Numai Tu

Unu

Christine Fender stătea la o fereastră a Colegiului St. Mark și privea la activitatea de afară. De câteva zile, pe trotuarul larg de pe cealaltă parte a colegiului, tâmplarii meștereau traverse de lemn pentru șine, aliniindu-le cu grijă și străduindu-se să le așeze la același nivel, ca să facă o bază solidă pentru camerele de luat vederi. Se turna un film. O mână de oameni lucra îndârjit în lumina blândă a dimineții de 1 iulie, curățând trotuarul și apoi așternând carpete groase de cauciuc, desenate ca să semene cu pietrele de pavaj. În timp ce Christine Fender se uita, apărură camioane cu remorcă din care fură scoase și numărate niște mese lungi, fiecare din ele fiind cărată pe cele șase trepte de piatră dintre rampă și platou. După mese, apăru o învălmășeală de necrezut de bolți și coloane, până când risipa brută de pietre și ciment fu transformată într-o piață adevărată. Evident că era un film cu buget ridicat. Numeroase autocare pentru figuranți fură împinse și sute de oameni, îmbrăcați în costume din secolul al nouăsprezecelea, se urcară în ele. Cu o ușoară premoniție, Christine Fender își dădu seama că era un film realizat de Hollywood.

- Bună dimineața! Ești foarte matinală! Christine Fender tresări, smulsă din gândurile ei de Lena Morley. Lena era luminoasă și veselă ca de obicei. Credeam că astea nu te interesează, continuă ea, arătând spre stradă.

- Nici nu mă interesează deloc, răspunse Christine Fender.

Apăruse un țarc pentru cai și din el ieși o pereche de cai negri, strălucitori. Cineva lipea plastic alb peste două linii duble, albastre. Altcineva așeza acel simbol american, o cutie de scrisori de un roșu strălucitor.

- I-am adus lui Anny să citească câteva tăieturi din „Daily News”. Poți să te uiți și tu prin ele, dacă vrei.

Christine Fender luă tăieturile. Cu coada ochiului prinse o imagine fugară de păr blond, platinat. Se întoarse repede spre fereastră.

- Ar putea fi...? Năluca dispăruse. Christine reveni la tăieturile din ziar și-și frământă mintea. Nu-și dădu seama că vorbea cu voce tare și nu observă figura mirată a lui Lena.

- „Cărările dragostei” romanul cel mai bine vândut al lui Deborah Trowbridge, este transpus în film, la Oxford, de Jeffrey Rettcliff, tânărul și extraordinarul regizor al succesului de casă „Revolta inimii”. Joacă Roger Brand și Miriam Bronson. Se prevede un nou triumf pentru Jeffrey Rettcliff.

Un mic bar fusese așezat în spatele ultimului aparat de filmat. Lumea începea să se înghesuie în timp ce se servea cafeaua.

- N-am auzit de nici unul din ei, spuse sec Christine, reușind să-și ascundă rușinea.

- N-ai auzit de ei! Christine, tu nu știi nimic despre cinema?

- Nu pot să spun că mă duc prea des la film, spuse ea neatentă, fără să răspundă la întrebare.

Lena nu observă. Se lansă imediat în descrierea lui Jeffrey Rettcliff, despre care, era adevărat, Christine nu știa nimic.

- Uite-l, el e! strigă ea, arătând cu mâna. Cel înalt cu părul șaten, care vorbește cu actrița cu rochie verde.

Christine îngheță de spaimă. O văzuse pe femeia îmbrăcată în verde, cu părul blond platinat, strâns în coc. Era imposibil! Doar...

- Are mult succes, deși abia e trecut de treizeci de ani. Închipuiește-ți, se zice că are ceva temperament. Nu cred că eu aș...

Din nou, fantoma trecutului dispăru. Nervoasă, Christine privi cu atenție mulțimea, uitându-se după alte figuri cunoscute. Nu descoperi nici una și fu mulțumită. Dar nu se putea liniști, nu putea să privească toate acestea fără emoție. Ceva în interiorul ei începu să prindă viață... Avu o cumplită senzație de rătăcire.

Când, în sfârșit, Christine își îndreptă din nou atenția spre Lena, observă că aceasta o privea neliniștită și fruntea pistruiată i se încrețise încruntată.

- Cine-i actrița care vorbea cu Jeffrey Rettcliff? întrebă repede Christine, încercând să-și ascundă tulburarea.

- Miriam Bronson, desigur. A jucat în multe filme. De fapt a fost și în „Revolta inimii”. O recunoști?

- Nu, răspunse Christine, dar am auzit de ea.

Lena zâmbi ca și cum ar fi făcut o descoperire importantă și îndreptându-se spre biroul său, se apucă de treabă.

Pe măsură ce trecea dimineața, se auzea din ce în ce mai mult zgomot dinspre studioul de filmare. La intervale neregulate, sunetul slab al discuțiilor era întrerupt, mai întâi de o liniște anormală și apoi de' un adevărat vacarm. Scenografii își strigau instrucțiunile. Un difuzor hârâit cânta tare o muzică veselă.

Se auzea un fluierat. O voce urla într-un megafon. Apoi, un cal și o trăsură se auziră apropiindu-se, ca să se oprească drept în fața ferestrei ei.

Lenei îi fu imposibil să lucreze pentru că era prea captivată de filmări. Veni să se așeze pe pervazul lat, de stejar, și se uită la celelalte ferestre.

- Ce-i asta? izbucni vocea doctorului Smith. Nu lucrezi, Lena?

- Au început repetițiile pentru film, d-le Smith. E așa de interesant!

- Mai interesant, cred, decât să bați scrisorile la mașină, nu? Lena nu se putu gândi la o replică potrivită și se așeză să privească mai bine.

- Prostioare de doi bani! spuse dr. Smith și apoi se duse și el la fereastră ca să poată vedea mai bine.

După un timp, observă că ritmul monoton al mașinii de scris se întrerupea des. Pe urmă, când auzi un geamăt exasperat urmat de zgomotul scrisorii ruptă în bucățele mici, Smith se uită cu o curiozitate exagerată la Lena. Lena ridică din umeri cu înțeles, dar nu spuse nimic. Puțin timp după asta, dr. Smith le părăsi, punându-și , în minte s-o supravegheze pe Christine Poate suferea de ceva.

Christine încercă din greu s-o convingă pe Lena că nu voia să iasă pentru prânz. O asigură că se simțea bine, atât doar că soarele de amiază era prea puternic. Cu toate astea, Lena nu renunță și astfel, știind foarte bine că plimbarea le va duce nu mai departe de mulțimea de turiști din jurul barierelor albe, Christine se lăsa condusă afară.

încă o dată, strigătele familiare din piață reîncepură și o caleașcă trasă de doi cai se opri în capul scărilor din piață.

- Chris! Chris! strigă o voce. Christine se întoarse exact la timp ca să vadă pe cineva alergând prin fața camerelor către ea.

- Asta pentru că le-am spus! Tăiați! strigă Jeffrey Rettcliff, în timp ce cameramanul dădea disperat din mâini.

Toți ochii erau ațintiți asupra Christinei când omul acela își aruncă brațele în jurul ei, o ridică de la pământ și o sărută pe buze.

Lena, rămasă pe moment fără grai, nu prea-și dădea seama de ce se întâmpla, venindu-și în fire doar când își dădu seama că toți trei erau dincolo de barierele platoului de filmare.

- Eddy! Ce naiba ai de gând să faci? Jeffrey Rettcliff se uită fix la Eddy care o ținea încă în brațe pe Christine.

Christine se desprinse și rămase alături, în picioare.

- Jeff! gâfâi Eddy emoționat. Nici n-o să-ți vină să crezi. Nici eu nu pot să cred. Ea e Christine Fender.

Jeffrey Rettcliff își îndreptă atenția către Christine. Intenționat, o privi din cap până-n picioare. Era într-adevăr uimit de cât de tânără părea. Părul negru, care-i cădea în valuri pe umeri, îi încadra fața ovală. Ii compară tenul cu cel al prietenei ei și se întrebă dacă nu fusese cumva bolnavă. Dar ceea ce o făcea deosebită, erau ochii ei. Erau verzi, acea nuanță minunată și rară de verde.

Lena, între timp, reușise cel puțin să-și dezlege limba și apucă să șoptească:

- Christine! Ii cunoști pe oamenii ăștia? Christine nu putea să răspundă. Stătuse emoționată sub privirea surâzătoare a lui Jeff, iar când ochii li se întâlniră, ea privise în adâncimea rece și cenușie a ochilor lui, în timp ce el îi fixase pe ai ei. Nu-și prea dădea seama de ce duceau această luptă. Ceea ce știa era că din moment ce el o examinează fără motiv, era foarte normal ca și ea să-l analizeze pe el.

- Asta e, Jeff am rezolvat toate problemele, strigă Eddy fericit, fără să realizeze prea bine ce spune.

- Ce vrei să spui? șuieră Christine revenindu-și în fire. În adâncul inimii, știa prea bine ce voia el să spună.

- Te-am căutat săptămâni întregi. Avem nevoie de cineva care să compună muzica pentru filmul ăsta. Am vrea să faci tu asta.

- Stai puțin, Eddy, începu Jeff.

- Nu, îl întrerupse Christine observând cu satisfacție surpriza de pe fața lui Jeff, nici nu poate fi vorba, Eddy. Nu mă întorc la Hollywood.

La această remarcă, Lenei i se tăie respirația. Acum era sigură că visează.

- Dar, Chris... se rugă Eddy.

- Îmi pare rău, Eddy. Răspunsul este nu. Uite, trebuie să ne întoarcem la treabă acum. N-am de gând să mă cert în fața lumii. Răsucindu-se pe călcâie, Chris se îndreptă spre barieră.

- Chris, unde lucrezi? Stai puțin, Chris. Trebuie să ne vedem! Eddy se duse după ea, temându-se c-o să dispară și că n-o s-o mai vadă niciodată.

- Lucrăm la colegiul St. Mark, răspunse Lena în locul ei, chiar acolo! Apoi se îndepărtă, mândră, urmând-o pe Christine prin mulțime.

- Oh, Christine, oftă Lena când ajunseră în siguranță în cameră. Totu-i așa de amețitor!

- Of, Doamne, gemu Christine. Ce porcărie! Ce porcărie uriașă!

- Nu pot să cred. Tu, compozitoare! spuse Lena emoționată.

- Nu mai sunt, spuse hotărât Christine, nu, dacă am să reușesc.

- Jeff, ce-ți veni? întrebă Eddy într-o pauză, după-amiază târziu.

Deodată dai înapoi și faci greutăți.

Jeff nu era nici el sigur.

- Pur și simplu nu mi-a plăcut cum arăta.

- Ce nu ți-a plăcut la ea? Te iei după înfățișare?

- În primul rând e prea tânără. E un copil..

- E ridicol. Compune de ani de zile. Scrie muzică foarte bună. Jeff îl privi pe Eddy și i se treziră bănuielile. Își aduse aminte de felul în care Eddy o întâmpinase pe Christine, oare nu fusese un pic exuberant? Și înainte de asta, când Eddy sugerase pentru prima dată ca Christine să compună muzica, convingerea acestuia îl hotărâse și pe Jeff Se gândi și se întrebă dacă nu cumva făcuse o mare greșeală. Acum nu mai era sigur că Christine era compozitorul care-i trebuia pentru film. Oare eforturile lor de a o găsi pe Christine fuseseră împinse prea departe doar pentru că Eddy simțise mai mult decât era cazul?

- Nu vreau să-i dai filmul ăsta înainte de a compune ceva, un fel de text.

- Bineînțeles că poate s-o facă. Ți-aduci aminte de „Șapte pași”, Mike?

- Eddy, nimeni n-a mai auzit un sunet de la ea de patru ani. Vreau o garanție oarecare că n-o să dea totul peste cap.

- N-o să facă așa ceva! Eddy plecă ca o furtună, supărat pe Jeff și foarte tulburat.

Lena plecă devreme de la lucru. În acea zi. Era prea entuziasmată ca să poată sta mai mult. Chiar când Christine se gândea că putea să câștige câteva minute ca să-și termine treaba, fu întreruptă. Dr. Smith intră.

- Acum, Christine, începu el drăgălaș, am auzit că ești celebră.

Christine oftă greu. Incognito-ul de care se bucurase timp de patru ani luase sfârșit.

- Cred că Lena a exagerat micul incident de la prânz.

- Lena a spus ceva despre asta, zise el, dar au mai fost și alții. Faptul că ai trecut de barierele acelea n-a scăpat neobservat.

Christine se gândi cu amărăciune la pauza pentru ceai, în camera comună, în acea după-amiază. Observase mai multă lume care o privea. Crezuse că imaginația ei bogată o transformase într-o maniacă. Acum își dădu seama că nu greșise și că, într-adevăr, oamenii aceia o urmăriseră cu atenție.

- Pot să sper doar că noutatea o să se risipească repede, replică ea cu vehemență. Dr. Smith își ridică mirat privirea, dar înainte de-a putea spune ceva, Christine adăugă: N-am de gând să mă las ademenită înapoi la Hollywood, dr. Smith. L-am părăsit cam dezamăgită acum câțiva ani.

- Am să fiu foarte sincer cu tine, zise el, așezându-se în fotoliul de piele și răsucindu-și cu degetele, absent, mustața căruntă. Descoperirea asta a identității tale, dacă pot să spun așa, explică multe pentru mine. Ești o funcționară bună, nu-i nici o îndoială. Dar inima ta nu este și n-a fost niciodată pentru această meserie. Cred că e cazul multor oameni și nu m-aș fi gândit la asta, dar ție ți se potrivește perfect.

- Țin foarte mult la munca mea, dr. Smith, îl întrerupse Christine, apărându-se.

- Poate, Christine. Dar cum rămâne cu partea ascunsă din tine? Într-o zi o să iasă la suprafață și o să vrea să se exprime. Acum ai ocazia să te întorci la ocupația pe care o dorește cu adevărat sufletul tău. Ce-ai să spui mai târziu despre, tine dacă nu o accepți? Dându-și seama că și această încercare ocolită de a o convinge s-ar fi putut s-o apese prea mult, se grăbi să se corecteze: Acum, gata. Timpul de lucru s-a terminat deja, așa că nu te mai rețin. N-am să mai deschid subiectul. Te las pe tine să meditezi la el.

În drum spre casă, Christine se opri la o distanță sigură și privi echipa de filmare care încă lucra. Ziua era întotdeauna lungă în lumea filmului. În timp ce privea, se gândi la cuvintele doctorului Smith. El crezuse că era o cale liberă și ușoară pentru ea ca să revină la Hollywood, dacă ar fi acceptat. Și Eddy îi sugerase același lucru. Christine nu era atât de sigură. Se uita la Jeffrey Rettcliff și-și aminti de felul cum o privise dimineața. Într-adevăr, Eddy era regizor muzical și probabil că era deseori lăsat să aleagă singur compozitorul, dar Jeffrey Rettcliff avea și el ceva de spus, și n-o privise cu prea mare încredere. Christine bănui că de acea dată n-avea să mai fie atât de ușor. Și chiar dacă ar fi primit-o cu brațele deschise, cum s-ar fi putut ea hotărî să se întoarcă la Hollywood? Ridică din umeri și plecă mai departe.

A doua zi dimineață, Christine era nervoasă și deprimată. Dormise prost, îi veniseră în minte întâmplările din trecut. Când ajunse înapoi la colegiu, zgomotul necontenit al platoului i le readucea în minte în mod neplăcut. N- avea importanță cât de ferm refuzase, știa că Eddy va încerca s-o convingă. Spera ca Eddy s-o caute și să încerce să o convingă.

Echipa de filmare avea și ea probleme. Repetițiile pentru următoarea secvență fuseseră amânate până la ora nouă pentru, că una dintre trăsuri se stricase în mers, blocând restul figuranților în afara orașului. Ca și cum asta n-ar fi fost destul, Jeff era foarte nervos. Nu numai pentru că se simțea forțat, din cauza lui Eddy, s-o angajeze pe Christine să compună muzica, dar, în plus, actrița care trebuia să joace rolul amantei lui Roger Brand căzuse și-și rupsese mâna. Trebuia să găsească un înlocuitor pentru acest rol important în mai puțin de patru săptămâni, ca să fie în stare să filmeze după cum programaseră, la întoarcerea în Hollywood. Ii veni ideea despre cineva care s-ar potrivi perfect. Dar oare o să accepte?Fie și numai pentru el?

Eddy ajunse mai târziu și în timp ce Christine cobora scările ca să-l întâlnească în holul colegiului, nerăbdarea o făcu să grăbească pașii.

- Eddy! Hello!

- Christine! Uite, vreau să ieșim împreună diseară. Am reținut o masă pentru cină.

Christine zâmbi larg. Eddy nu-i spunea Christine decât atunci când era supărat pe ea.

- Mi-ar face plăcere. Te-am așteptat. Și vreau să te rog să mă ierți pentru ieri. Am fost foarte nepoliticoasă.

- Cred că a fost un șoc pentru tine, Chris. Dar ce-aș fi putut face altceva? Dacă ai fi dispărut în mulțime nu te-aș mai fi găsit niciodată.

- Dar eu te-aș fi găsit. Platoul de filmare e greu de ascuns. Eddy zâmbi strâmb.

- Ar cam trebui să mă îmbrac, Eddy!

- Da, sigur. Vin să te iau la șapte. Mergem afară din oraș, într-un loc special, Green Trees.

Lena era neobișnuit de tăcută în acea zi. În consecință, filmarea o preocupă foarte puțin. Christine ghicise ce era cu ea, dar nu spuse nimic înainte de pauza de ceai, când rămaseră singure în birou.

- Lena, ce s-a întâmplat?

- Îmi pare rău de Kevin, izbucni ea, roșind încurcată. Am citit ieri noapte despre tine în revistele mele de cinema. Nu știu de ce am făcut-o. Acum îmi pare foarte, foarte rău. Mă simt ca și cum aș fi spionat pe cineva.

- Ei, nu-i chiar așa. Cei care devin celebri trebuie să se aștepte la puțină publicitate. Asta vine odată cu munca.

- Dar eu te cunosc. De obicei nu cunosc oamenii despre care citesc. Niciodată nu-i văd de aproape. Ridică nervoasă privirile spre Christine, care părea calmă și destinsă, și se simți imediat mai bine.

Nu s-ar fi simțit la fel de ușurată dacă i-ar fi putut citi Christinei gândurile. Mintea i se întorsese în trecut. Abia când se logodise cu Kevin Randall presa începuse să se intereseze cu adevărat de ea. Kevin era cel care făcea să bată inimile. Un actor care avusese succes în lumea concurenței cinematografice. Așa că Christine fu fotografiată și i se luară interviuri împreună cu Kevin și într-adevăr, această atenție îi făcuse plăcere. Șase luni mai târziu, Kevin murise într-un accident de mașină și Christine se trezi din nou împinsă de lumina reflectoarelor. Dar de data asta nu mai vroia atenție. Era logodnica în doliu a unui actor tânăr și valoros care murise tragic prea timpuriu. Da, probabil că Lena citise toate astea și de aceea spusese că-i pare rău de Kevin. Dar probabil că Lena citise și toate acele articole care fuseseră scrise mai târziu și pe care Christine nu le citise niciodată, acel fel de articole pentru care ei însăși i-ar fi fost rușine să le citească despre un prieten. Christinei i se făcuse deodată frică să revină în lumea filmului. Reporterii au memoria lungă.

Green Trees era o legendă. Și ca să o descrii ca pe o căsuță din secolul al șaptesprezecelea transformată într-un restaurant n-ar fi fost prea corect. Christine surâse în sinea sa când se gândi la figura Lenei când îi spuse unde trebuia s-o ducă Eddy. Ultimele rămășițe ale vinei sale dispăruseră și ea privise încântată.

- Oh, Christine! Green Trees? E... E cel mai ... Ce minunat! Lena se opri o clipă înainte să continue.

- Probabil că Eddy e îndrăgostit de tine. E locul cel mai romantic din lume!

- Eddy, spuse Christine dojenitor, nu e îndrăgostit de mine. Are o soție și sunt amândoi îndrăgostiți nebunește unul de altul. Așa că poți să uiți gândul ăsta. Eddy și cu mine suntem doar prieteni. Îndată ce Christine spuse asta, roșise la expresia atât de mult folosită.

Green Trees se afla pe malul unui râu și, deși cei doisprezece brazi care se aflau în jurul restaurantului justificau numele, cascada era cea care făcea din el un loc de poveste.

Eddy și Christine își duseră paharele de sherry peste un podeț ornamental, la grădina căsuței, care se afla pe celălalt mal.

- Eddy, e perfect, spuse Christine Ar fi parcă păcat să stricăm totul vorbind despre afaceri.

- Atunci, hai să nu vorbim. O să vorbim despre altceva.

Vorbiră despre oameni și întâmplări. Eddy purta cea mai mare parte a discuției, în timp ce Christine asculta. Toți cei despre care vorbeau erau oameni de film și întâmplările se petrecuseră la Hollywood, dar Christine abia-și dădu seama de acest lucru, atât de mult o interesau, iar Eddy o distra cu anecdote amuzante. Mai târziu, gândindu-se la seara aceea, Christine își dădu seama cât de abil fusese Eddy, făcând-o să vadă că erau multe lucruri pe care le pierduse la Hollywood.

- Nu vrei să intri să bei o cafea? îl întrebă Christine când ajunseră înapoi acasă. Nu fusese rostit nici un cuvânt despre film. Ea voia să spună că refuză și să termine cu asta cât mai repede. Răspunsul lui Eddy fu aproape șocant.

- Chris, să-ți spun ceva. Vreau să-mi promiți că n-o să mai pomenești despre asta după ce termin. Nu vreau să discut, cred doar că trebuie să știi.

Christine aprobă din cap nervoasă, neputând să vorbească.

- Stella și cu mine am avut probleme o vreme. M-a părăsit, chiar înainte de începerea filmărilor.

Fără să se uite la Christine, ieși din mașină și o ocoli ca să-i deschidă portiera. De câte ori, se gândi Christine, nu fusese gata să spună „Ce mai spune Melly?” în acea seară. De fiecare dată Eddy îi spunea ceva care-i distrăgea atenția și ea nu întrebase niciodată.

Era încă uluită când intră în bucătărie. Eddy fu cel care, transformat în cel care era întotdeauna, puse cafeaua în filtru și pregăti ceștile. Totuși, nu era chiar cel dintotdeauna. Ea remarcase semnele tristeții lui și se întrebă cum îi scăpaseră până atunci. Vocea îi era prea puternică, râdea prea des, și uneori zâmbetul nu-i cuprindea și ochii. Voia să știe de ce se întâmplase așa ceva, cum de se putuse întâmpla, dar promisese să nu întrebe.

- Deci, ce zici, Chris? Filmul a fost făcut pentru tine, povestea e perfectă.

Christine oftă. Cum se putea gândi la asta după ce-i' spusese Eddy? Nu ușurința cu care oamenii se căsătoreau și divorțau, iubeau și apoi urau, fusese unul din lucrurile de care fugise ea? Gândurile i se întoarseră la acea întâlnire amară cu... oh, ce rost mai avea să-și mai aducă aminte de trecut?

- Nu, Eddy Nu mă pot întoarce.

- Măcar citește scenariul, Christine. O să-ți dea o idee despre poveste. E genul tău de film, repetă el.

- Nu. Nimic nu mă poate face să mă răzgândesc.

- Felul tău de viață de acum nu e bun pentru tine, Chris. Cum de te poate face fericită? Ai nevoie de muzica ta și ești un compozitor bun. Nu-i păcat să te pierzi?

- Poate, spusa Christine domol. Eddy ridică din umeri.

- Mă duc să pun o casetă. Vocea îi era de un calm aparent. Christine umplea ceștile și le puse pe o tavă, împreună cu niște biscuiți. Duse tava în sufragerie fără să bănuiască ce avea să urmeze.

În timp ce se așeza, câteva acorduri ale unei melodii cunoscute plutiră in încăpere. Sări în picioare.

- Eddy! Nu! Se năpusti spre casetofon, dar Eddy îi bară drumul. Muzica era acum mai tare, mai insistentă. Încercă să se elibereze, dar Eddy o ținu strâns, fără speranță să scape.

- Ai să asculți până accepți.

- Ce să accept?

- Să citești măcar scenariul.

- Nu! Urăsc tot ce-am compus vreodată. Mă chinuiești.

- Dar tu ce faci? Tu nu te chinuiești singură? Ai de gând să lași amintirile să-ți distrugă pentru totdeauna fericirea?

- Da, replică Christine aspru. Nu-nțelegea ce simte? Tot ce însemnase asta pentru ea? Da, da, da!

- Atunci, n-ai nevoie de mine. O împinse atât de tare încât ea se împletici, izbucni în lacrimi și căzu pe canapea. El smulse caseta și o aruncă pe jos. Fără nici un alt cuvânt, ieși din cameră și apoi din casă.

- Doamne! Arăți cam prost în dimineața asta, exclamă Lena când Christine ajunse în întârziere. Ai exagerat puțin noaptea trecută! Eu sunt sigură c-aș fi făcut-o dacă mă duceau la Peacock Cattage!

Christine nu răspunse. Surâse slab lui Lena și se trânti într-un fotoliu.

- Lucrurile nu merg bine peste drum, îndrăzni Lena, presupunând că Christine observase liniștea neobișnuită. O mașină a dat prea repede colțul pe la opt și jumătate în dimineața asta, și a dat jos una din camere.

- A fost cineva rănit? întrebă Christine și culoarea îi dispăruse din obraji.

- Nu a venit nici o ambulanță, sau așa ceva. Crezi că au camere de rezervă, nu-i așa? întrebă Lena,. adresându-se ca unuia în cunoștință de cauză.

- Cred că șoferii ar trebui să aibă mai mult bun simț, replică Christine, înainte de a cădea într-o tăcere prelungită. Cred, zise ea în sfârșit, că ar trebui să ies pentru o jumătate de oră.

Ceasul colegiului bătea ora zece când Christine pășea în lumina strălucitoare a soarelui. Unul sau doi figuranți se plimbau fără chef în jurul platoului de filmare. Mai mulți stăteau în grupuri și discutau, bând ness din pahare de hârtie. Eddy nu se vedea nicăieri. Pe Christine o părăsi curajul. Voia cu disperare să-l vadă ca să-și poată cere scuze pentru purtarea ei. Starea lui proastă, își dăduse seama ea, fusese rezultatul rupturii lui cu Stella.

Apoi, Christine îl observă pe Jeffrey. Stătea singur, departe de ceilalți, pe un șir de trepte de piatră. Privea în gol, iar figura îi era tulburată. Christine se uită pentru prima dată cu atenție la el. Îi fu deodată milă de el, simțind că tulburarea sa avea cauze mai adânci decât o pierdere temporară. Înfățișarea lui omenoasă îl făcea mai apropiat, așa că ea se hotărî să vadă dacă știa ceva de Eddy Trecu bariera fără să fie apostrofată. Când se apropie de Jeff, el o văzu și-i făcu semn din mână. Zâmbetul lui larg împrăștie orice îndoială că n-ar fi fost binevenită.

- Bună dimineața, miss Fender. Cu ce vă pot fi de folos? Se ridică, și arătând spre treptele de piatră, spuse: N-ați vrea să stați cu mine?

- Mulțumesc. Christine luă loc, iar Jeff se așeză din nou. Se simți stânjenită căci stăteau atât de aproape încât se atingeau. Pentru o secundă ezită, apoi se îndepărtă de el. Când îl privi, văzu că ochii îi sclipeau, amuzați.

- De fapt am venit să-l văd pe Eddy, dar se pare că nu-i aici.

- Nu. Aproape sigur nu este... Părea așa de distrus dimineață, încât l-am trimis înapoi acasă.

- Oh, răspunse Christine, intuind reproșul.

- Te-ai purtat cam urât cu el, Christine

L-ai lovit când era căzut, cum e acum. E foarte supărat cu Stella.

Se purtase urât cu el! Și el îi făcuse una bună. „Șapte Pași” era o amintire amară a tot ceea ce detesta în viața ei.

- Am venit să-mi cer scuze. Dacă mi-ai spune la ce hotel stă, aș putea să mă duc să-l văd.

- Acum? întrebă surprins Jeff Era foarte supărat, dar problema cea mai importantă era oboseala. Mai degrabă o lași pe mai târziu. Vocea îi devenise mai blândă, iar când Christine îl privi, observă îngrijorarea din ochii săi.

- Când crezi că-i mai bine?

- A spus că se-ntoarce pe la prânz, deși Dumnezeu știe de ce. Aștept vești despre camera de luat vederi; dacă nu găsesc una cu care s-o înlocuiesc până după-amiază, atunci probabil că o să trebuiască să trimit echipa acasă pentru restul zilei.

- Poate mă pot vedea cu el la prânz. Pot să cumpăr niște sandwich-uri și să facem un picnic.

- Mi se pare o idee grozavă. Poate te poți înveseli puțin. Jeff o privi în ochi un pic prea mult. O studia. Christine își aduse aminte de prima lor întâlnire, când el o examinase fără rușine. De data asta era fără nici o urmă de animozitate, era doar admirație. Christine roși.

- Mulțumesc, domnule Rettcliff. Trebuie să plec.

- Pentru puțin, Christine. Cu cât te împaci mai repede cu Eddy, cu atât mai repede vă puteți apuca de lucru la muzică. Christine se uită fix la el, dar acum nu mai era nici un pic de amuzament. Era cu totul serios.

- Nu cumva presupui prea mult? spuse ea tăios.

- În ce sens? Nu-i văzuse niciodată ochii verzi strălucindu-i de furie. Era fascinat.

- N-am fost încă de acord să compunem muzica. El o privi ca și cum n-o mai văzuse până atunci.

- Ce vrei să spui, n-ai fost încă de acord? Pentru numele lui Dumnezeu, femeie! Dacă nu compui muzica, atunci Eddy o să trebuiască să caute pe altcineva dispus, și asta ia timp. Nu putem ține filmările în loc din cauza compozitorului!

- Muzica, pentru destul de multe filme, e compusă după ce filmul este terminat, spuse Christine.

- Știu asta, replică el nervos. Și eu am lucrat la niște filme la care s-a procedat așa. Dar nu vreau să se întâmple la fel cu acest film.

Răceala îi dispărea din ochi și pe măsură ce vorbea de ocupația lui, se aprindea. Vreau ca în primul rând compozitorul să participe la filmări. Vreau să poată discuta sentimentele personajelor în fiecare seară, care să domine și care să rămână în fond. Imaginează-ți scenele pe care le-am filmat aici. Mel și Julie Thomson în luna de miere, într-o excursie în Europa. Trăsura lor oprește în această piață. Totul e înfloritor, plin de activitate, de zgomot, de tentații. Și perechea îndrăgostită, aflată în luna de miere, participă la toate astea. Amândoi vor să se identifice cu freamătul care-i înconjoară și în același timp să se îndepărteze de el, pentru că sunt americani și pentru că dragostea lor, este atât de solitară.

Mânia Christinei se topi și fu încet-încet înlocuită de un entuziasm arzător. Revăzu în minte imaginea platoului de filmare așa cum îl văzuse de la fereastra colegiului St. Mark și adăugă descrierea pasionată a lui Jeff, a sentimentelor lui.

- Poți să-ți imaginezi cum ai compune muzica pentru așa ceva? o întrebă el, privind-o în ochi.

- Da, șopti ea, fără să mai poată rezista.

- Poți să-ți pui tot sufletul în ea?

- Da, spuse ea din nou.

- Și, zise el, vocea devenindu-i calmă, impune-i de văzut scenariul, dar nu ești sigură cum ar trebui ei să se simtă. Poți să-ți închipui cum ar fi să te deranjezi să-mi ceri sfatul mie sau chiar lui Eddy, ori de câte ori te simți nesigură? Poți să-ți închipui că muzica pe care-ai compune-o s-ar potrivi bine pentru film? Ar putea fi atât de bună?

- Nu, răspunse ea, revenind cu picioarele pe pământ. Nu cred că aș putea să fac cum. trebuie.

- Atunci, pentru numele lui Dumnezeu, femeie, repetă el, de ce nu te apuci de lucru?

- Nu sunt hotărâtă, spuse Christine, deconcentrată. Ai venit aici abia alaltăieri și Eddy m-a anunțat că vrea să compun muzica. Nu știusem absolut nimic despre cererea lui. Și am spus foarte clar tot timpul că nu am s-o fac. Erai acolo când am refuzat în prima zi și am refuzat iar destul de hotărât ieri seară. Cu siguranță că eu nu numesc asta ezitare. Aș spune că am fost foarte hotărâtă. Cu toate astea, Eddy insistă. Și chiar și tu insiști, ceea ce mi se pare extraordinar, căci am avut impresia că cel puțin tu nu ești prea entuziasmat să-ți fiu compozitor. Și de ce m-aș lăsa convinsă să mă întorc la Hollywood de dragul unui film care o să fie repede făcut și, probabil, tot atât de repede uitat? Mi se pare că vrei să mă întorci să înfrunt toate lucrurile de care am fugit acum patru ani. Asta-i corect?

- Depinde de lucrurile de care ai fugit, răspunse Jeff, copleșit de izbucnirea ei. Uneori e mai bine să înfrunți fantomele trecutului.

Christine își ridică privirile spre el, dar nu văzu decât compasiune în ochii lui, Ei bine, gândi, interesul lui pentru ea era pur egoist, pentru că avea nevoie repede de un compozitor. Uitându-se la el, simți o căldură care o înspăimântă, pentru că știa că avea puterea s-o ducă în cetatea unde se fabricau visele. Se ridică în picioare și-i întinse mâna. El i-o luă, câtuși de puțin uimit de ea.

- Îți mulțumesc că m-ai ascultat. Ar trebui să plec. Am să mă gândesc la ce-ai spus.

În timp ce ea se îndepărta, el nu putu să renunțe să mai spună ceva.

- Cristine! Alaltăieri ai spus nu. Ieri ai spus nu. Dar nu mi-ai zis ce-o să-i spui lui Eddy azi!

Ea se întoarse spre el.

- Azi? Nu știu ce-am să spun. De fapt încă ezit! Și, chiar înainte de a pleca definitiv, pe față îi apăra cel mai strălucitor zâmbet pe care îl văzuse vreodată.

- Ai stat un secol, exclamă Lena, cu ochii strălucindu-i de curiozitate.

- Eddy nu era acolo, așa că am schimbat câteva cuvinte cu Jeffrey Rettcliff. l-am lăsat prin el un mesaj lui Eddy. Lena, care putuse urmări conversația de la fereastra biroului, nu era satisfăcută. Fusese mai mult decât atât. Christine, dându-și seama de asta, rămase tăcută câteva minute, în care se gândi cât de mult putea să-i spună:

- Îmi prezenta câteva detalii despre film.

- Părea foarte nervos. Nu era supărat? întrebă Lena autoritară.

- Nu, era entuziasmat de filmul pe care-l regizează, e foarte actual. Christine tăcu, iar Lena nu mai insistă.