Obstacole dragi

Obstacole dragi de Barbara Boswell

Unu

Pentru Mary Magdalene May, Greg Wilder intra în aceeași categorie cu Alan Aida, Tom Selleck sau Robert Redford. Cu toții erau niște atrăgători zei masculini – admirabili, chipeși, interesanți – și indiscutabil, total inaccesibili. Existau unele deosebiri, desigur. Greg Wilder nu era un actor celebru, deși, ca neurochirurg de renume, reprezenta un soi de celebritate în comunitatea ordonată din Woodland, Maryland, unde locuiau amândoi. Și erau în termeni civilizați: el o numea Maggie, iar ea îl numea doctor Wilder. El era tatăl lui Joshua, prietenul fiului ei Kevin, iar ea era guvernanta ocazio- nală a trei dintre copiii lui Greg Wilder.

Maggie nu fu surprinsă când doctor Wilder sosi, cu două ore și jumătate întârziere, să-și ia copiii, în vinerea aceea caldă de la începutul lui octombrie. Programele medicilor erau, adesea, dezordonate și imprevizibile, și mai întârziase și altă dată. Pur și simplu lungise ghiveciul de ton, mai adăugind tăiței, și le dăduse de mâncare lui Josh, Wendy și Max, împreună cu cei trei copii ai ei – Kristin, Kevin și Kari. Josh ceruse porție dublă, Wendy luase câteva înghițituri mici, pronunțase cina ca „arătând câh“ și ceru un sandviș cu unt de arahide și jeleu. Maggie se supusese, cu bunăvoință; și copiii ei avuseseră preferințe culinare categorice la vârsta de patru ani.

Se făcuse ora opt și jumătate, când doctor Wilder sosi, în sfârșit. Copiii stăteau adunați în micul living-room, urmărind prezentarea anuală la televiziune a filmului „Vrăjitorul din Oz“[1]. Scândura de călcat a lui Maggie era întinsă în colțul camerei, iar femeia privea din când în când la televizor, în timp ce călca. Purta o pereche de blugi tăiați și o bluză galbenă fără mâneci, concesie față de temperatura neobișnuit de ridicată. Ajunsese la 30°C în timpul după-amiezii, iar căsuța duplex din prefabricate avea nevoie de mult timp ca să se răcorească. Părul arămiu-închis al lui Maggie era legat în coadă de cal, pornind din creștet pentru a-i atinge, abia, ceafa. Deși fratele ei o tachina adesea că arăta mai mult ca sora de doisprezece ani a lui Kristin decât ca o mamă, Maggie considera că-și arăta toți cei treizeci și doi de ani. De simțit, îi simțea cu siguranță.

Soneria răsună de două ori în succesiune rapidă. Niciunul dintre copii nu-și luă ochii de la ecran, deși Kristin strigă totuși:

— Sună cineva la ușă, mami.

Maggie scoase fierul din priză și se duse să deschidă. În prag stătea Greg Wilder, impozant, într-un smoking negru și cămașă albă gofrată. Era înalt, cu cel puțin cinci centimetri peste unu optzeci, și avea trupul robust, disciplinat, al unui atlet. Cum, necum, reușea să confere costumului fantezist o masculinitate colțuroasă, în pofida zorzoanelor albe, observă răutăcioasă Maggie. Avea părul șaten deschis, cu șuvițe blonde, decolorate de soare, purtându-l scurt, cu cărare într-o parte. Maggie știa că familia Wilder era proprietara unei bărci cu pânze și a unei șalupe de mare viteză, petrecând multe weekend-uri de vară, pe apă. Iar copiii Wilder aveau cu toții același păr blond-șaten vârstat de soare.

— Bună, Maggie. Îmi pare rău că am întârziat, îi zâmbi Greg Wilder, ochii săi albaștri încrețindu-se la colțuri. Aveau cea mai neobișnuită nuanță de albastru pe care-o văzuse Maggie vreodată – deschisă, limpede, culoare acvamarin – și erau înconjurați de perdelele negre ale genelor lungi și dese. Fiica lui mai mică, Wendy, îi moștenise ochii – mari, îndepărtați, absolut izbitori. Inima lui Maggie începu să bată puțin mai repede. O făcea adesea, în prezența lui Greg.

— Am fost reținut la spital, continuă el, iar de-acolo a trebuit să alerg acasă și să mă schimb, iar apoi s-o iau pe Francine.

Înclină capul spre impresionantul Cadillac burgund parcat la bordură. Maggie miji ochii în întuneric, pentru a vedea o siluetă umbrită pe fotoliul din față al mașinii. Partenera lui pentru seara aceea, Francine. Probabil răpitoare, Maggie știa prea bine. Toate partenerele lui Greg erau așa.

— Copiii sunt gata de plecare? întrebă el.

Maggie dădu din cap, cu un surâs.

— Da, se uită la televizor. Îi chem.

Greg schiță o mișcare înainte, iar Maggie, care ținea întredeschisă ușa cu plasă contra țânțarilor, o închise repede.

— Îi trimit imediat, doctor Wilder, spuse ea.

Greg Wilder rămase dincolo de prag. Întotdeauna își aștepta în prag copiii, cu excepția zilelor urâte, când se întorcea la mașină și-i aștepta acolo.

Maggie nu-l invitase niciodată înăuntru. Conversațiile lor se purtau întotdeauna, inevitabil, în ușă.

— A venit tăticul, anunță Maggie grupul din fața televizorului. Copiii Wilder – Joshua, de nouă ani, Wendy, de șase, și Max, de patru – nu părură s-o fi auzit. Un mușchi nu li se clinti, nici nu-și desprinseră privirea dinspre ecran.

— Max, Wendy, Josh! se sili Maggie să sune la fel de veselă și strălucitoare ca Vrăjitoarea cea Bună de la Miazănoapte. Tăticul așteaptă să vă ia acasă.

— Vleau să mă uit la film, spuse Max, strângându-și și mai tare sub braț ursulețul zdrențuit.

Maggie prinse privirea Kristinei și-i transmise un apel tăcut de ajutor. Uneori, Max o asculta pe Kristin când nu voia să se supună nimănui altcuiva. Kristin pricepu aluzia.

— Poți să vezi filmul acasă, Max. La televizorul tău mare.

— Nu! replică Max, încruntându-se aprig. O să pield toate pălțile flumoase pân-acasă. Teddy și cu mine stăm aiți.

Kristin ridică din umeri și reveni cu atenția la emisiune. Mingea revenise în terenul lui Maggie.

— Max, iubitule, îmi pare rău, dar nu poți rămâne aici, spuse ea cu fermitate.

Băiețelul era atât de drăgălaș, așezat pe podea cu picioarele încrucișate și ursulețul strâns la piept.

Maggie avea pentru el o slăbiciune pe care și-o recunoștea și nu-i era ușor să rămână severă. Dar nu putea reține copilul; tatăl lui era afară, așteptând să-l ia acasă.

— Te-așteaptă tăticul, Max. În seara asta are treabă în oraș și…

— În oraș? întoarse Joshua capul auzind. La o șustă, adică?

— Păi… așa cred, se eschivă Maggie. O știa, dar expresia furtunoasă de pe chipul lui Joshua o împiedica să dea un răspuns afirmativ clar. „Lașo,“ se acuză ea singură.

— Pleacă prea mult în oraș! izbucni Joshua cu bruscă ferocitate. În fiecare vineri și sâmbătă seara, când nu-i de gardă la spital. Și pe urmă se-ntoarce târziu și-i arțăgos dimineață și nu vine la meciurile mele de soccer^[2].

— Nu lipsește la toate, Josh, îl întrerupse Kevin. A fost la stadion săptămâna trecută, nu mai știi?

Maggie îi zâmbi cu drag lui Kevin. Diplomatul ei în vârstă de nouă ani. Dar Josh nu era pregătit să asculte de glasul rațiunii.

— Săptămâna trecută am pierdut, așa că nu contează!

— Taci! N-aud televizorul! se plânse Kari, cea de șase ani. Acum de ce nu mergi acasă?

„Ăsta sigur nu-i diplomat,“ își spuse Maggie cu un oftat, întrebându-se cum să-i smulgă pe micii Wilder, cât mai elegant, din casa ei. Știa din experiență cât de încăpățânați și irascibili puteau fi. Josh și Max puteau fi, se corectă ea în gând. Wendy era tăcută, pasivă și aproape prea docilă. Uneori o enerva modul fetiței de-a nu-și exprima niciodată preferințele, dorințele, orice emoție cât de cât.

Wendy se ridică în picioare, cu fața ei mică nepătrunsă ca de obicei, privind de la Maggie la frații ei cu ochii aceia ai săi frumoși, mari și acvamarini.

— Wendy e gata de plecare, spuse cu noi speranțe Maggie. Haideți, băieți, să vedem care ajunge primul la mașină.

Se felicită pentru această strategie psihologică isteață, când Josh sări în picioare și porni spre ușă.

— O să te bat, fraiere! îi strigă el peste umăr lui Max.

— Slabă mutarea, mami, spuse sec Kristin, aruncându-i o privire lui Max. Chipul băiețelului era schimonosit de furie; se trânti pe jos și începu să dea din picioare, zbierând iar și iar, din toți bojocii:

— Io nu-s flaiel! Io nu mă duc acasă!

Kristin, Kevin și Kari îl priveau, mult mai fascinați, în acest moment, de criza copilului decât de

„Vrăjitorul din Oz“. Maggie își înăbuși un geamăt. Niciunul dintre copiii ei nu avusese vreodată accese de nervi, nici măcar în timpul „teribililor doi ani“. Și deși Josh făcea uneori aluzii la crizele frățiorului său, Max nu avusese niciuna în timp ce se afla sub îngrijirea lui Maggie. Acum părea să scoată pârleala pentru timpul pierdut. Momentan dezarmată, Maggie se rezumă să stea locului, privind împreună cu copiii ei.

— Tăticul zice. Că Max e prea mare ca să aibă crize, spuse Wendy, aproape în șoaptă.

Maggie tindea să confirme, dar asta nu rezolva problema a ceea ce-avea de făcut cu copilul care urla furios, azvârlind din picioare.

— Mami, vrei să-l chem pe doctorul Wilder să vină-n casă și să-l ia pe Max? întrebă Kevin.

Maggie aruncă o privire prin living-room-ul mic, aglomerat, plin de ceșcuțe, haine de păpuși și articole din arsenalul G1 Joe. Rufele ei de călcat, în două coșuri mari de plastic, se aflau în centrul odăii. Și-l închipui pe Greg Wilder, în întreaga-i elegantă masculină, croindu-și drum prin toată harababura, și se cutremură. Din cine știe ce motiv idiot – mândrie prost orientată, poate – o îngrozea gândul ca el s-o vadă obosită și neîngrijită, în dezordinea totală a camerei. Când și dacă Greg Wilder avea să intre vreodată în casa ei, voia ca totul să fie în perfectă ordine – ea, casa, copiii, totul. În acest moment, casa era o ruină, și nici ea nu arăta mult mai bine. Se strâmbă. Contrastul dintre ea însăși și partenera lui frumoasă, așezată în fotoliul din față al Cadillacului cu aer condiționat, ar fi fost sfâșietor. Alungă repede gândul.

Max continua să chirăie, iar Kevin luă problema în propriile-i mâini.

— Merg să-l chem pe doctorul Wilder.

— Nu, Kevin, ripostă repede, nervoasă, Maggie. Hai să mai așteptăm câteva minute.

Îngenunche lângă copilul care țipa și-i puse o mână pe cap. Asudase, iar chipul său mic era scăldat în lacrimi. „Cum o fi să ai patru ani?“ se întrebă ea, „să fii cel mai mic din familie, cu un tată extrem de ocupat și fără mamă? Să fi petrecut ultimii doi ani, jumătate din viață, azvârlit între guvernante și creșe, zilnic în alt loc, cu alți oameni, fără nicio rutină sau structură de care să depinzi?“ Lui Maggie i se frânse dintr-o dată inima pentru acea bocceluță de proteste furioase.

Și-o amintea bine pe mama lui Max. Alicia Wilder fusese o blondă cu ochi căprui, atrăgătoare, întotdeauna îmbrăcată elegant și crescută în spiritul perfecțiunii. O cunoscuse cu patru ani în urmă, când Kevin și Joshua erau înscriși în aceeași clasă, la grădinița de dimineață. Woodland era o comunitate ordonată, aflată la jumătatea distanței între Baltimore și Washington, D.C., cu ambianțe adecvate tuturor categoriilor social-financiare. Școlile sale publice erau excelente și folosite de toți copiii din oraș. „Asta-i minunat în Woodland, “ o auzise odată Maggie pe Alicia Wilder, spunându-i unei alte mame. „Copiii au ocazia să se amestece cu alți copii, din toate straturile societății. Greg și cu mine ne-am gândit un timp să ne dăm copiii la o școală privată, dar am decis că școlile din Woodland le-ar lărgi categoric perspectivele.“

De fapt, perspectivele tânărului Joshua Wilder se lărgiseră atât de mult, încât și-l alesese drept cel mai bun prieten pe Kevin May. Relația dintre Joshua, din cartierul aristocratic Woodland Heights, cu casele sale elegante din piatră și stuc, pe acri de teren împădurit, și Kevin, rezident al ieftinului cartier Woodland Courts, cu duplexu-rile sale din prefabricate și curțile comune cu vecinii, ar fi putut servi drept perfect exemplu al promisiunilor de liberalism social ale Woodlandului. Alicia Wilder îi spunea frecvent lui Maggie cât de mult îl plăcea pe Kevin și ce bucuroasă era că devenise prietenul lui Joshua. Dar Maggie nu se putea abține să nu observe că, în vreme ce-Kevin era invitat adesea la familia Wilder să se joace, lui Joshua i se îngăduia doar rareori să vină la joacă în casa May. Bănuia că Alicia Wilder nu prea voia ca fiul ei să se amestece în învălmășeala din Woodland Courts. Abia după moartea mamei lui, în urmă cu doi ani și ceva, Josh începuse să-și petreacă la familia May cea mai mare parte a timpului liber.

Sărăcuțul Max, își spuse Maggie. Imaginea frumoasei Alicia i se șterse din minte, în timp ce mângâia părul copilului.

— Max, știu că ești obosit și nervos și foarte supărat, murmură ea cu un ton calm, alintător. Și fără-ndoială ai senzația că…

— Ce-i toată povestea asta, Max?

Glasul bărbătesc, profund, păru să inunde întreaga încăpere. Max se opri un moment din orăcăit, pentru a privi în sus. Tatăl său stătea în pragul camerei, cu brațele încrucișate pe piept, sprânce- nele cânepii arcuite și buzele strânse într-o liniuță subțire. Părea foarte mare, foarte autoritar și foarte furios. Maggie se adună pe picioare, cu senzația stranie că i se tăiase respirația. Greg nu așteptase’ să fie poftit înăuntru. Intrase din proprie inițiativă.

— Mămico, șopti Kari, în timp ce trecea cu băgare de seamă în spatele ei. Kari, de obicei atât de nărăvașă și nostimă, era timidă în preajma bărbaților, fapt de care Maggie devenea tot mai conștientă. Spre deosebire de Kristin, care cunoscuse un tată iubitor, până la vârsta de șase ani, Kari nu locuise niciodată în casă cu un bărbat. John May murise la numai o săptămână după nașterea celei mai mici fetițe ale sale.

Greg Wilder traversă camera spre a se opri în fața fiului său mezin.

— Mergem acasă, Max.

Glasul său nu lăsa loc pentru nicio discuție. Pentru Maggie, cel puțin, căci Max nu făcu decât să întoarcă iarăși capul, reluându-și istericalele.

— Destul, Max.

Doctorul Wilder vorbea pe un ton despre care Maggie bănuia că ar fi pus pe fugă personalul spitalului, sfârâindu-i călcâiele, să-i facă pe plac. Max Wilder îl ignoră complet.

Maggie observă o roșeață închisă colorând gâtul doctorului și răspândindu-i-se în sus peste obraji.

— Ar putea dormi aici în noaptea asta, doctore Wilder, propuse ea repede. Avem un pat în plus, la Kevin în cameră. Sunt suprapuse.

— Dacă Max se face de-un stat aici, atunci stau și eu!

Joshua revenise, încruntându-se bătăios spre tatăl său. În mânia sa, băiatul era o imagine miniaturală a bărbatului, cu excepția ochilor, căprui-deschis. Josh avea ochii mamei lui.

— Mergeți cu toții acasă, spuse Greg Wilder printre dinții încleștați. Joshua, Wendy, treceți la mașină! Imediat!

Wendy smulse ursulețul lui Max și o zbughi din cameră. Josh o urmă, cu o mutră posomorită. Greg se aplecă și-l luă pe Max în brațe. Spre groaza colectivă și plină de fascinație a membrilor familiei May, copilul începu să dea cu pumnii și picioarele și să-și zgârie tatăl, fără ca urletele turbate să i se potolească un moment măcar. Greg Wilder ieși cu pași mari, cărându-l pe Max în timp ce căuta să-i evite loviturile. Maggie și copiii ei îi urmară la mașină.

Joshua și Wendy stăteau deja pe bancheta din spate. Francine, o brunetă frapantă, în rochie de cocktail roșie, decoltată, stătea în față, furioasă. Greg îl îndesă în spate pe Max, care țipa.

— Maggie, îmi pare rău pentru ce s-a-ntâmplat, spuse, întorcându-se spre ea. Părea îngrozitor de hărțuit. Vârî mâna în buzunarul sacoului, scoțând o agrafă de bani, din aur, cu monogramă. Maggie își privi toți cei trei copii rămânând cu gurile căscate, în timp ce doctorul dădea la iveală teancul gros de bancnote. Simți tentația dureroasă de-a le întoarce capetele dinspre o asemenea priveliște.

Greg desprinse o hârtie de douăzeci de dolari și i-o întinse.

— Sper că ajunge atât, Maggie. Știu că-i ții de când au terminat școala, la trei jumate.

— Și cina au luat-o la noi, ciripi Kevin.

Maggie își simți obrajii devenind stacojii. Greg îi mai întinse o bancnotă de zece, dar ea se retrase, refuzând s-o primească.

— E prea mult, doctore Wilder. Dumneavoastră…

Din mașină răsună încă un răcnet, dar de astă dată îi aparținea Francinei. Max ajunsese pe fotoliul din față, atacând-o.

— Doamne ferește! murmură Greg. Se repezi spre mașină și deschise larg portiera, într-o încercare de a-l smulge pe Max de pe victima sa. Părul Francinei era vraiște, iar pe gâtul zvelt și brațele goale avea zgârieturi. Greg reuși să-l desprindă pe Max, dar nu înainte ca acesta să-și fi înfipt dințișorii în mâna femeii. Francine scoase un urlet disperat de durere. Doctorul țipă la fiul său și începu să-l croiască, ferindu-se tot timpul de pumnii și picioarele băiatului care-l bombardau.

Max continua să ragă din răsputeri. Câțiva vecini curioși se adunau la locul faptei, pentru a observa și comenta situația. Viața în Woodland Courts semăna cu traiul în proverbiala casă de sticlă: toți se simțeau liberi să se amestece în treburile celorlalți. Joshua sări din mașină și se alătură grupului.

— Ce s-a-ntâmplat? îl întrebă Kevin. De ce-a atacat-o Max pe prietena Iu’ tăticu-tău?

— L-a zis lui Max că dacă nu stă cuminte o să-i arunce ursulețul în râul Potomac, răspunse Josh.

Vecinii rămaseră cu gura căscată, șocați și dezaprobatori.

— Ăsta nu-i un mod de a-i vorbi unui copil, spuse mustrătoare doamna Jenkins, bunică a opt copii, care locuia în cealaltă jumătate a duplex ului familiei May. În ultimii cinci ani, stătuse noaptea cu copiii May, în timp ce Maggie lucra în schimbul trei la recepția unei linii aeriene importante, la Baltimore, în apropiere.

— La doamna aia groaznică ar trebui să-i fie rușine! exclamă indignată Kari, cu mâinile-n șolduri.

— Tatăl tău știe ce i-a spus lui Max? se miră cu voce tare Maggie. Era de acord cu doamna Jenkins și Kari. Fusese o remarcă plină de cruzime față de un copil, iar fastuoasei Francine ar fi trebuit să-i fie rușine.

— Nu, nu știe, replică voios Josh. Și Max i-a făcut-o! Uite-o că-i curge sânge!

— Maggie!

Acum Max suspina, urletele de furie preschim- bându-i-se în acelea ale unui copil lezat și înspăi- mântat. Tatăl său încetă să-l mai bată și-l aruncă pe canapeaua din spate a mașinii. Fără o singură privire spre mica gloată de spectatori, Greg Wilder urcă în mașină, trânti portiera și ambală feroce motorul. Marele Cadillac se smuci înainte, după care o luă din loc cu mare viteză.

— Hei, l-a uitat pe Josh, spuse Kari, chicotind.

Vecinii râseră. Cineva făcu o remarcă despre marii ștabi cu mașini pompoase, femei iuți la mânie și copii neglijați.

— Să mergem în casă, spuse repede Maggie, mânându-i pe cei patru copii în jumătatea ei din duplex. Poți sta aici în noaptea asta, Josh. Împrumuți o pijama de-a lui Kevin, că o periuță de dinți în plus avem noi.

— Hai, Josh, să ne terminăm fortul din Lego, îl chemă Kevin.

Cei doi băieți urcară în fugă scara îngustă, spre camera lui Kevin.

— Acum putem să ne uităm la Dorothy, mămi- co? E chiar vremea când trebuie să fie-n castelul vrăjitoarei, spuse Kari, luându-și mama de mână.

— Știe tot filmul pe-dinafară, observă Kristin, cu indulgență de soră mai mare.

— Și eu, zâmbi Maggie. Hai să mergem s-o vedem pe Dorothy cum îi vine de hac vrăjitoarei.

Își conduse fiicele în living-room, unde le așteptau televizorul și fierul ei de călcat.

Zece minute mai târziu, soneria se auzi din nou.

— Crezi că-i doctorul Wilder, mami? întrebă Kristin cu teamă.

Kari păru alarmată.

— Nu răspunde!

Neliniștea fetelor o tulbura pe Maggie. Recent, la un colocviu televizat, auzise un psiholog explicând rezultatele unui studiu întreprins asupra fiicelor de văduve. Efectele absenței taților începeau din copi- lărie, când fetițele tindeau să fie nervoase sau să se teamă în prezența bărbaților, și se prelungeau în anii adolescenței, fetele fiind prudente și timide cu băieții de aceeași vârstă. Conform ultimei cărți a eminentului psiholog, incapacitatea fetelor de a lega relații cu bărbații le putea împiedica să-și formeze atașamente de durată cu sexul opus.

Maggie înclina să desconsidere majoritatea celor pe care le auzea de la așa-zișii experți, dar acest studiu anume îi atinsese un punct dureros. Se întâmpla la fel și cu Kari și Kris? se întrebă, încruntându-se. Lipsa unui tată sau a unei figuri paterne începuse să le inspire fiicelor ei teama de bărbați?

— O să-l bată pe Josh, mămico! se văicări Kari.

— N-aveți niciun motiv să vă fie frică de doctorul Wilder, spuse cu fermitate Maggie. Nu umblă aiurea, bătând copiii. În seara asta a fost foarte supărat, iar Max era rău și…

Soneria răsună din nou, iar Maggie se grăbi să deschidă. Fetele rămaseră pe locurile lor. La ușă era Greg Wilder. Bărbatul jovial, încrezător în sine, care apăruse adineaori, dispăruse, înlocuit de un părinte, evident, jenat și enervat.

— Doctore Wilder, vă rog, lăsați-l pe Joshua să stea în noaptea asta aici, spuse repede Maggie.

Vocea îi tremura și, spre marea ei deznădejde, suna la fel de agitată ca și a fetițelor.

Greg îi privi ochii verzi și rugători, ridicați spre el, și lăsă să-i scape un oftat greu. „Ce zi de iad a mai ieșit și asta!“ își spuse. Fusese în chirurgie de la șapte dimineața, ieșind din operații doar ca să stea de vorbă cu familiile pacienților. Cel mai istovitor caz, atât fizic, cât și emoțional, fusese operația de înlăturare a unei tumori cerebrale maligne de la un student de colegiu, în vârstă de douăzeci de ani. Durase șase ore. Îi fusese imposibil să i-o extir- peze pe toată și-i venise să plângă, împreună cu familia, când le spusese tragica prognoză. Consultațiile pacienților proprii fuseseră peste măsură de lungi și rămăsese și la o vizită finală în saloane, astfel nimerind în ora de vârf a traficului de weekend din orașul Baltimore.

Când, în sfârșit, ajunsese acasă, o găsise pe Paula, fiica sa, în vârstă de paisprezece ani, gata să plece pentru a înnopta acasă la o prietenă. Nu fusese deloc încântată când Greg îi amintise că era vorba ca în noaptea aceea să stea cu sora și frații mai mici. O lăsase în camera ei, bosumflată, după ce fata îi spusese că era cel mai rău și mai neînțelegător tată din lume pentru că o făcuse să-și schimbe planurile.

A petrece seara la restaurantul-dancing Riverview Country Club, cu Francine Gallier, era probabil ultimul lucru de care mai avea chef, dar femeia îl invitase cu trei săptămâni în urmă, iar el acceptase, și se simțea obligat să se ducă. Încercase să-și autosugestioneze un oarecare entuziasm, enume- rându-i în minte atributele. Era frumoasă, senzuală, excitantă – cu o companie plăcută și bună la pat. Iar el avea nevoie de relaxare, de societate, de-a fi cu o femeie. Cerințele profesiunii, preocupările cu copiii… Trebuia să-și găsească un debușeu, nu?

Oare făcea toate aceste raționamente fiindcă era vinovat de-a fi părăsit copiii pentru încă o seară? se întrebase, în timp ce conducea mașina înapoi spre Maggie, ca să-l ia pe Josh. Fusese complet nepregătit pentru îngrozitoarea scenă cu Max. Crizele de nervi ale băiatului deveneau o crescândă sursă de îngrijorare. Când auzise urletele neîncetate din living-room-u\ lui Maggie, năvălise înăuntru să intervină. Acum era din nou în prag, ținând ușa doar puțin întredeschisă. Unele lucruri nu se schimbă niciodată, își spuse, strâmbându-se.

— Max și Wendy plângeau pe canapeaua din spate, spuse Greg, iar Francine tuna și fulgera în față, când mi-am dat seama că plecaserăm fără Josh.

Mai scoase un oftat.

— La naiba. Îmi… îmi pare cumplit de rău pentru că l-am bătut pe Max. Alicia ar fi fost îngrozită. Nu credea în pedepsele corporale de niciun fel, și până nu de mult…

Umerii i se înmuiară.

— … nici eu nu credeam.

Maggie îl privi, ascultând, nesigură ce să spună. Conversațiile lor în ușă erau întotdeauna ușoare și plăcute, glazurate cu aspectele cele mai hazoase ale creșterii copiilor. Zâmbeau mult și nu făceau niciodată aluzii la vreunele probleme. Acum, însă, Greg nu zâmbea; arăta obosit și descurajat. Nu era sigură dacă i se adresa ei sau doar își exprima gândurile cu glas tare. O năpădi un val profund de simpatie.

Îi părea rău pentru acest bărbat, își dădu ea seama cu oarecare surpriză. Niciodată nu se gândise, cu adevărat cât de complicată era, de fapt, viața lui; întotdeauna părea atât de calm și complet stăpân pe situație. Pentru prima oară, Maggie îi văzu viața dintr-un alt unghi. Meseria lui era dificilă și plină de solicitări, iar răspunderea totală pentru patru copii probabil că sporea până la niveluri copleșitoare presiunile pe care le avea de suportat. Ei, dar nu era de mirare că avea nevoie să iasă. În lume, să ducă o viață socială, să umble cu o femeie frumoasă ca Francine. Dar, când încerca s-o facă, îl sabotau copiii lui!

Greg observă cum strângea Maggie mâna pe ușă în timp ce-l privea.

— Și-acum, iată-te pe dumneata, spuse el, hol- bându-te la mine de parcă aș fi un inculpat dovedit de abuz asupra copiilor.

Era complet prăbușit.

— Nu-i nevoie să insiști ca Josh să stea aici, pentru a-l apăra de mânia monstrului său de tată.

— Nici nu m-am gândit la așa ceva, răspunse grăbită Maggie. Mă… mă gândeam cât de obosit arătați, doctore Wilder.

Remarca ei neașteptată îl luă pe Greg prin surprindere; o privi cu ochi mari. Nu i se zărea nici urmă de condamnare în expresie, doar compasiune și preocupare plină de căldură. O văzuse privind astfel copiii, pe-ai lui și pe-ai ei, dar pe el, niciodată. Și nu făcuse nici vreo glumă sarcastică; îi răspunsese cu seriozitate. Nu mai ținea minte când purtaseră ultima oară o conversație serioasă. Sporovă- ielile lor peste prag erau invariabil lejere, glumețe și superficiale.

— Sunt obosit, Maggie.

Își trecu mâna prin păr, răvășindu-și-l. Simțea o nevoie neașteptată de-a se așeza și a-i vorbi serios, de a-i împărtăși deprimarea și neajutorarea pe care le simțea cu privire la tristul viitor al pacientului său, de a-i spune cât de mult îl îngrijorau copiii și cât de vinovat se simțea de-a nu reuși să răspundă nevoilor lor. L-ar fi înțeles, o știa instinctiv.

Dar nu era timp de vorbă. Francine îl aștepta și întârziaseră deja la dans. Și cum să se așeze și să stea de vorbă cu Maggie, dacă nu-l poftea niciodată în casa ei? Nu erau prea multe de spus când erai exilat în prag. Greg oftă din nou și-și con- densă toate sentimentele în câteva cuvinte ostenite:

— A fost o… zi grea, toată.

— Înțeleg, spuse pe un ton liniștitor Maggie.

Privi în ochii aceia verzi și calzi și fu uimit de dorul pentru înțelegerea ei, de mângâierea ei. Se simți constrâns să nege acel simțământ.

— N-ai avea cum să-nțelegi! izbucni. Niciodată n-ai cunoscut frustrarea, regretul și vinovăția pe care le simt în relațiile cu copiii mei. Dumneata ești mama perfectă, chinuindu-te să te descurci cu indemnizațiile pentru decesul soțului, banii pe orele de îngrijit copii și munca aia mizerabilă de noapte, îmi îngrijești copiii de doi ani și patru luni, și te-am urmărit, Maggie. Ești răbdătoare, blândă și altruistă, genul de părinte pe care merită să-l aibă orice copil. Copiii dumitale sunt fericiți și bine adaptați. Dumneata nu-ți ieși niciodată din fire, sau să țipi la copii, sau… sau să dai în ei!

Maggie fu nevoită să râdă de imaginea pe care o sugerau cuvintele lui.

— Mă faceți să par înfiorător de sfântă, o Maică Machree în toată regula. Și deși sunt tentată să vă las să credeți mai departe că am o aureolă în jurul capului, n-aș îndrăzni. Unul dintre copiii mei v-ar putea povesti despre momentul când au adus noroi în bucătărie la zece secunde după ce terminasem de spălat și ceruit pe jos. L-am fugărit prin curte cu prăjina, zbierând ca o banshee[3].

„Ne-a revenit umorul“, își spuse Greg. Încercă să zâmbească, dar rezultatul semănă cu o grimasă lugubră. Maggie recurgea la glume pentru a-i închide gura, își dădu el seama printr-o neașteptată străfulgerare de intuiție. Și reușea absolut la fel de bine ca prin a-l ține afară, pe prag.

Maggie aștepta, cu speranță, ca Greg să râdă de mica ei glumă. Voia să-l destindă, să-l facă să surâdă. El însă nu zâmbea. Părea chiar mai mohorât. Renunțând la orice încercare de umor, Maggie îi spuse cu franchețe:

— De fapt, am avut nenumărate ocazii când mă simțeam obosită, deprimată sau furioasă, și mi-am descărcat sentimentele pe copiii mei. Știu totul despre vinovăție și regret. Sunt sigură că toți părinții încearcă, într-un moment sau altul, aceleași simțăminte pe care le-ați menționat, doctore Wilder. Se livrează odată cu marfa. Și cred că părinții singuri le simt de două ori mai tare.

Greg ridică din umeri, foindu-se incomod. Ce se-ntâmpla cu el? În acel moment, simțea o jinduire incredibilă ca Maggie să-i mângâie părul și să-l consoleze, cam în același fel în care o văzuse liniștindu-l pe Max. Îi era pe jumătate teamă că se putea face complet de râs, lăsându-și dorința să izbucnească în cuvinte.

— Ești foarte înțelegătoare…

Glasul îi era țeapăn și controlat.

— De obicei, nu mă las așa dus de val…

Maggie era sigură că-și regreta ieșirea impulsivă și se întreba dacă nu fusese prea impertinentă, oferindu-i unui medic cu experiență propriile ei opinii neștiințifice. Arăta însă atât de secătuit și descurajat; voia să-l îmbărbăteze oarecum. Simți un imbold aproape covârșitor de a-l cuprinde cu brațele și a-i șterge acele riduri de epuizare și îngrijorare de pe față. Complet deconcertată de aceste sentimente, căută să și le izgonească, luându-se singură în derâdere. Fără-ndoială, Greg Wilder n-avea nevoie de ea ca să-l consoleze! Avea desigur femei care stăteau la coadă ca să se ocupe de asta. Una dintre ele era chiar atunci în mașina lui.

Abordându-și camuflajul emoțional protector, Maggie reveni în rolul pe care-l cunoștea cel mai bine, al personajului matern.

— Doctore Wilder, de ce nu-i lăsați pe Max și Wendy să petreacă noaptea aici, cu noi?

Vocea ei era blândă, de-o muzicalitate plăcută, voce de mamă.

— Cele două fetițe pot dormi în dormitorul fetelor, iar pe Kristin am s-o mut în camera mea. Kari ar fi absolut fascinată s-o aibă alături pe Wendy și…

— Nu poți să-mi spui că vreunul dintre ei ar fi fascinat să-l aibă pe Max, o întrerupse el răutăcios.

Maggie rânji.

— A, Kristin și cu mine suntem amândouă topite după Max. Și celorlalți copii le place, deși poate n-ar vrea s-o recunoască. Am un pătuț pliant pe care-l pot întinde în camera lui Kevin și toți trei băieții vor dormi în noaptea asta acolo.

Greg se gândi la oferta ei. Lucrurile s-ar fi simplificat cert, dacă cei trei copiii mai mici rămâneau aici. Paula putea înnopta la prietena ei, încetând să mai stea îmbufnată, iar după seara de dans putea să meargă și el acasă la Francine, rămânând acolo toată noaptea. De obicei, trebuia să se dea jos din pat, împleticit, când avea mai mult chef de somn, să se-mbrace și să părăsească apartamentul amantei pentru a porni spre casă, căci nu îndrăznea să-și lase copiii singuri toată noaptea. Se hotărî.

— Îți mulțumesc, Maggie. Copiii pot rămâne aici. Îți sunt foarte recunoscător.

Ei, și de ce ideea unei seri pătimașe cu Francine, fără copii pe cap, nu-l entuziasma deloc? se întrebă. Ar fi trebuit să se simtă la fel de extatic de liber ca un adolescent cu mașina familiei la dispoziție și fără consemn de întoarcere. Dar nu era așa. Se simțea anost… și ciudat de singur. Băgă mâna după agrafa cu bani.

— Să-ți plătesc dinainte…

Maggie clătină din cap.

— A, nu, doctore Wilder. Asta nu se pune la socoteală ca muncă. Astă-seară, copiii mei își invită bunii prieteni să înnopteze la ei.

O briză ușoară îi înfoie părul, și-și netezi la toc șuvițele cu mâna stângă.

Era drăguță, reflectă Greg, privind-o. Întotdeauna o găsise astfel. Ten frumos, pomeți conturați, nas în vânt, drăgălaș și gură dulce, bine formată. Bine, dar chiar și în hainele astea vechi de pe ea, arăta…

Maggie era conștientă că se uita la ea și coborî ochii, stingherită. Niciodată n-o mai privise atât de lung și pătrunzător. Doamne, știa că arăta prost în seara asta, dar era evident că se prezenta chiar mai prost decât crezuse. Contrastul dintre ea și eleganta Francine îl frapase vizibil. Părea să nu-și mai poată lua ochii de la ea. Maggie își propuse să arunce în aceeași seară hainele vechi la gunoi.

Știa că o privea, își dădu seama Greg, când o văzu coborând ochii. Și se simțea stânjenită. O dovedeau poziția ei rigidă și mâinile crispate. Căută imediat s-o facă să se destindă, spunând primul lucru care-i trecu prin minte:

— Văd că încă mai porți verigheta.

Își privi propria mână fără inel.

— Eu… am încetat s-o mai port acum un an.

Începuse să se simtă ciudat, ieșind la întâlniri cu verigheta pe deget. Când acceptase în sfârșit faptul că nu mai era căsătorit, își scosese verigheta. Dar Maggie n-o făcuse. Însemna oare că încă se mai considera măritată cu soțul ei decedat? Gândul îl tulbura.

Maggie își privi banda de aur de pe deget și era gata să răspundă, când o voce ascuțită și nerăbdătoare strigă din mașină:

— Greg!

Atât Greg, cât și Maggie priviră într-acolo, pentru a o vedea pe Francine aplecată prin fereastră.

— Greg! strigă ea din nou. Și-așa am întârziat destul. Până-i ducem pe copiii ăștia acasă și…

Greg n-o mai ascultă, revenind spre Maggie, cu o combinație de jenă și iritare pe chip. Dacă ar fi fost Maggie în mașină, așteptându-l? Nu și-o putea închipui comportându-se atât de țâfnos ca Francine.

— Greg! se ridică poruncitoare vocea Fran- cinei.

— Copiii ăștia, întâmplător, sunt copiii mei, Francine, spuse Greg, în timp ce revenea cu pas întins la mașină, pe-un ton la fel de tăios ca al ei. Și vor petrece noaptea aici.

Wendy și Max săriră din mașină ca fulgerul, alergând spre Maggie. Vechiul ursuleț brun stătea vârât sub brațul lui Max, iar Greg simți un junghi neașteptat și dureros de remușcare. Ce fel de tată era, în fond? Cârpea un copil de patru ani, apoi se debarasa de copii pe timpul nopții ca să-i poată da de băut, de mâncat și de culcat unei cățele ca Francine Gallier…

Maggie îl luase pe Maxân brațe, iar membrele lui o cuprinseră ca ale unei maimuțici. Zâmbind, îl duse în casă, cu celălalt braț petrecut dezinvolt pe după umerii lui Wendy. Greg simți îndemnul nebunesc de a-i urma înăuntru. Nu că ar fi ajuns vreodată în casă, își spuse. Îi privi cum intrau în micul duplex de prefabricate, observând deprimat că nici copiii nici Maggie nu aruncaseră o privire în urmă, nici nu-i uraseră noapte bună.