl construise cu propriile mâini, ridicându-l de la zece camere la două sute. Știa fiecare centimetru și cunoștea cum funcționează, de la kilometrii de cablu electric, până la complicatul sistem de încălzire prin aburi. Îți putea spune cu precizie câte cearșafuri erau în camerele de la fiecare etaj și câte kilograme de carne de vită de primă calitate comandase bucătarul-șef în acea săptămână, câți chelneri de room-service erau în tură în acea noapte, și numele oaspeților care se perindaseră pe-aici.

Ea personal le spusese muncitorilor de la spălătoria de la subsol cât de mult apret ar fi trebuit să folosească pentru fețele de masă din damasc roz și de asemenea cameristelor, cum să curețe căzile de baie. Ea personal alesese culorile, materialele și mobila pentru fiecare din cele douăzeci de apartamente și supraveghease decorarea întregului hotel, alegând stilul de interior englezesc pentru camerele comune și modemul stil Art Deco verde, cu decor de oglinzi argintate pentru bar. Întotdeauna supraveghea meniurile, iar vinurile și cafeaua cumpărate erau mereu pe gustul ei. Niciodată „Aysgarth Arms” nu fusese lăsat pe mâna unui manager oarecare. Annie era obsedată de curățenie și calitate, și conducea frumosul hotel așa cum condusese și treburile în casa tatălui ei din Yorkshire, atâția ani pierduți.

Satisfăcută că totul era așa cum trebuia să fie, se întoarse pe holul de marmură, și cu micuța cheie de aur deschise ușa liftului personal care o ducea direct la mansardă. Zâmbi cu plăcere, în timp ce liftul o purta încet în sus, întrebându-se de ce oamenii considerau că e un lucru rău să trăiești în lux. Liftul se opri, ușa se dădu în lături, iar ea intră în lumea ei. Lăsând haina de catifea să cadă pe un scaun, se îndreptă direct spre fereastră, așa cum o făcea mereu.

Mansarda începea de la etajul douăzeci, și de la vitrine până la camera ei era o înălțime de circa optzeci de metri, iar priveliștea orașului noaptea era minunată. Traficul era intens pe străzile de jos, dar aici, sus, totul era tăcut, iar orașul se desfășura în fața ei într-un milion de puncte de lumină strălucitoare. Ea zâmbi cu satisfacție, încântată de faptul că toate acestea îi dădeau aceeași emoție de fiecare dată, ca și cum ar fi văzut totul pentm prima oară. Apoi se întoarse și privi în jurul ei zâmbind. Dorise ca propria ei casă să fie diferită față de orice văzuse înainte și consultase un cunoscut decorator de interioare.

Decoratorul, o femeie slabă și urâtă, era talentată, iar Annie era deasemenea talentată, plină de succes, extrem de plăcută, așa că se plăcură imediat.

— Privește-mă! Îi ceru Annie luând o poziție drumatică în mijlocul camerei imense și goale. Poate că arăt mică, plinuță, cu părul castaniu, o femeie de o anumită vârstă, tipică din Yorkshire, dar înlăuntrul meu mă simt înaltă, blondă și strălucitoare. Și cu zece ani mai tânără. Pentru acest tip de femeie vreau să faci designul apartamentului.

Decoratoarea zâmbi și spuse că știa exact ce dorea Annie, și cree un apartament în alb și argintiu, mătase și satin, sticlă și cristal, exact ca în filmele hollywoodiene. Podelele erau placate cu marmură albă și acoperite cu covoare din pluș crem, enormele ferestre erau acoperite de sute de metri de draperii din mătase crem, pereții erau plini de oglinzi și ornamentați cu aplice de argint filigranat, canapelele opulente erau acoperite cu brocart alb, mai erau măsuțe din sticlă și alabastru, lămpi de crom și cristal și lămpi cu abajururi de mătase. Patul uriaș al lui Annie avea o tapițerie de satin crem și privindu-l Annie spusese în glumă că semăna cu o tartă. Restul dependințelor erau zugrăvite-n alb și dotate cu vaze mari pe care ea le ținea umplute cu trandafiri albi indiferent de anotimp. Decoratoarea îi spusese că folosise cel puțin cincizeci de nuanțe de alb pentru a crea efectul acesta și întreg apartamentul îi conferea lui Annie un sentiment de lumină, lux și bunăstare, în contrast cu sentimentul acela apăsător al maroniului și al carpetelor turcești din tinerețea ei. Și deasemenea, știa că nu ar fi avut nimic din toate acestea dacă nu erau Mandarinul și Francie. Și bineînțeles Josh, care a fost începutul tuturor acestor lucruri. Era destinul, șansa întâmplătoare – așa cum ei denumeau destinul în Yorkshire, dar acum toate i se păreau atât de îndepărtate de locul care-i fusese casă timp de douăzeci și șase de ani.

Dar în acea seară nu se gândea la trecutul ei, nici la somptuosul decor, și nici la priveliștea minunată a orașului noaptea. Se gândea la Francie. Luând o copie a ziarului Chronicle, se adânci în sofa, recitind o coloană pe care o citise deja de zeci de ori în acea zi. Avea titlul „Moartea Mandarinului Lai Tsin”.

„Misteriosul om de afaceri de notorietate, „Mandarinul” Lai Tsin, a murit ieri la vârsta estimată de șaptezeci de ani, deși se pare că nimeni nu-i știe vârsta cu exactitate. Se spune că s-a născut într-un mic sat de pe malurile fluviului Yangtze din China și nimeni nu știe deasemenea cum a ajuns în Statele Unite, doar că a sosit în San Francisco la începutul secolului, încropindu-și prima avere ca negustor, folosind sistemul de rotație a creditului. A avut o legătură scandaloasă cu Francesca Harrison, fiica milionarului din Nob Hill, Harmon Harrison, fondatorul uneia din cele mai importante bănci ale noastre, un om de primă mărime al San Francisco-ului, ce i-a permis Mandarinului să penetreze zone impracticabile chinezilor în acele zile. Francie Harrison a supravegheat toate legăturile de afaceri ale lui Lai Tsin, atât în Statele Unite, cât și în Hong Kong, și mulți au spus că ea era forța călăuzitoare ce l-a transformat pe Mandarin în Milionar.

Lai Tsin a fost generos cu averea lui, a creat fundații pentru finanțarea școlilor în favoarea copiilor chinezi, acordând burse școlilor și universităților națiunii lui și a construit spitale și orfelinate. S-a spus că-și ia revanșa pentru copilăria lui deprimantă și lipsa de educație. Dacă e așa, n-a reușit să-și ia nici o diplomă de la vreun colegiu pe care l-a fondat și nici n-a fost membru în consiliul vreunei școli sau spital.

Mandarinul nu era o persoană publică, viața lui în afara legăturii lui foarte cunoscute cu așa numita „concubină” a rămas un secret. Dar cel mai mare secret este dacă tânăra și încă frumoasa Francesca Harrison va moșteni averea lui, și la cât se ridică aceasta.

San Francisco așteaptă cu răsuflarea tăiată să afle un nou episod din epopeea celui mai misterios, notoriu și bogat om al orașului.”

Annie se întreba dacă Francie citise asta și cât de mult o duruseră cuvintele. Nu se așteptase ca Mandarinul să aibă parte de o înmormântare de tipul celeia pe care o avusese și deși îl cunoștea și îl iubea la fel de mult ca Francie, înțelesese că era o ultimă dorință a bătrânului, un fel personal de a spune adio.

Aruncând nerăbdătoare ziarul pe podea, ridică telefonul, sună la recepție și ordonă să i se aducă Packard-ul verde-închis în fața hotelului. Își aruncă o haină de catifea moale pe umeri, introduse exemplarul ziarului în buzunar și luă liftul înapoi spre hol, oprindu-se pentru a schimba câteva cuvinte cu managerul de serviciu.

— Senatorul și doamna Wingate au plecat deja? Întrebă ea trăgându-și mănușile.

— Da, doamnă, în urmă cu aproape o jumătate de oră. Strecurându-se prin ușile de sticlă, l-a salutat pe portar și urcîndu-se la volanul micului Packard verde, Annie era sigură de un singur lucru. Nu-i va spune celei mai bune prietene, Francie, faptul că Buck Wingate era în oraș însoțit de soția sa Maryanne, și că ei cinaseră în seara aceea cu fratele vitreg al lui Francie, Harry.

Ah Fong, servitorul chinez care era în serviciul lui Francie de peste douăzeci de ani, i-a deschis ușa și i-a spus că Francie era la etaj, încercând s-o aline pe Lysandra.

— Spune-i să nu se grăbească din cauza mea, o voi aștepta, îi comunică Annie traversând holul spre micuța cameră de zi a lui Francie.

Și-a turnat singură un pahar de coniac, s-a așezat comod și a privit împrejur, cântărind totul din priviri. Casa avea trei săli mari de recepții, ca și o bibliotecă ticsită de mai mult de douăzeci de mii de cărți și de studiile Mandarinului – la fel de pustie și austeră ca o chilie de călugăr. Dar micuța cameră a lui Francie era feminină și frumoasă. Tablourile pe care ea le culesese din toată lumea umpleau spațiul de pe pereți, o colecție de jad alb era încrustată într-un cabinet de lemn de tip Sheraton, iar cărți și reviste zăceau împrăștiate pe scaune și mese. Carpetele vechi erau în stilul Imperiului Otoman, iar draperiile grele de mătase aurie cădeau în falduri împotrivindu-se parcă nopții din San Francisco.

S-a uitat în sus întrebător, în timp ce ușa s-a deschis și Francie a intrat înăuntru.

— Lysandra a adormit în sfârșit, spuse ea oftând. O să-i lipsească mult, Annie.

— N-o să-i simțim cu toții lipsa? Spuse Annie tristă. Sunt mulți cei care-i sunt recunoscători. A fost un om minunat.

Îi zvârli apoi ziarul lui Francie.

— Ai citit asta? Este din Chronicle – dar este la fel ca în toate celelalte.

— L-am citit.

Annie o urmări pe Francie îngrijorată; arăta calmă și liniștită, dar minunata ei față în formă de inimă își pierduse culoarea și observă că mâinile îi tremurau în timp ce lua cu grijă ziarul și îl punea undeva pe masă. S-a gândit că Francie era la fel de minunată ca în ziua în care a cunoscut-o, ochii ei albaștri erau întunecați de tristețe, dar aveau încă aceeași intensitate hipnotică a safirului, ca în tinerețe. Părul ei lung de aur era prins în sus cu piepteni scânteietori, prețioși, și încolăcit într-un coc la spate, iar rochia albă din crepe-de-Chine fină îi accentua silueta zveltă și grațioasă.

— Ți-ar prinde bine un pahar de coniac, îi sugeră Annie, adăugând deschis: Nu arăți prea bine.

Francie dădu din umeri. Refuzând coniacul, se afundă înapoi în pernele moi de pe canapea.

— L-am rugat să nu-mi lase mie banii, a spus ea. Am mai mult decât pot cheltui, fără să socotim casa asta și ferma. I-a lăsat mult moștenire clanului lui Chen, și un important cont – zece milioane de dolari, dar marea majoritate a averii lui a lăsat-o Lysandrei. O avere personală de trei sute de milioane de dolari și o afacere ce valorează cel puțin încă de trei ori pe atât. Își trecu degetele peste șiragul de perle enorme de la gât, îngrijorată. Clădirea de pe Repulse Bay și toate comorile sale de artă, precum și antichitățile prețioase sunt donate Hong Kong-ului ca muzeu de artă, cu o dotare pentru viitoare achiziții. Și bineînțeles, Fundația Mandarinului este deja autonomă. Annie privi șocată.

— N-am realizat până acum cât de mulți bani avea. Adică vreau să spun, știam că era bogat... dar...

— Oh, Annie, exclamă Francie, ochii ei albaștri umplându-se de durere, cel mai trist lucru este că aceștia nu l-au ajutat să-și cumpere ceea ce și-a dorit cu adevărat. O educație, cultură și acceptarea lui în sânul societății. Strada a fost cea care i-a dat experiența vieții, dar cultura a obținut-o prin instinctul lui către frumos. Dar n-a fost acceptat niciodată. Mă învinuesc pentru asta. Dacă nu existam eu în viața lui, măcar chinezii l-ar fi acceptat.

— Aici poate că ai dreptate, perora Annie, dar societatea din San Francisco n-ar fi făcut-o niciodată. Și asta este ceea ce el și-ar fi dorit. De dragul tău.

Francie luă un pergament legat sul cu o panglică roșie, de pe micuțul și elegantul pupitru stil Empire de lângă fereastră și, în timp ce-l desfăcea, Annie văzu semnul lui Lai Tsin. Sigiliul mare de aur.

— Și-a scris testamentul cu mâna în limba chineză, i-a spus Francie. Vreau să auzi și tu ce a scris. „Aceasta este dorința mea, scrisese Mandarinul, fiecare trăsătură de penel a caracterelor chinezești fiind teribil de perfectă, ca și o pictură în miniatură – ca nici-un bărbat moștenitor din familia Lai Tsin să nu ocupe niciodată cea mai înaltă funcție în cadrul Corporației. În schimb, ei vor fi recompensați cu bani cu care să-și clădească propriile companii, să-și continue propriile interese în afaceri și să-și croiască propriul drum în viață, așa cum trebuie s-o facă orice bărbat.

De-a lungul anilor, mi s-a dovedit în multe ocazii că femeile sunt cu mult mai valoroase decât bărbații. Prin urmare, am hotărât ca femeile să fie cele care vor conduce de acum înainte afacerile familiei Lai Tsin. Femeile Lai Tsin vor fi tot atât de puternice ca și împărătesele Dowager ale Dinastiei Chineze. Dar ele vor fi întotdeauna modeste, nu vor permite celor din clanul Lai Tsin să-și păteze reputația și nu vor aduce niciodată dizgrație în familie, și nici în afaceri sau în viața lor personală. Acelea care vor încălca aceste reguli vor fi izgonite imediat de către familie și nu vor mai fi reprimite vreodată. Așadar, atunci când va împlini vârsta de optsprezece ani, prin porunca mea, Lysandra Lai Tsin va deveni proprietara și taipanul Corporației Lai Tsin. Și până la acea dată, Francesca Harrison va avea controlul total al Corporației, puterea supremă și ultimul cuvânt în orice decizie majoră.”

— Nu-i drept să împovărezi o fetiță cu atâtea responsabilități, exclamă Annie. Lysandra e încă un copil; noi nici nu știm încă dacă va fi destul de deșteaptă, destul de puternică sau dacă-și va dori vreodată să conducă Corporația Lai Tsin. Francie, va fi din nou vechea poveste; va fi o femeie într-o lume a bărbaților. Și tu știi, mai bine decât noi toți, cât este de greu.

Francie închise ochii, nedorind să-și amintească.

— Crede-mă, Annie, eu n-am dorit niciodată ca Lysandra să fie moștenitoarea lui Lai Tsin. O să vezi, imediat ce ziarele vor afla vreun zvon despre această istorie, va fi etichetată drept „Cea mai bogată fetiță din lume”. O vor transforma într-un capriciu, într-o curiozitate! Eu nu mi-am dorit pentru ea decât să aibă parte de o copilărie obișnuită, să se mărite, să aibă copii – să fie fericită. Mandarinul i-a programat destinul. Când va termina școala, va părăsi San Francisco și va pleca la Hong Kong. Va locui împreună cu familia Compradoailui și va începe să învețe despre Lai Tsin și despre cum trebuie să fie conduse afacerile. Va învăța cum să fie TAIPANUL uneia dintre cele mai mari companii comerciale din lume. Annie își strânse buzele.

— N-o poți lăsa să plece la Hong Kong. Și, pe lângă asta, când ai de gând să-i spui adevărul?

Francie nu-i răspunse. Traversă camera până la fereastră, trase draperia grea de mătase și-și pironi privirea undeva, în noapte. Luminile orașului San Francisco sclipeau jos în ceață, dar ea n-avea ochi pentru ele; în schimb văzu fața Mandarinului, așa cum stătuse el pe patul de moarte, rugând-o să-i repete promisiunea făcută.

— Annie, spuse ea încet, nici chiar tu nu știi tot adevărul.

Annie sări de pe canapea, netezindu-și bluza peste șoldurile pline.

— Francie Harrison, spuse nervoasă, am fost prietene toți acești ani și nu există vreun secret din viața mea pe care să nu-l fi aflat și tu. Și acum tu-mi spui că mi-ai ascuns unele lucruri. Dar asta nu mai are importanță – cu excepția faptului că dacă secretele o privesc pe Lysandra – atunci e și dreptul meu să le cunosc.

Pergamentul subțire pocni în timp ce Francie îi băgă sub nas testamentul Mandarinului.

— Știi tot ceea ce se poate știi despre Lysandra. Poftim, citește singură...

— Știi bine că nu pot citi în chineză... și oricum, nu asta am vrut să spun.

— Atunci, nu mai este nimic de spus la acest capitol.

Mandarinul ne-a ghidat viețile și noi știm că a avut întotdeauna dreptate. Acum o va îndruma pe cea a Lysandrei și e de datoria mea să supraveghez ca dorințele lui să se îndeplinească.

Smulgându-și haina de catifea, Annie o aruncă peste umeri, și-și potrivi gulerul de blană în jurul gâtului.

— Nu vreau să mă cert cu tine, Francie Harrison, dar nu sunt de acord cu tine și nu voi fi niciodată. Și mă voi asigura că Lysandra va știi unde să vină dacă treburile vor merge rău – la nașa ei, la mătușa Annie, aici!

Se agită în drum spre ușă, apoi șovăi cu mâna pe clanță.

— Oh, Francie, oftă plină de remușcări, am venit să te consolez și tot ceea ce fac este să te întristez și mai rău. Ce fel de femeie mai sunt și eu?

Francie zâmbi printre lacrimi, în timp ce se îmbrățișau una pe alta.

— Ești aceeași femeie din totdeauna, Annie Aysgarth, și nici n-aș vrea să te schimbi.

— Ține minte, Francie, trecutul e trecut. Acum doar viitorul contează.

Francie negă.

— Pentru chinezi trecutul este o parte integrantă a vieții.

— Asta-i nesemnificativ, mormăi Annie Aysgarth printre dinți în drum spre ușă.

Francie urmări farurile mașinii lui Annie dispărând în noaptea cețoasă. Era numai ora nouă, dar California Street era pustie. Sus pe deal putea să vadă luminile strălucind de-a lungul trotuarului din fața casei unde copilărise. Bineînțeles, nu mai era aceeași casă, pentru că aceea fusese distrusă de puternicul cutremur din 1906, dar fratele ei, Harry Harrison, a reconstruit clădirea imediat, pentru a demonstra orașului San Francisco și întregii Americi, că nimic – nici măcar mâna lui Dumnezeu – nu-i putea înfrânge pe cei din familia Harrison, spusese el. „Numai Francie fusese în stare s-o facă”.

S-a uitat de sus la luminile încețoșate din San Francisco, gândindu-se la oamenii fericiți care ieșiseră la masă, la dans sau la un spectacol, și singurătatea o învălui ca și ceața cenușie și apăsătoare, pătrunzându-i până în măduva oaselor și făcând-o să tremure. Grăbindu-se înăuntru, mai aruncă un buștean pe foc și se cuibări pe canapea, învelindu-se de jur împrejur cu cuvertura moale. Liniștea se așternu peste ea ca o pâclă; buștenii trosneau și ceasul ticăia, dar în rest nici un alt sunet nu se mai auzea. Părea că doar ea mai rămăsese în viață pe pământ. Așa se simțise mereu, pe când era copilă, în singurătatea camerei ei din uriașa casă a familiei Harrison din Nob Hill.

Minutele de singurătate treceau cu greu și ea își privi ceasul de mână. Era de aur, mic, simplu; îi fusese adus cu ani în urmă de Buck Wingate – și acesta era un alt nume din trecutul ei, la care n-ar fi frebuit să se gândească în noaptea asta. Dar se gândea. Frumoasa lui față măslinie și suplă pluti ca o vedenie în mintea ei, la fel de perfectă și clară ca o fotografie. Trecuseră deja opt ani și ea încă se mai gândea la el în fiecare zi și în fiecare noapte. Micul portret de copil pe care i-l adusese cadou într-o zi de Crăciun stătea încă pe noptiera de lângă patul ei, ceasul de la el era încă pe mâna ei și amprenta trupului lui pe trupul ei. Era îndrăgostită de el, fără nici-o speranță, și spera să nu-l mai vadă niciodată.

Nu-i spusese Mandarinului, înainte de a muri, că trebuie să uite tot ceea ce se întâmplase în trecutul ei, și să meargă mai departe? Că trebuia să nu se mai uite niciodată înapoi? Își scutură neputincioasă capul; era ușor de spus, dar foarte greu de pus în practică.

Se ridică brusc strângându-și rochia albă și moale în jurul șoldurilor, apoi se îndreptă nesigură spre fereastră și trase la loc draperiile.

Sus pe deal, fiecare fereastră a fratelui ei strălucea de lumină, iar un șir de automobile, conduse de șoferi, așteptau afară. Harry dădea iar una din faimoasele lui petreceri. Ea știa că, în ciuda mult disputatelor lui probleme financiare, nici o cheltuială nu era prea mare, în dorința de a obține perfecțiunea, în vârful ierarhiei, loc pe care și-l revendica. Preparatele culinare trebuie să fi fost pregătite de bucătarul-șef francez; vinurile și șampaniile erau fără îndoială din cele mai bune recolte, cele mai vestite sere trebuie să le fi trimis cele mai alese flori, aranjate în buchete minunate, de-ți tăiau răsuflarea, de către o echipă de stiliști. Valetul purta desigur livreaua de culoarea vinului de Bourgogne, iar majordomul englez, care lucrase odată pentru un duce și despre care se spunea că era chiar mai snob decât însuși Harry, anunța oaspeții pe măsură ce soseau. Știa cu siguranță că erau femei de viță nobilă purtând haine de satin și togi dantelate de la Mainbocher, cu bijuterii de la Cartier, iar bărbații trebuie să fi arătat distinși, cu papillon și frac. Și fără îndoială Harry avea alături, la braț, cea mai la modă starletă de cinema, în plină ascensiune. Și era evident că ea se va strădui din greu să-i fie pe plac, pentru că în ciuda celor două divorțuri și a unei reputații tot atât de discutate ca și cea a tatălui său, fratele ei, cu poziția lui socială și cu milioanele lui, reprezenta o foarte bună partidă.

Ea trase draperiile, gândindu-se cu amărăciune că ocazia era perfectă; aproape că păreau să sărbătorească faptul că în sfârșit Mandarinul Lai Tsin murise și nu mai putea umbri numele Harrison.