Tentatie arzatoare

Tentatie arzatoare de Barbara Boswell

CAPITOLUL 1

După ce a suportat cu greu viața la orfelinat, ea a devenit mai târziu profesoara unei fetițe care locuia cu un bărbat pe nume Rochester și cu soția lui nebună, care era închisă în pod. De fapt, copilul nu era al lor. La un moment dat, casa a ars până la temelii, iar nebuna a murit. Deși Rochester era orb, el s-a căsătorit cu Jane.

Cheyenne lăsă hârtia deoparte și își frecă tâmplele cu vârfurile degetelor.

Reglă lampa de birou și aruncă o privire de jur împrejurul dormitorului, căutând parcă o cale de scăpare. Nu găsi niciuna, desigur.

Asta era viața ei: se mai terminase încă un semestru cu elevii din anul doi.

Se uită, dezamăgită, la vraful de lucrări de pe masă. Ce o uimea, cu adevărat, era faptul că Heather Lane, autoarea acestei critici denaturate, era una dintre cele mai bune eleve ale ei.

Chiar și mai rău, lucrarea lui Heather era cea mai bună din cele zece citite până acum; propozițiile erau complete și punctuația era corect pusă.

Cheyenne se gândi la eseul pe care îl citise înainte, scris în zeflemea.

Un altul avea atâtea greșeli, încât cuvintele păreau disparate.

Era evident că elevii din anul doi de la liceul din Whitneyville aveau nevoie de exerciții la dictare și aceasta era sarcina profesoarei lor, Cheyenne Whitney Merrit.

— Cheyenne? O tânără cu ochii negri și cu un mănunchi de bucle roșcate, prinse într-o coadă la spate, stătea în pragul ușii, uitându-se înăuntru cu coada ochiului.

— Intră, Joni Lynn, zise Cheyenne, zâmbindu-i fetei.

— Sper că nu te întrerup, spuse Joni Lynn și intră în cameră, ținând o foaie în mână. Mă întrebam dacă te poți uita peste… Se opri, înghiți în sec, apoi termină fraza… eseul meu.

— Cu plăcere. Cheyenne luă lucrarea și începu să citească. Buzele i se curbară într-un zâmbet plin de mândrie. Ca tot ce scria Joni Lynn, acest eseu întrunea aproape perfecțiunea cerută de un profesor de engleză sau de o comisie de admitere. Ideile ei erau originale și fluent exprimate, își alesese cuvintele, superb, și avea o gramatică impecabilă. Era o plăcere să-i citești eseul. E minunat, Joni Lynn, aprecie Cheyenne, zâmbindu-i fetei. O profesoară se poate considera binecuvântată cu un singur elev înzestrat, precum Joni Lynn, se gândi. Destul de mult într-o viață, dacă avea noroc. Cum în septembrie se împlineau patru ani de când preda engleza la Liceul Whitneyville, Cheyenne se considera privilegiată de a o fi întâlnit pe Joni Lynn atât de devreme în cariera ei.

Recunoscuse talentul fetei imediat, de la prima lucrare scrisă, dată de Joni Lynn cu doi ani în urmă. Eforturile lui Joni Lynn străluciră ca niște bijuterii printre vrafurile pline cu greșeli gramaticale.

Cheyenne roși de jenă, amintindu-și cum verificase numele lui Joni Lynn, de cel puțin trei ori, ca să fie sigură că l-a citit corect. Strong.

Joni Lynn era o Strong! Cheyenne fusese șocată la această revelație. Nu te puteai aștepta la asemenea talent din partea Strong-ilor.

De fapt, toată lumea din Whitneyville se aștepta numai la necazuri din partea familiei Strong.

Crescând în Whitneyville, Georgia, Cheyenne cunoștea foarte bine familia Strong. Îi auzise numindu-se „bieți nenorociți albi“, chiar și „odraslele lui Satan“.

Se zvonea că primii din familia Strong din oraș, fuseseră yankei, sosirea lor fiind oarecum legată de politica generalului William Tecumseh Sherman. Fuseseră trimiși în mod deliberat, așa spunea povestea, ca să mai aducă necazuri unui oraș deja oropsit de război. Un punct de vedere istoric, mai puțin combativ, spunea că fuseseră mânați de o răfuială sângeroasă, de undeva dintr-un bârlog din munții Apalași.

Oricare le-ar fi fost originea, clanul Strong încă trăia după legile lui într-un șir de case dărăpănate care se zguduiau când treceau trenurile.

Nici Cheyenne și nici altă fată drăguță, dintr-o familie respectabilă, nu se aventuraseră vreodată să se uite.

Fuseseră crescute cu toatele în spaima de ceea ce puteau face Strong-ii și luaseră amenințarea în serios.

Legendele persistau, alimentate de povestirile exagerate ale ultimelor escapade ale clanului. Cheyenne își considerase întotdeauna povestitorii drept niște artiști în arta ficțiunii și nu se mai gândise la clanul Strong.

Alți buni cetățeni din Whitneyville încă se mai fereau de degenerata familie Strong, care se înmulțea mereu.

Cu un an înainte, Cheyenne o invitase pe Joni Lynn să locuiască în casa ei, în calitate de baby-sitter, comisionară și tot ce putea fi cineva.

— O să iei o Strong? întrebase, neîncrezătoare, Tricia Vance Harper, prietena lui Cheyenne de la grădiniță. Modul în care pronunțase numele nu lăsa nicio îndoială asupra faptului că i se părea periculoasă manevra.

— Să lași o Strong să-ți intre în casă, o avertizase Willie, patronul băcăniei din Whitneyville, și te trezești cu tot clanul după tine. Nu o să scapi niciodată de ei. El vorbise cam la fel cum vorbea despre gândaci.

— O Strong? să locuiască aici, în bloc? urlase familia Mayfield, vecinii lui Cheyenne.

Dar Cheyenne avusese întotdeauna o fire încăpățânată. Văzând potențialul lui Joni Lynn, cunoscând-o pe fată din primul an de studiu, nu fu întoarsă din țelul său.

Care era triplu: să o salveze pe Joni Lynn de Strong-i, să-i dăruiască atmosfera potrivită pentru un copil și să o vadă într-o universitate de vârf, unde talentul ei să fie șlefuit și utilizat cu folos.

Joni Lynn voia, cu disperare, să facă ceva din ea și din viața ei, și Cheyenne era hotărâtă să o ajute.

Deci istoria s-a petrecut în septembrie trecut, când o Strong s-a mutat pe Silver Creek Road, cea mai veche și mai distinsă stradă din Whitneyville. Contrar celor prevăzute, valorile proprietăților vecine rămaseră stabile și niciun alt Strong, în afară de Joni Lynn, nu mai fu văzut prin zonă.

Viața continua să fie calmă în gospodăria lui Cheyenne, vecinii se obișnuiseră să o vadă pe Joni Lynn plimbându-l pe Peppy, câinele familiei, și ducându-i pe Brittany și pe Jeffrey Merrit la concursul de triciclete.

— Tu ești singura din oraș care puteai să reușești așa ceva, spunea Tricia, adesea, pe un ton admirativ. Fiind o Whitney, ai calitatea de a face niște lucruri în care alții ar eșua imediat. Doar o Whitney putea lua la ea o Strong, fără să fie complet ostracizată și catalogată drept una de-a lor. Poziția ta socială este invulnerabilă.

Cheyenne protesta mai mereu, dar știa că prietena ei putea avea dreptate. Numele ei de fată impunea un anume respect în oraș.

Deși acum folosea numele fostului ei soț, Evan Merrit, fusese mereu cunoscută drept o Whitney, o descendentă directă a lui Edward Whitney, care fondase orașul în 1830.

— Crezi că e destul de bine, Cheyenne?

Vocea precipitată a lui Joni Lynn întrerupse reveria lui Cheyenne. Se ridică și o îmbrățișă pe fată.

— E foarte bine, nu destul de bine, Joni Lynn. Cu recordul tău școlar și cu rezultatele SAT ai intra în orice colegiu din țară.

Joni Lynn roși de plăcere.

— Familia mea este așa de emoționată că voi merge la colegiu, zise ea, încet. Remarca ei o surprinse pe Cheyenne. Joni Lynn nu-și menționase niciodată familia, deși profesoara știa că o vizita cu regularitate. Vreau ca ei să fie mândri de mine, adăugă Joni Lynn, cu sinceritate și cu ochii sclipindu-i de fericire.

În sinea ei, Cheyenne se gândi că nu era așa de greu să-i facă fericiți pe Strong-i. Ei erau fericiți dacă nu stăteau în închisoare. Dar nu-și împărtăși gândurile lui Joni Lynn – înțelegea loialitatea față de familie.

În acel moment, Peppy, un collie corcit cu cocker spaniol, țâșni în cameră cu lesa în gură. Se uită de la Cheyenne la Joni Lynn, plin de speranță.

Ele râseră, văzându-i nerăbdarea.

— Îl duc la plimbare, zise Cheyenne. Vreau să iau puțin aer că să-mi limpezesc creierul de la efectul nociv al ălora, adăugă ea, arătând cu capul spre vraful de lucrări și strâmbându-se exagerat.

— Biata Jane Eyre a fost batjocorită din nou! zise Joni Lynn. De parcă viața ei nu ar fi fost destul de grea!

Cheyenne puse zgarda câinelui la gât și ieși din casă.

— Vin repede, îi strigă ea lui Joni Lynn.

Era o seară caldă și senină de septembrie, mii de stele argintii străluceau pe cerul albastru. Peppy, nerăbdător, întindea cât putea de lesă, în încercarea de a alerga pe trotuar.

Știa el unde se ducea – către un părculeț neamenajat, la două blocuri depărtare, care era frecventat des de clinii din cartier.

Cum mergea, grăbită, după câine, Cheyenne auzi zgomotul unui motor de motocicletă. O motocicletă pe Silver Creek Road? se întrebă ea, perplexă. Imposibil!

Își spuse că zgomotul trebuia să vină de pe Diloh Drive, la ceva mai multe blocuri depărtare. Auzise ea că unul dintre băieții Wilson își cumpărase o mică Honda. Silver Creek Road era așa de liniștită, încât rareori răzbătea vreun sunet, în special noaptea.

Zgomotul motorului se auzi mai tare și ea ajunse la concluzia că, într-adevăr, motocicleta se afla pe Silver Creek Road.

Se încruntă. Dacă zgomotul ăsta, care îți spărgea urechile, îi va scula pe Brittany și pe Jeffrey ai ei, va discuta mâine la școală cu Tom Wilson și îi va da să facă un eseu despre decibeli și poluarea sonoră.

Zgomotul se auzi mai aproape, dar, în mod paradoxal, mai încet. Lui Cheyenne îi luă câteva clipe să-și dea seama de ce. Când se dumeri, inima îi bătu cu putere în piept. Motocicleta încetinise, motorul doar torcând. Era aproape în spatele ei, mergând încet, în josul străzii. O urmărea?

Peppy părea indiferent la toate. Trăgea mai departe de lesă, dând din coadă, încântat că este afară. Motocicleta trase lângă ei acum, ținându-le ritmul. Cheyenne continuă să meargă, uitându-se în zare, fără să privească nici în dreapta, nici în stânga, părând la fel de indiferentă ca și Peppy.

— Ei, ia te uită, pe cine văd! Vocea masculină, răgușită și joasă, părea batjocoritoare. Domnișoara Cheyenne Whitney, prințesa orașului, a ieșit la plimbare.

Picioarele lui Cheyenne părură să se-împleticească și ea se opri imediat. Rămase nemișcată, prea speriată ca să vorbească sau să respire. Peppy trăgea de lesă, protestând că se opriseră.

— Îți place aerul nopții, domnișoară Cheyenne? întrebă profunda voce masculină. Întrebarea era o parodie la adresa bunelor maniere ale aristocrației din oraș.

Contrar voinței ei, Cheyenne răsuci capul ca să privească; la cine să privească? Nu-l putea numi agresor. Nu încă. Genunchii începură să-i tremure și înghiți în sec.

Își abătu privirea nervoasă asupra monstrului negru pe care omul ăla îl călărea, un enorm Harley-Davidson, care arăta de parcă ar fi putut trece peste Honda lui Tommy Wilson, fără să lase vreo fărâmă din ea.

Văzu coapsele musculoase în blugii negri care o încălecau și ciocatele care se odihneau pe pedale. Încet, își ridică privirea de la abdomenul plat și cureaua lată, până la pieptul larg și musculos și umerii lați.

Purta un tricou negru și brațele goale îi erau la fel de musculoase ca și restul trupului.

Ea clipi rapid din ochi când zări un tatuaj reprezentând o cobră, pe partea superioară a brațului lui. Deși era parțial ascuns de marginea mânecii, ar fi recunoscut acest tatuaj oriunde.

— Caleb Strong! exclamă ea, înainte de a-i vedea fața.

Era singura persoană tatuată pe care o cunoștea și avea un tatuaj pe cinste.

Cobra de pe brațul lui era tatuată la rândul ei, înfățișând imaginea mai mică a șarpelui. Ambele cobre afișau un zâmbet de reptilă.

— Îți amintești de mine? întrebă Caleb, zâmbind la fel de amenințător ca și cobrele de pe brațul Iul. Mă simt onorat, domnișoară Whitney.

Ea îl privi în ochi, holbată. Părea mai matur decât ultima dată când îl văzuse.

Desigur, asta fusese în urmă cu paisprezece ani, când ea era o proaspătă absolventă a Liceului Whitneyville, iar el un tânăr de optsprezece ani.

Doar câțiva Strong-i își continuaseră studiile până la terminarea liceului, iar Caleb n-o făcuse.

Renunțase la această realizare, părăsind școala și orașul doar cu câteva luni înainte de absolvire. Se zvonea că…

Ea își luă privirea de la el. Existaseră mereu zvonuri cu privire la Strong-i, care nu fuseseră niciodată negate sau verificate, și apărea câte un altul nou, în locul celui de dinainte.

Ea își drese glasul.

— Acum sunt Cheyenne Merrit, spuse, dorind ca vocea să nu-i fi tremurat.

— O, da, am auzit că te-ai căsătorit. Merrit, hâm? El păru amuzat de alegerea ei – un băiat din oraș – și adăugă: Foarte potrivit ca o Whitney să se căsătorească cu un Merrit. Se păstrează aristocrația pură.

— El a murit, zise ea, ca pentru a se apăra. Se uită fix spre asfalt, admonestându-se pentru a fi izbucnit așa. Ce se întâmplase cu diplomația ei?

— Adânca mea compasiune văduvei îndurerate, spuse Caleb, destul de politicos, dar ea sesiză aluzia ironică și subtilă din tonul lui. De parcă știa…

Nu, asta era imposibil, se consolă ea. Nimeni nu știa, nici măcar cei mai apropiați prieteni ai ei.

Cu atât mai puțin, Caleb Strong, care părăsise orașul cu ani în urmă.

— N-am știut că te-ai întors în Whitneyville, zise ea, nervoasă, ocolind subiectul Evan Merrit, al căsătoriei lor și al morții lui timpurii. Își concentra atenția asupra lui Peppy, care se culcase pe trotuar cu o expresie suferindă.

Caleb ridică din umeri.

— Ei, iată-mă.

— Da, te văd. Ea bâjbâi după o conversație politicoasă și-l întrebă: Te-ai căsătorit? Se îmbujoră și începu să se mute nervoasă de pe un picior pe altul. A fost o întrebare perfect normală, se gândi ea. Atunci de ce roșise? Și de ce nu putea opri această foială ridicolă? În viața ei nu se mai fâstâcise astfel.

— Nu, nu m-am căsătorit. Gura lui senzuală afișă un zâmbet provocator. Taina sfântă a căsătoriei nu mi s-a părut potrivită pentru mine. E un fel de închisoare, poate mai rău. Cel puțin, închisorile de stat te eliberează pentru bună purtare.

— Da, zise ea și se forță să zâmbească, întrebându-se de ce se referea la închisoare. Fusese el însuși închis? Ei, bine ai venit la Whitneyville, adăugă.

I se păru ei că aceasta a fost cea mai lungă conversație pe care a avut-o cu Caleb Strong. Cât fuseseră la Liceul Whitneyville, se întâlniseră de foarte puține ori.

Dar întâlnirile fuseseră memorabile. Înghiți în sec, amintindu-și.

— Mă întorc în fiecare an să-mi vizitez familia. El zâmbi șmecherește și adăugă: Desigur, venirile și plecările mele nu sunt anunțate în Gazeta de Whitneyville. Ea se gândi la rubrica privind plecările și sosirile din Gazeta de Whitneyville, unde se înregistrau vacanțele rezidenților, vizitele rudelor lor. Niciun Strong nu fusese menționat în acea coloană. De fapt, adăugă el, am venit vara trecută în Whitneyville, într-o vacanță scurtă. Cu puțin înainte să o iei pe fata surorii mele Crystal, ca să stea cu tine.

Cheyenne se încordă. Crystal Strong era mama lui Joni Lynn, și era cu un an mai mare decât Caleb. Părăsise școala la șaisprezece ani, ca să nască copilul. Joni Lynn nu vorbise niciodată despre adevăratul ei tată, deși făcea deseori comentarii neplăcute la adresa tatălui vitreg.

— Anul trecut am întâlnit-o de multe ori pe sora ta la școală, zise Cheyenne, precaută. Cu acele prilejuri vorbiseră despre talentul lui Joni Lynn și despre posibilitatea ca aceasta să se mute la Cheyenne.

Cu ochii minții, Cheyenne și-o imagină pe Crystal Strong. În ciuda faptului că aceasta părea obosită și deprimată, încă semăna cu drăguța ei fiică. Femeia îi menționase ceva despre un divorț și despre trei copii mici, dintre care unul era certat cu autoritățile școlii, pentru chiul repetat. Crystal fusese surprinsă, chiar suspicioasă la început, de dorința lui Cheyenne de a o ajuta pe Joni Lynn, dar, în cele din urmă, fusese de acord.

— Ai venit să o vezi pe Joni Lynn? întrebă Cheyenne, străbătută de un val de nervozitate. Pentru prima dată, unul dintre Strong-i venea în vizită și o îngrijora faptul că aceasta putea prevesti ceva rău. Voia să ia fata înapoi către un viitor nefericit?

— Mi se permite să-mi vizitez nepoata, nu? Sau trebuie să-mi asigur securitatea, înainte să pășesc pe acel pământ sfânt?

Vocea lui era plăcută – o tachina – dar ea îi simți sarcasmul.

— Desigur, zise ea. Adică, bineînțeles că nu! Doamne, la ce întrebare îi răspundea oare? La prima sau la a doua? Se mai foi o dată, nervoasă, și încă o dată roși, jenată. Elevii ei nu ar recunoaște-o niciodată în această postură pe hotărâta lor doamnă Merrit. Nimeni din oraș nu ar crede că Cheyenne Whitney Merrit era capabilă să se piardă cu firea.

— Ce vrei să spui, doamnă Merrit? întrebă, tărăgănat, Caleb.

Ea îl privi fugitiv. Spre marea ei neliniște, el o privea lung și gura i se strâmba batjocoritor. Și arogant. Poate încrezător. Nu, pirateresc se potrivea mai bine. Și sexy. Foarte sexy.

Gura lui Cheyenne se uscă, brusc. Se putea ca Strong-ii să fie antisociali, dar fuseseră înzestrați din plin cu frumusețe și sex appeal, ceea ce accentua ranchiuna celor din oraș. Dacă ei ar fi fost urâți, fizic, pericolul asupra tineretului din comunitatea lor ar fi fost mai mic. De aceea Caleb Strong era considerat o amenințare, o mare amenințare.

Felinarul de pe o stradă alăturată ilumina trăsăturile ascuțite ale feței sale. Părul lui blond-închis, tăiat mai scurt ca în zilele de școală, era decolorat de soare, iar gura îi era frumos conturată, buza de jos senzuală, ispititoare. Bronzul îi făcea ochii mai albaștri și mai strălucitori. Păreau să lucească cu o intensitate vibrantă, care constrângea, o intriga…

Cheyenne simți o amenințare dureroasă. Își aminti cum se uitase în acel ochi, cu mult timp în urmă, într-o zi de octombrie, când venise acasă de la liceu. Încă mai vedea scena: era îmbrăcată într-o fustă bleu cu alb, în jacheta lungă de la uniformă, avea părul strâns în codițe și legat cu funde albe și bleu.

O luase pe scurtătură, pe o alee din apropierea liceului, grăbindu-se să ajungă acasă înainte de apusul soarelui. Caleb, care mergea pe o motocicletă neagră – oare aceeași pe care era azi? – apăruse, ca din senin și se oprise lângă ea.

— Să nu-ți vină să-ți crezi ochilor și urechilor, zisese el, caustic. Este micuța domnișoară Whitney, călătorind prin partea săracă a orașului. Cheyenne își aminti cum pulsul i se accelerase în timp ce rămăsese cu gura căscată la el, la părul lui lung, la gura lui senzuală și supărată și la țigara care îi tremura între buze. Purta blugi și un tricou alb, iar tatuajul cu cobre dispăruse sub mânecă, atunci când își mutase mâna pe ghidon.

Ea murmurase o scuză despre faptul că pierduse mașina și că se grăbea să ajungă acasă, înainte să se lase întunericul. Chiar când vorbise, își imaginase cam cum o vedea el, ca pe o fetiță cuminte, una pe care nu ar fi lipit-o strâns de el, într-o îmbrățișare pasională, ca cea în care fusese prins și pentru care Penny Sherwood fusese suspendată trei zile din școală.

Cheyenne observase această scenă toridă în drum spre sala de gimnastică, iar scena îi zăbovise mult timp în minte. Și-o putea aminti chiar azi. Penny Sherwood se agățase de Caleb, cu brațele în jurul gâtului lui și cu o coapsă ridicată peste șoldul lui, în timp ce el o mângâia cu mâinile peste tot și o săruta cu foc. Fusese șocată și trezise cele mai ciudate și mai ridicole stări în Cheyenne. Știa că erau enervante, dar și plăcute, totodată.

— Vrei să te sui? o întrebase tânărul Caleb, uimind-o cu invitația lui. Timp de câteva secunde fusese tentată să se suie în spatele lui, pe acea motocicletă neagră și diavolească.

N-o făcuse, bineînțeles. Îndepărtând atracția, dăduse din cap și refuzase cu un politicos „Nu, mulțumesc”.

La urma urmei, ea era o fată de calitate, o Whitney, și nu-și putea păta reputația mergând pe motocicletă, în spatele lui Caleb Strong, cu brațele înfășurate în jurul taliei lui.

— Speriată? o încercase el.

Ea își ridicase capul sus și negase, și-i spusese că prefera să meargă pe jos.

El râsese și continuase să o escorteze până în șoseaua principală.

— Data viitoare, mergi pe drumul cel lung spre casă și ferește-te de alei, altfel, ai putea da de un lup fioros pe motocicletă, care te va răpi din lumea ta sigură. Apoi dispăruse, râsul lui amestecându-se cu vuietul motocicletei.

Și iată-i din nou, paisprezece ani mai târziu. Un râs șăgalnic o năpădi pe Cheyenne când îi întâlni privirea intensă. Simțea că el se uita undeva, în sufletul ei, venerând-o pe făptura sensibilă care nu a lăsat niciodată pe cineva să o tragă din lumea ei sigură.

— O să mă inviți înăuntru să-mi văd nepoata? Sau să aranjez să o văd acasă, la Crystal? La urma urmei, trebuie să te gândești și la vecinii tăi. Știu că ideea de a avea un Strong în preajmă trebuie să-i sperie ca naiba. Dacă o să apărem mai mulți dintre noi pe acolo, or să înnebunească.

Cuvintele lui șoptite conțineau atâta adevăr, încât Cheyenne roși.

— Ești foarte direct, zise ea, pe un ton strangulat.

— Adevărat. Las limbajul ales pe seama femeilor de genul tău, doamnă Cheyenne.

Ea era așa de moale, încât scăpă lesa câinelui.

— Toți se gândesc la lumea lui Joni Lynn, zise ea, încercând să aducă discuția pe un făgaș normal și neutru.

El râse.

— Atunci, probabil se gândesc că a fost schimbată la naștere, sau ceva de acest fel. Că, probabil, într-o casă respectabilă și fără pată, din Whitneyville, unii sunt terorizați de copilul Strong, care a fost o povară încă de când l-au adus acasă de la spital. Faptul că nu este o Strong din născare va confirma talentul lui Joni Lynn.

Cheyenne tresări. Destul de incredibil, acum două săptămâni, Martha Mayfield îi expusese o teorie similară. Familia Mayfield înghițea mai ușor aceasta decât faptul că o Strong putea fi atât de talentată, de morală și de sociabilă.

Peppy își alese chiar acel moment să tragă de lesă, nerăbdător în încercarea de a se mișca din nou.

Nu întâlni nicio rezistență, din moment ce Cheyenne nu apucase celălalt capăt. Peppy lătră, triumfător, și o șterse, profitând de libertatea lui neașteptată.

— Peppy, întoarce-te! țipă Cheyenne. Privi cum vârful cozii câinelui dispăru după bloc. Peppy! Vocea ei se ridică într-o comandă, o comandă căreia câinele nu i se supuse. Peppy o luă la sănătoasa, fără să se uite înapoi.

— Peppy a șters-o, remarcă Caleb.

— Nu a mai ieșit singur noaptea, zise Cheyenne, nervoasă. A scăpat o dată, în timpul zilei, și nu l-am găsit ore întregi. În cele din urmă, ne-a sunat un vecin și ne-a spus că l-a văzut pe Ruta Șase, sărind în susul și în josul drumului. A fost lovit aproape de trei ori!

— Se pare că i s-a suit libertatea la cap. Același lucru i s-a întâmplat vărului meu Bo, chiar după ce a ieșit prima dată din pușcărie. A fost atât de sălbatic, încât a fost închis la loc, după o zi.

— Oh! Un sentiment de ceva ireal o năpădi pe Cheyenne. Nu mai auzise pe nimeni vorbind de vreo rudă închisă, pentru că nu cunoscuse pe nimeni care să fi pățit așa ceva.

Apoi văzu strălucirea din ochii imposibil de albaștri ai lui Caleb. Nu aruncase remarca asta la întâmplare, ci o calculase intenționat, ca să o șocheze. De parcă ar fi ales, în mod deliberat, ca un bărbat ca el să spună aceste lucruri unei femei cum era ea.

Ea îl fixă cu privirea, uimită de ceea ce simțea.

— Poate mă duc să-l vânez pe Peppy, continuă el, zâmbind. Îl prind și îl duc acasă. Friptura de câine este o minunăție. Este o delicatesă pentru noi, Strong-ii.

Ea știa că el o batjocorea, pe ea și întregul oraș, pentru opinia nefondată pe care o avea despre ei.

— O, termină! zise ea, dur. Nu cred o clipă că Strong-ii mănâncă câini!

— A, doamna este un cetățean luminat, cu vederi liberale. Dar spune-mi, madam, ți-ai lăsa fiul sau fiica să se întâlnească cu un Strong?

— De vreme ce fiica mea are șase ani și fiul meu doar cinci, cred că întrebarea este nepotrivită.

— O scăpare foarte frumoasă, domnișoară Cheyenne. Ești o femeie manierată, când și când. Și, cu siguranță, prea bine crescută ca să riști să te sui pe șaua motocicletei mele, ca să căutăm câinele.

Zâmbetul lui încrezător și răutăcios o ațâță, de parcă el știa că nu-i va accepta provocarea.

O năpădi un acces de sălbăticie total neașteptat. Era uimită că recunoștea aceste sentimente, din moment ce niciodată nu fusese furioasă.

Așa cum știa Caleb Strong.

Respiră adânc. Inima îi bubuia în piept și simți cum mintea i se luminează. El era al naibii de sigur că ea nu va evada din mica ei lume sigură.

Ei, ce știa el? întrebă o voce din subconștientul ei.

— Îți accept invitația amabilă de a-l căuta pe Peppy, spuse ea, și făcu un pas mare spre motocicleta monstruoasă.