Umbre din trecut

Umbre din trecut de Sandra Brown

Capitolul 1.

- S-a întâmplat ceva, doamnă? Vă pot ajuta cumva?

Leigh Branson nici nu îl văzuse până nu îi bătuse în fereastra mașinii. Copleșită de durerea care îi cuprinsese partea inferioară a trupului, nu își mai dăduse seama de nimic alceva. Ridicându-și capul de pe volan și întorcându-l spre glasul care ii atrăsese atenția, scoase un geamăt de reânoită agonie. Presupusul ei salvator arăta ca orice alceva, numai ca cavaler în armură strălucitoare, nu.

- Vă simțiți bine? întrebă el din nou.

Nu, nu se simțea bine, dar nu avea să o recunoască în fața acelui individ grosolan, care putea comite o crimă foarte ușor pe șoseaua pustie. Hainele îi erau murdare, pătate de unsoare și transpirație. Catarama mare din bronz, infăținșând emblema statului Texas, îi apăru lui Leigh în fața ochilor în clipa în care necunoscutul se aplecă de la o înălțime de cel puțin un metru optzeci pentru a se uita la ea prin geam. Blugii foarte uzați și cămașa ecosez din bumbac, cu mâneci scurte, cădeau foarte bine pe lângă trupul lui voinic. Pălăria veche de cowboy îi aruncă o umbră sinistră pe chip, ceea ce făcu ca, pe lângă dureri, groaza să îi dea lui Leigh o altă strângere de inimă.

Măcar să nu fi avut ochelarii aceea fumurii, care o împiedicau să-i vadă ochii.

Parcă ghicindu-i gândurile, necunoscutul își scoase ochelarii și Leigh se trezi având în față cei mai albaștri ochi pe care îi întâlnise vreodată. Nu surprinse nici o urmă de amenințare în acea privire neliniștită,așa că teama o părăsi. Omul putea fi murdar, dar nu și periculos.

- Nu vreau să vă fac nici un rău, doamnă. Vreau să știu numai dacă vă pot ajuta cu ceva.

O altă durere îi străbătu trupul, de la șira spinării pornind, apoi în jurul mijlocului, pnă la abdomen. În mușcă buza interioară pentru a înăbuși țipătul pe care îl simțise urcându-i în gât, după care se prăbuși în față, lovindu-se cu capul de volan.

- Dumnezeule mare! Mai zise glasul acela neliniștit înainte ca portiera să fie larg deschisă.

Văzându-i burta atât de mare, bărbatul fluieră ușor.

- Ce naiba căutați aici, singură, în halul ăsta? o întrebă el aruncându-și ochelarii neglijent pe bordul mașinii peste volan.

Leigh răsufla greu, încercând să numere secundele cât dura contracția. Întrebarea lui era aproape retorică, pentru că nu părea să aștepte vreun răspuns. Îi puse o mână pe umăr. Pe pielea ei rece și umedă, mâna lui părea fierbinte și uscată.

- Ușurel, da? Ușor. E mai bine acum? întrebă el văzând-o oftând și rezemându-se de spătar.

- Da, zise ea și închise ochii o clipă, încercând să mai capete ceva putere, ceva demnitate în fața acelui străin, torturată, în același timp, de chinurile facerii. Mulțumesc.

- Pe dracu’, n-am făcut încă nimic. Spuneți, ce vreți să fac? Încotro mergeți?

- Spre Midlan.

- Și eu la fel. Vreți să vă duc eu până acolo?

Ea îl privi atent. Se ghemuise între ea și portieră. Își ținea o mână puternică și bronzată pe scaun, iar cealaltă pe volan. Acum că nu mai avea ochelarii de soare, îi putea cerceta ochii de un albastru intens care o priveau cu îngrijorare. Dacă era adevărat că ochii sunt oglinda sufletului, atunci Leight știa că se putea încrede în acel bărbat.

- Cred... cred că ar fi cel mai bine.

El zise atunci, după ce aruncă o privire peste umăr:

- Bănuiesc că ar trebui să vă duc cu mașina dumneavoatră și să-mi las camioneta aici. Este... Oh, Doamne, iar?

Simțise că avea să vină altă contracție înainte să apuce durerea. Apăsându-și mâinile pe ambele părți ale abdomenului, încercă să-și aducă aminte că trebuia să gâfâie pentru a se forța să se relaxeze și să-și controleze durerea. După trecerea contracției, se lăsă moale pe spate.

- Doamnă, până la Midland sunt vreo patruzeci de mile. N-o să reușim. De când sunteți în această stare? o întrebă el mângâietor și calm.

- Am oprit acum vreo trei sferturi de oră. Avusesem ceva dureri și până atunci, dar am crezut că e vorba de o indigestie.

El zâmbi ușor și Leigh observă niște riduri provocate de râs în jurul acelor ochi uluitori.

- Și n-a oprit nimeni să vă ajute?

Ea clătină din cap.

- Au trecut doar două mașini, dar n-au oprit.

Privirea lui cercetă interiorul mașinii pentru a­si da seama dacă era destul spațiu.

- Credeți că puțeți merge? Dacă nu, o să vă duc eu.

Să o ducă? Unde? El îi citi panica din priviri și îi explică.

- Puteți să vă întindeți în camioneta mea. Nu este o veritabilă sală de nașteri, dar copilașul n-o să știe.

De data asta zâmbi vizibil. Ridurile erau proeminente și adânci, albul lor contrastând cu restul pielii care era bronzată puternic, iar dinți pefecți și strălucoitori îi lumina chipul arămiu. Leigh își dădu seama că, în alte condiții, l-ar fi găsit dezarman de seducător.

- Cred că pot să merg singură, zise ea și își trase picioarele de sub volan, în timp ce el se ridică pentru a-i face loc.

Brațul lui cuprinse ceea ce, odată, ce fusese un mijloc subțire și ea se lăsă susținută cu recunoștință. Cu pași nesiguri și mărunți, se îndepărtă spre spatele mașinii. Valuri sufocante de ccăldură se ridicau pe câmpurile din vestul Texasului. Leigh deabea putea trage în piept acel aer dogoritor.

- Haideți, nu ma e mult.

Îi simți în obraz răsuflarea fierbinte, dar își concentră atenția asupra mersului. Efortul lui de a-și potrivi pașii după ai ei, mărunți și nesiguri, îl făcea să se clatine. Praful de pe șosea se ridică în norișori lăsându-se, apoi, cu unghii;e degetelor ei de la picioare, care ieșeau din sandale și pe pielea crăpată a cizmelor ei.

Camioneta era la fel de murdară ca și el, acoperită cu un strat subțire de praf de preerie. Albul și albastru se transformaseră într-un bej lipsit de strălucire. Era, de asemenea, plină de zgârâieturi, dar Leigh răsuflă ușurată văzând că nu avea nici o înscripție, obiect obscen sau sugestiv.

- Sprijiniți-vă puțin până las jos scărița, îi spuse el lăsând-o lângă camionetă, dar, de cum se întoarse el cu spatele, ea simți o altă durere străbătându-i trupul.

- Ah! țipă Leigh, întinzând înstinctiv mâna spre el.

O cuprinse după umeri și o palmă bătătorită îi trecu peste abdomenul tare pentru a-l susține de dedesubt.

- Gata, gata, faceți ce trebuie să faceți. Eu sunt aici.

Când contracția o făcu să se simtă ca sfâșiată în două, își îngropă fața în umărul lui. Păru să țină o veșnicie, sar, în cele din urmă, trecu. Se surprinse gemând.

- Vă puteți ridica? o întrebă și ea încuviință.

Se auzi, apoi, un zdrănganit de metale, după care el o întoarse să o ajute să se urce în partea din spate a camionetei. Rămase rezemată de o parte a mașini, în timp ce el întinse repede o prelată pe podeaua stricată a vehicului. Nu părea deloc prea curată, sar era, oricum, fundul ruginit al camionetei. Îl auzi înjurând încet și murmurând reproșuri ca pentru sine, întinzând în acelasî timp, pânza kaki.

- Haideți spuse el apoi, luându-i umerii în mâini și așezând-o pe prelată. O să vă simțiți mai bine.

Așa a fost. Oftând când spatele atinse suprafața dură, fără să îi pese nici măcar de faptul că aceasta era fierbinte. Transpirația făcea ca rochia de vară să i se lipească de trup.

- Ați luat lecții ca să învățați să respirați așa.

- Da. N-am putut să mă duc chiar de câte ori aș fi vrut, dar am învățat câte ceva.

- Simțiți-vă liberă să puneți în aplicare tot ce ați învățat, zise el grijuliu. Aveți ceva în mașină care ne-ar putea fi de folos?

- Am o geantă cu tot felul de lucruri, printre care și o cămașă de noapte din bumbac. În compartimentul pentru mănuși este un pachețel de șervețele.

Leigh se gândea că mama ei ar fi fost mândră, deoarece mereu îi spusese că o doamnă nu pleacă fără așa ceva la drum.

- Mă-ntorc imediat.

Sări din camionetă și Ligh observă că, pentru un om cu greutatea lui, dovedea multă agilitate. Când intră din nou în raza ei vizuală, îl văzu venind cu cămașa de naopte aruncată pe umăr ca o togă. Îi dădu pachetul de șervețele.

- Dimineață am cumpărat ziarul ăsta. Am văzut odată, într-un fiml, că, în asemenea cazuri de urgentă, un ziar este foarte bun. Oricum, ați putea să-l puneți sub... ăă... sub șale, zise el și, după ce îi dădu ziarul împături și necitit, îi întoarse spatele coborând din camionetă.

Îl ascultă dându-și seama că era foarte sfioasă. Stânjeneala îi dispăru, însă, complet, când dureri puternice îi străpunsese abdomenul. Într-o clipă el îngenuche alături strângându-i mâna cu putere.

Gâfâind ea zări ceasul de la mâna stângă. Era din oțel inoxidabil, cu tot felul de cadrane și alte prostii, și țăcăia foarte tare. Un obiect complicat și scump care nu se potrivea deloc cu cizmele de cawboy pline de noroi și hainele murdare. De la ceas, privirea lui Leigh alunecă spre degetele lungi și subțiri ale străinului, fapt pentru care o făcu să observe că acesta nu purta verighetă. Avea, oare, copilul să fie adus pe lume de un bărbat care, nu numai că nu era medic, dar nu era nici măcar tată?

- Sunteți căsătorit? îl întrebă ea când o mai lăsă durerea.

- Nu.

Își scoase pălăria și o azvârli în cabina camionete. Avea părul lung, de un șaten închis.

- Trebuie să fie groanic. Îmi pare rău.

El zâmbi șiscoase din buzunarul de la spate al blugilor o batistă pe care și-o legă în jurul frunții. Pe Leigh o uimea faoptul că era atât de conștientă de atractivitatea acelui bărbat. Își deschise câțva nasturi a se răcori și ea zări cum părul i se întindea ca o pânză fină de păianjen pe pieptul bronzat.

- Eh, nu-i chiar așa. Am avut eu probleme și mai mari, zise el, buzele senzuale dezvelundu-i dinții sclipitori.

Scoase un șervețel din pachet, cu care, cu mișcări blânde, îi șterse picăturile de transpirație de pe frunte și de deasupra buzei superioare.

- Data viitoare ați putea să vă alegeti cu o zi mai răcoroasă, glumi el smulgându-i un zâmbet.

- Doris Day, zise ea.

- Poftim.

- Era un film cu Doris Day. James Garner era soțul ei și era de meseries obstretician. Pe arlene Francis au apucat-o durerile faceri într-un Rolls-Royce și Doris Day la ajutat să aducă bebelușul pe lume.

- E filmul în care el intră cu mașina în piscină?

Ea îi răspunse râzând.

- Cred că da.

- Cine ar fi crezut că asemenea fim ar putea fi educativ? Zise el ștergând-o cu șervetelul în jurul gurii.

- Cum vă numiți?

- Chad Dillon, doamnă.

- Eu sunt Leigh Bransom.

- Încântat, doamnă.

Când o apucă iar durerile, nu mai fu atât de rău, deoarece mâinile îndemânate a lui Chad începură să îi maseze ușor abdomenul, care se transformase parcă într-o minge tare și chinuitoare.

- Cred că nu ma e mult, zise el după ce trecu contracția. Din fericire, am în cabină un termos cu apă. Mă duc să mă spăl pe mâini.

Luă termosul care își luă pe mâini cât putu mai bine, afară lângă camionetă.

- Ce-ai făcut în după-amiaza aceasta? îl întrebă cu tact, mirându-se cum s-ar fi putut murdări în asemenea hal.

- Am reparat un motor de avion.

Mecanic, deci. Ciudat, dar nu părea...

- Ar trebui să-ți scoți lenjeria î spuse el încet.

Leigh închise ochii, simțindu-se prea umilită pentru a-i putea susține privirea. Dacă n-ar fi fost atât de atrăgător...

- Nu e cazul să-ți fie rușine de mine. Trebuie să scoatem copilul.

- Iartă-mă, șopti ea, după care își ridică rochia.

Pentru că purta nici furou, nici sutien, din cauza căldurii, nu trebuia decât să scoată bikinii. Ajutată de Chad, îi dezbrăcă trecândui peste picioare picioarele încălțate în sandale.

- Nu te-ai simți mai bine seculță?

- Nu, e bine... Chad, țipă ea străpunsă de o altă durere și el îngenuche imediat între picioarele ei ridicate.

- Îi văd căpușorul, zise el zâmbind ușurat. Trebuie să împinfi sau...ce?

Gâfâind, ea începu să împingă cât putu de tare.

- Asa, o încurajă el. E foarte bine, doamnă.

Glasil lui scăzut și calm era ca un balsam revărsat pentru trupul ei măcinat de durere.

- Aproape că am terminat, Leigh, zise el și se aplecă în față puțin pentru a-l șterge transpirația cu un alt șervețel.

Batista pe care și-o legase în jurul frunții, era udă de propria lui sudoare. Își trecu dosul mâinii peste sprâncenele groase. Părul de pe piept era umed și ondulat.

Repede scoase un cuțit din buzunarul de la spate al bkugului, întinzând piciorul ca să își strecoare mâna înăuntru, apoi turnă apă peste el și tăie o bretea de la cămașa de noapte.

- Ești nemaipomenită, știai? Majoritatea femeilor ar țipa și s-ar da în spectacol, dar tu ești cea mai curajoasă femeie din câte am cunoscut.

Nu, nu, nu sunt! țipă ea în gând, pentru că nu piutea să îl creadă așa ceva. Trebuia să-i spună cât de lașă era, de fapt, dar, înainte să apuce să deschidă gura.

- Soțul tău va fi foarte mândru de tine.

- Nu... nu am nici un soț, zise ea strângând din dinți, când o altă durere îi străbătu ființa.

Uluit, Chad o privi o clipă înainte ca grimadele ei să îl alerteze. Ochii i se măriră de încântare.

- Ești extraordinară. Așa. Puțin matare. Căpșorul a ieșit! strigă el râzând.

Strigă el râzând, scuipă și apoi începu să țipe.

- Haide, Leigh, te descurci de minune. Nu mai trebuie decât să scoatem umerii. Așa, așa, acum! Oh, Doamne! Făcu el prinzând în mâini trupul alunecos al copilului. Ia uite ce fetiță frumoasă ai!

Leigh simți lacrimi de ușurare alunecându-i pe obraji când îl văzu radiind.

- Arată-mi-o, zise ea, foarte slab. E sănătoasă?

- E... e perfectă, spuse el. Mai așteaptă puțin ca să tai cordonul.Simți lovituri de pumnișori și de piciorușe când el îi așeză pruncul între coapse.

- Cum te simți? o întrebă neliniștit după o clipă, fără să își ridice privirea.

Se concentră asupra a ceea ce avea de făcut. O picătură de sudoare îi pe vârful nasului delicat.

- Foarte bine, îi spuse ea somnoroasă.

- Te cred. Să știi extraordinară.

Ghemuit între picioarele ei, el își continuă treabă. Își șterse cu mâneca transpirația de pe față, după care luă copilul roșu, ud cu pilea încrețită, care țipa și se zbătea, așezându-i-l încetișor pe piept.

- Oh, Chad, îți mulțumesc. Uită-te la ea, nu-i așa că-i o minune?

- Așa e, zise el cu glas aspru.

Pricirea ei duioasă se schimbă din nou într-una de durere. Simți o ușoară zvâcnire și, apoi, ușurare.

- Așa, e mai bine acum? o întrebă el plancenta din ziar.

- Da.

Tăie cu îndemânare cămașa de noapte.. Copilașul scâncea la pieptul mamei, care nu mai simțea zăpușeala, ci numai fărâma de viață ce i se mișca în brațe. Mâinile începu să cerceteze trupul umed al copilașului.. Îi numără degețelele de la mâini și de la picioare, apoi îi sărută căpușorul. Fica ei! Nu-i venea să creadă că fetița aceea micuță și perfectă ieșise din propriul ei trup.

Chat îi așeză între picioare tamponul făcut din cămașa de noapte, prinzându-i de mijloc cu un cordon improvizat.

- Ce ciudat să ai din nou abdomen plat, zise ea oftând.

- Sunt convins, chicoti el. Te simți rău?

Abia acum începu să simtă o durere surdă.

- Nu, răspunse ea știind, însă, că, din scurta ezitare, se înțelsese că da.

- Trebuie să ajungem la un spital, spuse Chad mai mult pentru sine.

Îi trase, apoi rochia peste picioare și îi dădu bikini cu stângăcie.

- Dacă iei tu copilul, eu o să te iau pe tin, îi spuse după aceea și, prinzând-o sub genuchi și de după gât, coborâ din camionetă.

Grație pașilor lui maroii ajunseră la mașină în câteva secunde. Deschise portiera și Leigh simți aerul fierbinte dinăuntru izbind-o în față. După ce o așeză pe locul însoțitorului, Chad ocoli repede mașina până la locul șoferului și porni motorul.

- Aerul condiționat va răcori admosfera imediat. Te-aș duce cu camioneta mea, dar drumul n-ar fi deloc prea lin și, apoi, e și plină de fiare.

- Nu-i nimic, dar cum ti-o vei recupera?

- Nu-mi fac eu griji pentru asta, dar așteaptă puțin s-o încui.

Într-o clipă a fost înapoi. Dădu scaunul în spate cât putu de mult pentru a-și întinde picioarele lungi, după care o întrebă.

- Scaunul acela nu se întinde?

- Ba da.

- Cred că e mult mai comod așa.

Modifică poziția scaunului și o ajută să se reinstaleze împreună cu copilașul. Când fu sigur că stăteau cât se putea de bne, își puse din ochelarii de soare. Pălăria de caowboy îi rămăsese în camionetă, dar mai avea încă batista legată în jurul frunții și își încheiase aproape toți nasturii de la cămașă.

- Cgad, poți să-mi dai puțin geanta? Cred că ar trebui să o înfășor în ceva.

- Bințeles, spuse el uitându-se la trupul gol al nou-născutului..

Bu îî trebui mult ca să apuce micul geamanta și să îi pună locul din față.

- Gata? Te simți bine?

- Foarte bine, îi răspunse ea zâmbind.

El îi întoarse zâmbetul și îi păru să spună ceva, dar se răzgândi, ambalând mașina pentru a o scoate din refugiu. Zgâlțâiturile pe care trebuiră să le suporte până când ajunseră la șosea o făcură pe Leigh să își muște buzele.

- Îmi pare rău, știu că te doare, dar mi se pare că n-ai sângerat prea mult. Nu cred că o să mai ai mult de suferit după ce vei ajunge la spital.

Leigh scotoci prin geantă și găsi un tricou vechi în care înfășură fetița.

- Bine că l-am luat cu mine, zise ea absentă.

- Unde ai fost sau unde te duceai, dacă tot veni vorba?

- Am fost la Abilene, la o prietenă care s-a căsătorit aseară. Îmi luasem cea mai bună rochie de purtat în starea în care mă aflam ca să mă îmbrac cu această ocazi, zise ea arătând spe umerașul agățat lângă bancheta din spate. Totuși, mi-am luat și ceva mai confortabi.

El zâmbi văzând tricoul portocaliu al Univeristății din Texas în care înfășurase fetița.

- Providența a făcut așa, îi spuse el și, întorcându-se, își luă ochi de pe șosea destul de mult timp pentru a o privi cu seriozitate. Nu aveai ce să cauți singură pe drum. Când trebuia să naști?

- Peste vreo două săptămâni. Ai dreptate, am căutat-o cu lumânarea. Dar țineam atât de mult să merg la nuntă și, dacă nu era cine să mă însoțească, am...

Lăsă fraza neterminată.

- De n-ai rămas pe drumul I-20? Merge direct de la Abilene la Midland.

- Am condus o altă prietenă acasă, , în Tarzan. Trebuia neapărat să văd și eu un oraș numit Tarzan, în Texas. Durerile m-au apucat după ce-am plecat de acolo.

El murmură ceva, râzând ușor:

- Dper ca fetița să nu aibă nimic, zise ea din nou, privindu-și fiica ce se afla intr-o stare de agitație.

- La plămâni n-are nimic, zise Chad zâmbind.

Fetița urla. Chipul i se pătase și niște brațe mici se întindeau spre mamă. Leigh sprivea spre mamă. Leigh îl privi pe Chad cu nervozitate, temându-se ca plândul ei să nu îl enerveze, dar el era concentrat asupra șofatului, treabă nu prea delicată, datorită faptului că nu mai trecea nici o mașină pe șosea. Ce-aș fi făcut dacă Chad nu ar fi ajuns la la timp, se întrebă Leigh mutând copila de pe un braț pe altul.

Mai aveau vreo douăzeci de minute până la Midland și țipetele devenise și mai acute. Leigh se uită la Chad, care îi întâlni privirea peste umăr, încetini și opri în mijlocul șoselei. Nu era nimeni pe șosea.

- Ce să fac? îl întrebă ea consternată.

Ce putea să știe omul acesta despre copii, când el nici măcar nu era căsătorit? Totuși, conta pe el fără să se întrebe măcar de ce i se părea atât de normal acest lucuru.

El își trecu obosit o mână peste ceafă și își dădu la o parte de pe frunte o șuviță arsă de soare.

- Habar n-am. Poate ar trebui... să... o hrănești...

Leigh era fericită în lumina violetă a amurgului îi ascundea tulburarea.

- Bine, dar nu voi mai avea lapte... cel puțin câteva zile încă.

- Știu, dar poate e numai... știi... nevoia instinctivă de... liniștire, zise el și ridică din umeri.

Copițul țipa și mai tare. Micuțile vinișoare albăstrui de pe cap deveneau alarman de proieminente, în timp ce își lovea mama cu pumnișorii. Luând hotărârea în locul ei. Chad își întinse mâna spre spătarul scaunului și trase de breteaua rochiei de vară a lui Leigh, incapabilă să îl privească, ea își mișcă umărul până când rochia îi alunecă îndeajuns pentru a-i dezveli un sân. Apucându-l cu mâna, îl îndreptă spre fața furioasă a micuței care cu o surprinzătoare precisie, se agăță cu gurița de sfârc.

Ligh și Chad izbucniră în râs în același timp. Câteva clipe continuară să chicotească văzând cu câtă poftă și cât zgomot sugea. Ridicându-și privirea. Leigh observă că Chad nu mai privea copilul, ci pe ea, iar privirea aceea o făcu să se oprească din râs instantaneu.

Își dădu seama, după acea privire de admirație, că, așa neîngrijită cum era, el o găsea tot frumoasă. De fapt, cuvintele lui oferiră confirmația:

- Îți stă bine în postura de mamă, Leigh, zise el încet. Buclele acestea lungi și castanii, ochii albaștrii-cenușiu asmenea norilor adunători de furtună, gura la fel de fragedă și roză ca a ficei tale – și, mai ales, expresia ta când te uiți la copil – îmi amintesc de una din picturile acelea italiene ale secolului XV – lea în care e zugrăvită Sfâbta fecioară. Numai că tu nu ești o pictură, mai adăugă el și contiună să o privească cu admirație.

Leigh îl studie cu aceeași atenție. Cum de se putuse gândi vreo clipă că acel om ar fi reprezentat vreun pericol? Nu îi văzuse decât hainele murdare, chipul brăzdat de soare și neras. Acum îi observă blândețea din privire. Mâinile, deși cu bătături, păreau sigure, puternice și capabile de mângâiere. Amintindu-și intimitatea în care o văzuse, își plecă genele negre pentru a-și feri ochii de ai lui.

Uitându-se în jos, la fetiță, văzuse mâba lui Chad întinzându-se spre aceasta. Și mai aproape. Își ținu răsuflarea. Degetul arătător atinsese obrazul fiicei ei, mângâind-o, și Leigh simți acea mângâiere și pe sânul ei mângâind-o și pe sânul ei.

- Ce nume o să-i pui?

- Sarah, zise ea fără nici o ezitare.

- Îmi place?

- Da? făcu ea privindu-l din nou. Așa o chema pe soacra mea.

El își retrase mâna de parcă s-ar fi ars.

- Am avut impresia că ai spus că nu ești măritată.

- Nu mai sunt. Soțul meu a fost ucis.

Când rămăsese tăcut un minut privind soarele care apunea, ca o minge roșie la capătul șoselei.

- Îmi pare rău, spuse el ușor. Când?

- Acump opt luni. Nici n-a știut că era însărcinată. Lucra la departamentul de narcotice. A fost împușcat în timpul unui raid.

Această ultimă explicație șoptită se auzi după un scurt moment de tăcere. Char se uită la fetița care dormea făcând din când în când gestul de a suge.

- Cred că sunteți două două doamne foarte deosebite, mai șopti el înainte de a porni mașina.

Leigh trebuie să fi adormit după aceea, pentru că următorul lucru pe care îl conștientiză fu acela că Chad trăsese mașina în fața intrări unui spital. Oprind, începu să clansoneze prelung și tare. Apoi întorcându-se spre ea, îi luă copilul de la sân și îi atrăsese atenția:

- Aranjează-ți rochia puțin.

Cu o grabă neândemânatică, ea începu să își lege la loc breteaua, iar când Sarah începu să dea semne de agitație, Chad i-o dădu înapoi mamei.

- Așteaptă aici, îi spuse el.

Era un alt Chad, care dădea ordine ca un general infirmierelor și asitentelor venise să vadă ce se întâmplase. Portieraf fu deschisă iute și niște mâini nerăbdătoare înșfăcară fetița. După aceea veni și rândul lui Leigh să fie scoasă și luată cu targa. Drumul de la mașină până la sala de consultații îi provocă amețială și o ușoară senzație de greață. Fu așezată pe o masă cu picioarele proptite în niște suporturi reci de metal.

Unde era copilul? O durea ceva. Să fi fost sânge ceea ce simțea șiroindu-i pe pulpe? De unde știau cum o cheamă. O durea când o atingeau și când o consultau. Cine era doctorul acela care îi tot spune să nu își facă nici o grijă? Îi făceau o injecție?

Unde era Chad?

Chad...

♣ ♣ ♣

- Leigh?

Îi era foarte somn. Abia își putea ține ochi deschiși. Încăperea era cufundată în întuneric. Când încercă să își miște picioarele, simți o înțepătură între coapse, ia fața era fierbinte și o furnica. Încet-încet; își dădu seama că o mână blândă îi mângâia părul. Simțea dureri peste tot. Deschise ochii mai mult și văzu chipul frumos și îngrijorat a lui Chad Dilon aplecat asupra ei..

- Leigh, eu trebuie să ple acum. Îmi pare rău că te-am trezit, dar vream să-mi iau rămas bun.

- Sarah?

- E bine, răspunse el zâmbind. Am trecut întâi pe la ea. E la încubator, deocamdată, dar m-au asigurat că e puternică și sănătoasă. N-are nimic la plămâni. E perfectă.

- Leigh închise iar ochii, atât cât să spună în gând o răgăciune de mulțumiere.

- Când o să vă pot vedea?

- După ce o să-ți mai revii. Ai trecut prin foarte multe. Îți amintești?

Palma îi zăbovi ușoară pe obraz înainte ca să și-o retragă.

Încruntă, tulburată și dezorientată. Leigh își plimbă privirea încăpere și zări un imens buchet de trandafiri galbeni pe tava portabilă de la capătul patului.

- Flori? făcu ea întrebătoare.

- Nici unei proaspete mame nu trebuie să-i lipsească așa ceva.

Lacrimi inexplicabile îi umplură ochii. Trandafirii aceea costaseră, probabil, o avere, și el nu își putea să își cumpere măcar o pereche de cizme.

- Îți mulțumesc, ești foarte drăguț, Chad.

El își lăsă capul în jos, timid ca un băiețandru.

- Medicul care te-a îngrijit i-a sunat pe părinții tăi în Big Spring. Le-am găsit adresa și numărul de telefon în portmoneul tău, pe un cartonaș din acelea de notat – în caz de urgență. Vin încoace. I-am spus doctorului unde e parcată mașina, iar cheile i le-am dat asistentei șefe. Cu ajutorul talonului tău de asigurare v-am internat pe tine și pe Sarah fără nici un fel de probleme. Doctorul va trece să te vadă mâine dimineață, dar mi-au spus că nu ain nevoie decât de odihnă. Nu cred că ți-am făcut ceva rău. Cum te simți?

- De parcă aș fi născut într-o camionetă, zise ea riscând un zâmbet. Mă înțeapă toată fața.

- Te-a ars soarele, ii spuse el atunci, chicotind încet..

- Nu se poate!

- Ba da. Vrei să-ți dau cu puțină cremă? Sora a lăsat ce pe-aici.

- Nu te superi?

Era o întrebare de-a dreptul ridicolă după tot ce făcuse pentru ea și expresia de pe chipul lui exact acest lucru îi indica.

Își turnă puțină cremă în pală și, cu degetele de la cealaltă mână, începuse să i-o aplice pe pielea arsă de pe frunte, nas și obraji. Atingerea lui era ușoară, degetele lui lunecându-i pe față pentru a întinde crema. Sprincenele, pomeții, nas, bărbie, totul cădea pradă ochilor lui. Îi atinsese din greșeală colțul gurii. Mâna îi încremeni, deodată, și se uită la ea. Inima încetă să mai bată și nu porni din nou decât după ce el își continuă treaba, nu pentru mult timp însă.

- E mai bine, spuse ea, pe când el închidea sticluța cu cremă.

De ce era, oare, atât de emoționată? Toate mamele sunt asa de sensibile?. Se lupta teribil să-și înfrâneze o dorință de aplânge și nu știa de ce.

- Mă bucur că v-am fost de folos, doamnă, zise el zâmbind, dar cubintele acestea sunară ciudat de solemn. Leigh se întrebase dacă își imaginase doar că gura lui tremurase puțin.

- Ai fost... începu ea și înghiți nodul care i se puse în gât. Habar n-am ce m-as fi făcut fără tine. Îți mulțumesc mult, Chad.

- Eu îți mulțumesc, Leigh, că ai avut încredere în mine. Vă doresc ție și lui Sarah numai bine.

Se îndreptă și dădu să plece, dar, după ce făcu doi pași, se opri. Își lăsă capul în jos, ca și cum i-ar fi sot atârnat de gât, și își țintui privirea podeaua din plăcuțe de ceramică, de parcă ar fi putut afla acolo răsounsul la o mare dilemă. Se întoarse, apoi, deodată, și, distanța pe careo făcuse în doi pași, o făcu acum într-unul singur. Bratele-i viguroase îl susținură când se aplecă deasupra ei.

- Leigh, spuse el și își lipi buzele de ale ei, mișcându-le încet și îndepătându-i-le ușor. O sărută fără grabă ca, apoi, imediat să plece, statura lui înaltă, bine clădită, fiind înghițită de întunericul încăperii. Ușa se închise cu zgomot în urma lui.

Leigh se miră de lacrimile care îi alunecau în colțul ochilor, absorbite imediat de perna tare de spital.