Ultimul joc

Ultimul joc de Sandra Brown

1.

— Asta e?

—Asta-i. Griff Burkett aruncă o sacoșă mică din pânză pe scaunul din spate al mașinii, apoi urcă în față, pe scaunul pasagerului. N-am adus multe cu mine. Sunt al dracului de sigur că nu vreau suveniruri de aici.

Nu-și dorea niciun fel de amintiri din perioada pe care o petrecuse în BIG – numele de cod, oficial, al închisorii Federale din Big Spring, Texas.

Se așeză cât mai confortabil pe scaunul îmbrăcat în piele, potrivi aerul condiționat, astfel încât să bată direct în el și apoi, dându-și seama că nu se deplasau, se uită la șofer.

— Centura de siguranță.

— Oh. Da. Griff întinse centura după care o cuplă. Glumeț, spuse: Nu aș vrea să încalc legea.

Pentru un avocat, Wyatt Turner era OK. Dar, dacă avea simțul umorului, atunci cu siguranță că-l ținea închis cu cheia. Nici măcar nu schiță un zâmbet la remarca lui Griff.

— Haide, Turner, relaxează-te, spuse Griff. Este o zi specială.

— Din nefericire, nu suntem singurii care o sărbătoresc.

Turner îi atrase atenția lui Griff asupra unei mașini urâte, de un verde-măsliniu, parcată pe un loc rezervat persoanelor cu handicap. Părea a fi parcată ilegal, pentru că nu avea niciun abțibild agățat de oglindă retrovizoare. Griff nu recunoscu nici modelul, nici producătorul mașinii, pentru că era mai nouă de cinci ani de zile. Nimic nu scotea în evidență acel sedan, cu excepția bărbatului care stătea la volan.

Griff înjură cu o voce scăzută.

— El ce caută aici?

— S-a dat peste tot la știri că urmează să fii eliberat azi, dar mă îndoiesc că a venit cu o sticlă de șampanie.

— De ce ar vrea să bată tot drumul ăsta doar ca să mă vadă pe mine?

— Presupun că vrea să continue lucrurile de acolo de unde le-ați lăsat.

— Slabe șanse.

Subiectul conversației lor, Stanley Rodarte, parcase într-un loc în care era imposibil să nu-l vezi. Așa își dorise, ca Griff să-l poată vedea. Și Griff l-ar fi recunoscut oriunde, pentru că Stanley Rodarte era un ticălos urât de tot. Fața lui părea să fi fost tăiată dintr-un stejar, cu o drujbă, de către un cioplitor mult prea nerăbdător și prea grăbit pentru a mai îndepărta și cioturile. Pomeții îi erau ascuțiți precum o lamă de cuțit și îi umbreau pielea marcată de vărsat. Părul avea culoarea și textura paielor de grâu. În spatele lentilelor opace ale ochelarilor de soare, ochii săi – de o nuanță gălbuie, după cum își amintea Griff – erau, fără nicio urmă de îndoială, fixați asupra lui Griff, cu o dușmănie ce nu dispăruse deloc timp de cinci ani de zile.

Griff ridică din umeri cu o indiferență mai mare decât cea pe care o simțea cu adevărat.

— Până la urmă, își irosește propriu-i timp.

Dând impresia că vorbește cu vocea destinului, Turner spuse:

— Este evident că el nu crede asta.

Când se apropiară de cealaltă mașină, Griff îi zâmbi larg lui Rodarte, după care ridică degetul mijlociu și i-l arătă.

— Iisuse, Griff, spuse Turner accelerând către poarta închisorii, Ești nebun?

— Nu mă sperie el pe mine.

— Ei bine, ar trebui. Dacă ai avea măcar o umbră de rațiune, ar trebui să te sperie de moarte. Aparent, nu a uitat nimic în legătură cu Bundy. E bine să nu te învârți pe lângă el. Vorbesc foarte serios. Mă asculți? Încearcă să nu-ți intersectezi drumul cu al lui.

— Cât o să mă coste acest sfat nesolicitat?

— Nimic, fac eu cinste cu sfatul ăsta. Este util și pentru protecția mea, nu numai a ta.

În ciuda faptului că aerul condiționat bătea din plin, Griff lăsă geamul jos când Turner trecu pe sub poarta închisorii federale ce-i servise drept casă în ultimii cinci ani. Zona în care fusese încarcerat era clasificată ca fiind de minimă securitate, dar, cu toate acestea, tot închisoare se chema.

— Nu vreau să-i ofensez pe oamenii din Big Spring, dar nu-mi mai doresc să trec vreodată granițele acestui oraș, spuse el în treacăt, în vreme ce părăseau orașul din vestul Texasului, îndreptându-se spre est pe autostrada interstatală 20.

Aerul era fierbinte, uscat, încărcat de praf, parfumat cu gaze de eșapament de pe autostrada intens circulată, dar cel puțin era un aer liber, primul pe care Griff îl inspira în ultimele 1825 de zile. Îl trase în piept cu nesaț.

— Ți-e bine să ieși de acolo? se interesă avocatul.

— N-ai nici cea mai mică idee.

După câteva momente, Turner spuse:

— Chiar vorbeam serios în ceea ce-l privește pe Rodarte.

Vântul cu particule de nisip îi răzuia fața lui Griff și îi turtea părul pe cap.

— Relaxează-te, Turner, spuse el cu o voce mai puternică, pentru a acoperi zgomotul făcut de un camion urât mirositor, care transporta vite și care tocmai trecuse pe lângă ei. Cu siguranță că nu voi flutura steagul roșu în fața lui Rodarte. Și a nimănui altcuiva. Asta a rămas în trecutul meu. Este istorie veche. Mi-am luat pedeapsă și mi-am plătit datoria față de societate. Acum vorbești cu un alt om, reabilitat.

— Mă bucur să aud asta, spuse avocatul pe un ton foarte sceptic.

Griff fixase mașina lui Rodarte în oglinda retrovizoare. Acesta îi urmărise tot drumul de la Big Spring, iar acum mergea cu aceeași viteză ca și ei, ținându-se în urma lor cu trei mașini. Dacă Wyatt Turner își dădea seama că Rodarte se ținea după ei, nu lăsă să se vadă acest lucru. Griff dădu să spună ceva în legătură cu asta, dar apoi se gândi că erau lucruri pe care avocatul era mai bine să nu le știe. Lucruri care nu ar fi făcut decât să-l îngrijoreze.

Patru sute cincizeci de kilometri mai târziu, Griff stătea în mijlocul camerei de zi a apartamentului, deși această denumire era cu siguranță exagerată. Un om putea trăi acolo, dar asta nu se putea numi viață. Camera era atât de întunecoasă, că dădea impresia de tristețe, dar, de fapt, iluminatul slab chiar îi făcea un bine. O crăpătură la fel de lată că degetul lui arătător se întindea de la perete până pe tavan, asemenea desenului unui fulger. Covorul era lipicios și aparatul de aer condiționat zumzăia, dar aerul pe care-l pompa era umed și mirosea precum mâncarea chinezească stricată.

— Nu e mare lucru, spuse Turner.

— Să mori tu.

— Dar cel puțin nu ai nevoie de contract de închiriere. Chiria se plătește de la o lună la alta. Poți să-l consideri doar o haltă până când îți vei găsi altceva mai bun.

— Cel puțin la Big Spring era curățenie.

— Vrei să te întorci?

Poate că, la urma urmei, Turner chiar avea simțul umorului. Griff își aruncă geanta din pânză pe canapea. Canapeaua nu numai că părea inconfortabilă, dar tapițeria era și pătată cu Dumnezeu știe ce. Își aminti cu drag apartamentul mare, aflat într-un zgârie-nori, în zona bogată din care locuise, Turtle Creek din Dallas. Era inundat de lumină naturală în timpul zilei, iar noaptea avea o vedere panoramică asupra orașului. Și, în plus locuința era dotată cu tot felul de lucruri. Nici măcar nu știa la ce foloseau sau cum se lucra cu jumătate din lucrurile care se găseau acolo. Dar cel mai important lucru era că le avea.

— Când mi-ai vândut locuința, nu ai reușit să păstrezi din lucrurile mele?

— Haine. Obiecte intime. Fotografii. Chestii din astea. Se află toate într-un depozit. Dar restul… Turner dădu din cap și își scutură cheile agitat, ca și cum ar fi fost nerăbdător să se întoarcă la mașină, deși drumul le luase aproape cinci ore și nu făcuseră decât o oprire. Mai întâi de toate, am lichidat tot stocul din Cutia de Jucării.

Acesta era numele de alint dat de Griff garajului suplimentar pe care-l închiriase pentru a-și depozita jucăriile de adult – schiuri pentru zăpadă, echipament pentru scufundări, o motocicletă marca Indian, o barcă mică de pescuit care fusese folosită o singură dată. Lucruri pe care le cumpărase, mai ales, pentru că putea și avea cu ce.

— Escalade-ul și Porsche-ul le-am vândut după aceea. Lexus-ul l-am ținut până când nu am mai avut de ales. Apoi, am început să golesc apartamentul. A trebuit să vând totul, Griff. Pentru a plăti amendă și taxele pentru consultații.

— Taxele pentru tine.

Turner încetă să se mai joace cu cheile. În alte circumstanțe, atitudinea combativă pe care o adoptă ar fi fost amuzantă. Griff era mult mai înalt decât el și în timpul încarcerării nu renunțase la exercițiile fizice. Ba chiar era mult mai puternic acum decât atunci când intrase la închisoare.

Wyatt Turner avea paloarea unui om care lucra la birou douăsprezece ore pe zi. Exercițiul fizic pentru el însemna să joace o partidă de golf mergând de la o gaură la alta în mașină, iar apoi să bea două cocktailuri în barul clubului. La patruzeci și ceva de ani câți avea, deja îi crescuse o burtă moale și fesele îi atârnau.

— Da, Griff, taxa mea, spuse el defensiv. Sunt plătit să-mi fac treaba. La fel ca și tine.

Griff se uită la el o clipă, după care spuse încet:

— La fel cum eram și eu plătit. Eram plătit.

Turner dădu înapoi, părând ușor jenat de atitudinea lui de dinainte, după care se întoarse și puse un alt set de chei pe măsuța de cafea.

— Mașina noastră suplimentară. E parcată afară. Nu ai cum să nu o vezi. Este o Honda cu două uși, de un roșu șters. Nu valorează nimic, așa că atunci când Susan și-a cumpărat Range Roverul, am ținut-o pentru urgențe. Merge destul de bine. I-am schimbat uleiul și i-am verificat cauciucurile. Folosește-o cât timp ai nevoie.

— Taxa zilnică pentru închiriere se va adăuga la banii pe care ți-i plătesc?

Turner se simți din nou jignit.

— De ce cauți să fii atât de imbecil? Nu încerc decât să te ajut.

— Am avut nevoie de ajutorul tău acum cinci ani, ca să nu intru la închisoare.

— Am făcut tot ce am putut pentru tine, ripostă Turner. Dar te-au prins. După faptă și răsplată.

— Măi, cred că trebuie să notez asta, spuse Griff prefăcându-se a-și căuta un pix în buzunar.

— Eu am plecat.

Turner se îndreptă către ușă, dar Griff îi tăie calea.

— Bine, bine, ești un mare prinț între avocați, iar eu sunt un mare imbecil. Altceva? îl lăsă pe Turner câteva momente pentru a-i trece indignarea, după care repetă pe un ton mai conciliant:

— Ce altceva ai mai făcut pentru mine?

— Ți-am adus câteva haine pe care le-am pus în dulapul din dormitor, spuse Turner făcând un gest cu mâna către o ușă deschisă din celălalt capăt al camerei. Jeanșii și tricourile cu guler sunt încă la modă. Ți-am cumpărat și câteva prosoape de la magazinul Target. Ai articole de toaletă?

— În geantă.

— Apă, lapte și ouă o să găsești în frigider. Acolo, am pus și pâinea. M-am gândit că în dulapul din bucătărie s-ar putea să fie gândaci.

— Cred că gândul tău are mari șanse să fie adevărat.

— Uite ce e, Griff, știu că nu este un palat, dar…

— Palat? repetă el râzând. Nu cred că există cineva care ar putea să confunde fundătura asta cu un palat. După care, pentru a nu părea nerecunoscător, adăugă: Dar după cum spuneai și tu, nu este decât o mică oprire. Am și telefon?

— În dormitor. Am plătit eu prima taxă pentru tine. Este pe numele meu. Îl putem deconecta când îți vei lua propriul telefon.

— Mulțumesc. Ce număr am?

Turner i-l spuse.

— Nu vrei să-l notezi?

— Știam cândva vreo două sute de jocuri pe de rost. Sunt însă în stare să mai țin minte zece cifre.

— Hmmm. Da. Nu uita să-l suni pe ofițerul responsabil de eliberarea condiționată. Trebuie să știe cum te poate contacta.

— Este primul lucru pe lista mea. Să-l sun pe Jerry Arnold, spuse Griff, după care scrise cu mâna în aer o bifă.

Turner îi întinse un plic de la bancă.

— Uite, ai aici câțiva bani, până când o să poți să-ți iei un card de credit. Acolo vei găsi și carnetul de conducere. Adresa este greșită, bineînțeles, dar nu expiră decât odată cu următoarea ta aniversare și până atunci probabil că te vei muta altundeva.

— Mulțumesc.

Griff aruncă plicul pe masă, lângă cheile mașinii împrumutate. Să primească bani de la avocatul său era la fel de umilitor că prima zi în închisoare, atunci când i se spuseseră regulile, precum și pedepsele care se aplicau pentru încălcarea lor.

— Ei bine, atunci cred că ești pregătit.

Avocatul îl bătu ușor pe umăr, un gest care, venit din partea lui, părea stângaci și nenatural. Se întoarse repede să plece, dar când ajunse în pragul ușii se opri și se uită din nou către el.

— Griff… oamenii încă sunt supărați pe tine. Pentru mulți dintre ei tu ai comis un păcat mortal. Dacă cineva are o reacție ostilă față de tine, încearcă să nu te necăjești prea rău. Întoarce și celălalt obraz, da?

Griff nu spuse nimic. Nu dorea să facă o promisiune pe care nu putea să o țină.

Turner ezită, părând îngrijorat.

— Să fii eliberat… este o schimbare dificilă.

— Este mai bine decât să fiu închis.

— Acele cursuri pe care le organizează cu deținuții ce urmează a fi eliberați…

— Programul de pregătire pentru eliberare.

— Exact. Ți-au fost de folos?

— Oh, da. Am învățat cum să completez o cerere de angajare. Mi s-a spus să nu mă scarpin în fund sau să-mi bag degetul în nas în timpul unui interviu.

Cu mâhnire în glas, Turner întrebă:

— Ai idee ce vei face de acum încolo?

— Îmi voi lua o slujbă.

— Cu siguranță. Dar mă refeream la așteptările pe care le ai.

— Cunoști vreo echipă din NFL[1] care are nevoie de un conducător de joc? Fața lui Turner deveni atât de fleșcăită, încât Griff izbucni în râs. Era o glumă!

Proprietatea era înconjurată de un zid foarte înalt din cărămidă acoperită cu iederă.

— Sfinte Sisoe! Griff opri Honda în dreptul interfonului de la poartă. Știa după adresă că se afla într-o zonă scumpă a Dallasului, dar nu se aștepta să fie chiar atât de scumpă.

Pe cutia interfonului erau trecute instrucțiunile pentru a intra în contact cu reședința. Tastă cifrele pe tastatură și așteptă ca telefonul să sune în casă. După o clipă, în difuzor se auzi o voce.

— Da?

— Sunt Griff Burkett și îl caut pe domnul Speakman.

Nu mai spuse nimic altceva, dar poarta din fier se deschise și el pătrunse cu mașina înăuntru. Aleea pietruită era mărginită de tufișuri și flori. Dincolo de ele, o pajiște umbrită de copaci părea să fie un covor de catifea verde.

Vila însăși era la fel de impresionantă ca și peisajul. Mai bătrână decât Griff cu câteva zeci de ani, era construită din piatră gri. Unele dintre zidurile sale erau acoperite la fel ca și zidul înconjurător al proprietății. Urmă aleea sinuoasă și parcă direct în fața intrării, după care coborî din Honda împrumutată și se apropie de ușă. Intrarea era flancată de ghivece mari în care creșteau brazi. Griff se întrebă într-o doară cum Dumnezeu reușiseră să facă copacii să crească în forma unor tirbușoane.

Nu se vedeau nici urme de pânze de păianjeni și cu greu găseai câte o frunză căzută pe jos. Pe niciuna dintre ferestre nu se vedea vreo pată. Casă, terenul, tot era locul perfect.

Când îi spusese lui Wyatt Turner că nu avea niciun fel de planuri, mințise. Asta nu însemna că ploua cu slujbe. Era foarte probabil că în acel moment Griff Burkett să fie cel mai detestat om din Dallas, dacă nu cumva din tot Texasul. Nu, asta ar fi putut să fie chiar prea puțin. Era disprețuit de toți iubitorii de fotbal din țară. Oamenii îi rosteau numele pe un ton batjocoritor sau chiar scuipau după ce-l pronunțau, ca pentru a îndepărta un spirit malefic. Nimeni întreg la minte nu ar fi vrut să-l aibă printre angajații săi.

Cu toate acestea, avea o mică speranță.

Cu câteva zile înainte de a fi eliberat, primise o invitație să se prezinte în acel loc, la acea dată și la acea oră. Pe invitația oficială fusese scris: Foster Speakman. Numele îi suna vag familiar, deși Griff nu ținea minte de unde ar fi putut să-l cunoască și, mai ales, de ce.

După ce luă degetul de pe sonerie, încercă să se gândească, dar nu-și putu imagina ce treabă ar fi putut să aibă cu el un tip care locuia într-un astfel de loc. Presupunea că întâlnirea avea legătură cu o ofertă de lucru. Dar acum, după ce se văzu acolo, se gândi că era foarte posibil să nu fie așa. Poate că acest Speakman era un fan înrăit al echipei Cowboys care doar își dorea o bucată de carne din Griff Burkett.

Ușa se deschise aproape instantaneu. Fu lovit în față de un curent de aer rece, un vag miros de portocale și văzu un tip care dădea impresia că ar fi trebuit să poarte niște haine sumare și să țină în mână o suliță.

Griff se așteptase să-i deschidă ușa o fată în casă sau un valet – cineva care să poarte un sorț alb și să-i vorbească cu o voce calmă și politicoasă, dar extrem de afectată. Acest tip nu se apropia nici pe departe de ideea pe care și-o făcuse el. Era îmbrăcat cu un tricou negru, mulat, și cu pantaloni negri. Avea o față lătăreață și trăsăturile plate asemenea unui membru al familiei regale mayașe. Pielea era fină și nu se vedea niciun fir de barbă. Părul drept era negru ca smoala.

— Domnul Speakman?

Omul dădu din cap și zâmbi. Mai bine zis, își dezveli dinții. Nu puteai să numești acel lucru chiar un surâs, pentru că nicio altă trăsătură a feței sale nu se mișcase, nici măcar vag. Se dădu într-o parte și-i făcu semn lui Griff să intre.

Tavanul arcuit se ridică cu trei etaje mai sus. Pe podeaua de marmură, covoare orientale formau insulițe de culori delicate. Privirea lui Griff rămase ațintită pe oglinda enormă care era agățată deasupra mesei lungi. Scara interioară rotundă era o minune arhitectonică, mai ales dacă luai în considerare perioada în care era construită casa. Spațiul era imens și dădea impresia unei catedrale.

Fără a scoate niciun cuvânt, bărbatul îi făcu lui Griff un semn din cap să-l urmeze. Din nou Griff avea impresia că Foster Speakman îl aștepta. Oare avea pe undeva, prin beciuri, amenajate camere de torturi cu bice și alte ustensile?

Când ajunseră la o pereche de uși duble, valetul – pe care-l numea așa în lipsa unui alt cuvânt mai potrivit – împinse ambele uși pentru a le deschide, după care se dădu într-o parte. Griff intră în cameră, care, evident, era o bibliotecă, pentru că pe trei dintre pereți se aflau rafturi de cărți de la podea până la tavan. Cel de-al patrulea perete era un geam aproape de sus până jos, care dădea către pajiște și grădinile cu flori.

— Chiar mă întrebam.

Griff se întoarse către vocea care se auzi pe neașteptate și fu surprins pentru a doua oară. Bărbatul care îi zâmbea ședea într-un scaun cu rotile.

— Ce vă întrebați?

— Cât de impunător, din punct de vedere fizic, ești în realitate, spuse el, uitându-se la Griff, analizându-l din cap până în picioare. Ești la fel de înalt pe cât mă așteptam, dar nu la fel de masiv… desigur, nu te-am văzut decât de la distanță, din tribună stadionului sau la televizor.

— Televizorul îngrașă cu cinci kilograme.

Bărbatul râse.

— Asta ca să nu vorbim și de umerii atașați la tricoul de fotbal.

Îi întinse mâna dreaptă.

— Foster Speakman. Îți mulțumesc că ai venit. Dădură mâna. Deloc surprinzător, mâna lui era cu mult mai mică decât a lui Griff, dar palma îi era uscată și strânsoarea era fermă. Bărbatul apăsă pe un buton de pe scaunul lui cu rotile ultimul tip și se îndepărtă. Vino și ia loc!

Îi făcu semn lui Griff să ia loc pe unul dintre scaunele aranjate confortabil, fiecare cu masă și lampă. Când se așeză, simți dintr-odată că-l apucă dorul de mobilă de calitate asemănătoare pe care o avusese cândva. Acum, era obligat să-și țină pâinea într-un frigider care scotea un zgomot enervant.

Aruncând o altă privire în jurul camerei și mai apoi pe geam, se întrebă din nou ce dracu’ căuta el acolo, în acea vilă acoperită cu iederă care aparținea unui handicapat.

Probabil că Foster Speakman avea cu cinci ani mai mult ca el, ceea ce însemna că avea în jur de patruzeci de ani. Era destul de simpatic. Greu de spus cât de înalt era dacă ar fi stat în picioare, dar Griff își imagina că, probabil, avea undeva la un metru optzeci. Era îmbrăcat cu un tricou cu guler și pantaloni kaki prinși la mijloc cu o centură maro din piele, pantofi asortați și șosete închise la culoare.

Cracii pantalonului păreau să fie niște baloane dezumflate, părând că nu este foarte multă carne să le umple.

— Vrei ceva de băut? se interesă Speakman pe un ton plăcut.

Surprins în timp ce se holba împrejur și făcea speculații, Griff redeveni atent la gazda sa.

— O coca-cola?

Speakman se uită către bărbatul care îi deschisese ușa lui Griff.

— Manuelo, două coca-cola, por favor.

Manuelo era la fel de pătrățos și solid ca un sac de ciment, dar se mișca fără să facă vreun zgomot. Speakman remarcă privirea lui Griff ațintită asupra servitorului care se îndreptă spre bar și începu să le toarne băutura.

— Este din El Salvador.

— Aha.

— Chiar a venit pe jos până în Statele Unite.

— Aha.

— Are grijă de mine.

Lui Griff nu-i veni niciun răspuns pe loc, deși ar fi vrut să întrebe dacă Manuelo, în ciuda surâsului pe care îl arbora, avea o colecție de cranii sub pat.

— Ai venit cu mașina de la Big Spring astăzi? întrebă Speakman.

— Avocatul meu m-a luat cu mașina de dimineață.

— A fost un drum cam lung.

— Nu m-a deranjat deloc.

Speakman zâmbi.

— Da, presupun că nu. Mai ales după ce ai stat înăuntru atâta timp. Așteptă până când își luă paharul cu cola de pe tava mică, pe care Manuelo o întinse spre el, după care își luă și el unul dintre paharele de cristal și îl ridică:

— Să bem pentru eliberarea ta!

— Cu mare plăcere beau pentru asta.

Manuelo ieși prin ușa dublă, închizând-o în spatele său. Griff mai luă o înghițitură de cola, simțindu-se stingher sub privirea curioasă și scrutătoare a lui Speakman.

Ce însemna asta? Invitase un fost deținut la un pahar de discuții?

Toată scena îl făcea să se simtă extrem de inconfortabil. Se decise să nu mai lungească lucrurile aiurea și așeză băutura pe masa de lângă el.

— M-ați chemat aici să vedeți de aproape un fost jucător de fotbal? Sau să vedeți cum arată un tip care a fost condamnat la închisoare?

— M-am gândit că, probabil, ai nevoie de o slujbă.

Nedorind să pară disperat sau în nevoie, Griff ridică din umeri indecis.

— Ai primit vreo ofertă deja? se interesă Speakman.

— Niciuna care să mă intereseze.

— Echipa Cowboys nu…

— Nu. Și nici vreo altă echipă. Mi s-a interzis accesul în Ligă. Cred că nu pot nici măcar să cumpăr un bilet la un joc al Ligii Profesioniste de Fotbal.

Speakman dădu din cap ca și cum ar fi hotărât deja că acela era felul în care viața lui Griff Burkett se aranjase.

— Și atunci, dacă nu poți să faci nimic legat de fotbal, ce gânduri ai?

— Am plănuit să-mi ispășesc pedeapsă și să ies din închisoare.

— Nimic mai mult de atât?

Griff se lăsă pe spătar și ridică din nou din umeri, ca și cum n-ar fi dat nicio ceapă degerată pe ce se întâmpla, după care se întinse după paharul de coca-cola și mai luă o înghițitură.

— Am cochetat cu câteva idei, dar deocamdată nu am stabilit nimic sigur.

— Sunt proprietarul unei linii aeriene. Sunsouth.

Griff își stăpâni trăsăturile chipului, părând nici surprins, nici impresionat, când, de fapt, trăia ambele sentimente.

— Zbor cu ea. Sau, mai degrabă, ar trebui să-ți spun că zburam adesea în trecut cu Sunsouth, spuse Speakman zâmbind absent. Și la fel fac și o mulțime de alți oameni. Mă bucur să-ți spun asta.

Griff aruncă o privire de jurâmprejur prin cameră frumoasă, privirea sa oprindu-se asupra lucrurilor de preț, după care se întoarse către Speakman.

— Sunt absolut convins că-ți pare bine de asta.

În ciuda remarcii grosolane a lui Griff, zâmbetul lui Speakman rămase neschimbat.

— Te-am invitat aici ca să îți ofer o slujbă.

Griff își simți inima tresărind de bucurie. Un om precum Foster Speakman îi putea face mult bine. Acum, își aminti de ce numele îi sunase atât de familiar. Speakman era o persoană extrem de influentă în Dallas, deținând și operând una dintre cele mai de succes antreprize din regiune. Faptul de a fi susținut de el, chiar și un mic semn de milă, avea să-l ajute foarte mult în a recâștiga unele dintre favorurile pe care le avea Griff în urmă cu cinci ani.

Dar se strădui să-și tempereze optimismul. Din câte informații avea tipul, la fel de bine ar fi putut să-l angajeze să curețe tancurile septice ale avioanelor sale.

— Ascult.

— Slujba pe care vreau să ți-o ofer te va elibera imediat de problemele financiare. Din câte am înțeles, proprietățile tale au fost lichidate pentru a-ți putea plăti amenda pe care Curtea ți-a impus-o.

Simțind că nu putea să mintă, Griff spuse:

— Da, în marea lor majoritate.

— Acele bunuri au fost folosite și pentru a acoperi niște împrumuturi substanțiale. Este adevărat ce spun?

— Uite ce e, Speakman, pentru că se pare că știi multe, n-are rost să ne mai jucăm. Am pierdut totul și chiar mai mult decât atât. Asta voiai să auzi de la mine? N-am nici măcar după ce bea apă.

— Atunci, presupun că o sută de mii de dolari îți vor cădea tocmai bine.

Surprins de suma vehiculată, Griff simți cum iritarea i se transformă în suspiciune. Învățase pe pielea lui, și nu tocmai ușor, să fie circumspect la orice lucru care părea mult prea ușor de obținut. Dacă ceva părea prea bun pentru a fi adevărat, atunci probabil că așa și era.

— O sută de mii pe an?

— Nu, domnule Burkett, spuse Speakman zâmbind și amuzându-se. O sută de mii de dolari pentru a parafa înțelegerea. Ca să folosim un termen care probabil vă este mai mult decât familiar, ar fi ca un comision la semnare.

Griff se uită la el, numărând în gând până la zece.

— O sută de mii. De dolari americani.

— În bancnote reale. Sunt ai dumneavoastră dacă spuneți da la ceea ce vreau să vă propun.

Griff își luă cu grijă glezna proptită pe genunchiul celuilalt picior și-și puse amândouă tălpile pe podea, încercând să câștige timp, în vreme ce mintea lui cerceta din toate părțile suma de bani și cât de mare nevoie avea de ei.

— Vă gândiți să mă folosiți că reclamă pentru liniile aeriene? Afișe pe stradă, spoturi la televizor și chestii de genul ăsta? Nu sunt foarte înnebunit să pozez nud, dar totul poate fi negociat.

Speakman zâmbi și dădu din cap în semn de negare.

— Înțeleg că astfel de bani constituiau o parte semnificativă a venitului dumneavoastră atunci când jucați în apărare la Dallas Cowboys. Se pare că jucătorul care purta tricoul cu numărul zece vindea o mulțime de produse cărora le făcea reclamă, dar mă tem că acum susținerea pe care ați putea să o acordați unui produs nu ar face decât să-i alunge pe cumpărători, nu să-i atragă.

Deși știa că afirmația este adevărată, pe Griff îl enervă acest lucru.

— Și atunci ce aveți în minte? Pe cine trebuie să ucid?

— Nu este vorba de ceva atât de grav.

— Dar nu mă pricep deloc la avioane.

— Nu are nicio legătură cu linia aeriană.

— Aveți nevoie de un nou grădinar?

— Nu.

— Atunci nu mai am întrebări. Totuși ce trebuie să fac pentru a-mi câștiga sută de mii de dolari?

— Trebuie să o lăsați pe soția mea gravidă.