Omul care isi confunda sotia cu o palarie

Omul care isi confunda sotia cu o palarie de Oliver Sacks

Prefață

„Ultimul lucru pe care îl lămurește cineva într-o carte”, observă Pascal, „este cel pe care ar fi trebuit să-l spună de la bun început.” După ce am scris, adunat și aranjat aceste stranii povestiri, după ce am ales un titlu și două motouri, iată că acum trebuie să examinez ce am făcut și de ce.

Dualitatea celor două motouri și opoziția dintre ele – precum și opoziția dintre medic și naturalist, pe care o observă Ivy Mekenzie – corespund unei dualități care mi-e proprie: mă simt deopotrivă naturalist și medic, și mă interesează deopotrivă bolile și oamenii; în plus, sunt în egală măsură, chiar dacă nedesăvârșit, și teoretician și dramaturg, sunt atras deopotrivă de latura științifică și de cea literară, pe care le găsesc mereu în condiția umană, și nu în ultimul rând în condiția esențial umană care e starea de boală – animalele se îmbolnăvesc, dar numai omul ajunge cu adevărat la starea de boală.

Munca mea, viața mea, totul e dedicat bolnavilor, dar bolnavii și bolile lor mă conduc la gânduri care poate că altminteri nu mi-ar veni în minte, în asemenea măsură încât mă văd obligat să mă întreb, împreună cu Nietzsche: „Cât privește boala: aproape că suntem ispitiți să ne întrebăm dacă am putea trăi fără ea” – și să consider că problemele pe care le ridică boala sunt fundamentale. Pacienții mei mă incită mereu să-mi pun întrebări, iar întrebările mele mă conduc mereu la pacienți, astfel încât în povestirile sau studiile care urmează există o continuă mișcare de du-te-vino.

Studii, da; dar de ce povestiri sau cazuri? Hipocrate a introdus perspectiva istorică asupra bolii, ideea ca bolile au o desfășurare, de la primele lor manifestări până la punctul culminant sau criza, iar de aici la deznodământul lor favorabil sau fatal. Astfel, Hipocrate a introdus istoricul cazului, o descriere sau o prezentare a istoriei naturale a bolii, exprimată cu precizie prin vechiul cuvânt „patografie”. Asemenea povestiri sunt o formă a istoriei naturale, dar ele nu ne spun nimic despre individ și istoria lui; ele nu dezvăluie nimic despre persoana și experiența celui ce se confruntă cu boala și luptă pentru a supraviețui. Într-un istoric sumar al cazului nu există „subiect”; istoricul modern al cazului vorbește despre subiect într-o frază fugitivă („o ființă de sex femeiesc, albinos trisomică, de 21 de ani”) care s-ar putea aplica tot atât de bine unui șobolan ca și unui om. Pentru a readuce subiectul uman în centru – subiectul uman care suferă, se chinuie, se luptă – trebuie să aprofundăm istoria cazului sub forma unei narațiuni sau povestiri: doar atunci vom avea pe „cineva”, nu doar „ceva”, o persoană adevărată, un pacient, în relația sa cu boala, în relație cu partea lui fizică.

Esența ființei pacientului este cât se poate de relevantă în zonele mai înalte ale neurologiei și în psihologie, pentru că aici personalitatea pacientului e implicată în mod esențial, iar studiul bolii și al identității nu pot fi disociate. Acest tip de tulburări, precum și prezentarea și studiul lor, dau naștere unei discipline cu adevărat noi, pe care am putea-o numi „neurologia identității”, întrucât se ocupă de bazele neurale ale sinelui, de problema veche de când lumea a minții și a creierului. E posibil ca între psihic și fizic să existe în mod necesar o prăpastie, o prăpastie de categorie; dar studiile și relatările care se referă simultan și inseparabil la ambele – iar acestea sunt cele care mă fascinează în mod special și pe care (în general) le prezint aici – pot totuși servi la apropierea lor, pentru a ne aduce tocmai la intersecția mecanismului cu viața, la relația dintre procesele fiziologice și biografie.

Tradiția istorisirilor clinice pătrunse de elementul uman a atins apogeul în secolul XIX, decăzând ulterior o dată cu apariția științei neurologice impersonale. Luria[1] scrie: „Capacitatea de a descrie, atât de obișnuită la marii neurologi și psihiatri ai secolului XIX, aproape că a dispărut acum. […] Ea trebuie reînviată.” Lucrările sale târzii, ca Mintea unui mnemonist sau Omulcăruia i se năruie lumea, sunt încercări de a reînvia această tradiție pierdută. În același fel, prezentările de cazuri din această carte se inspiră dintr-o veche tradiție: tradiția secolului XIX, despre care vorbește Luria, tradiția lui Hipocrate, care a inițiat prezentările de caz, precum și tradiția universală și preistorică a pacienților care și-au povestit întotdeauna necazurile doctorilor.

Legendele clasice au figuri arhetipale: eroi, victime, martiri, războinici. Pacienții neurologici sunt toate acestea, iar în ciudatele povestiri adunate aici sunt și ceva mai mult. Cum să caracterizăm, în acești termeni mitici sau metaforici, „Marinarul rătăcit” sau alte figuri stranii din această carte? Am putea spune că sunt călători pe meleaguri de neînchipuit, meleaguri despre care altminteri n-am avea nici o idee și nici o reprezentare. Iată motivul pentru care viețile și călătoriile lor îmi par a ține de fabulos, iată motivul pentru care am folosit ca moto comparația cu 1001 de nopți, făcută de Osler, și pentru care mă simt obligat să numesc cazurile povești sau legende. În acest domeniu, științificul și literarul se cer îngemănate – lui Luria îi plăcea să vorbească despre „știință romantică”. Ele au fost îngemănate la hotarul dintre fapt și legendă, hotar ce definește – ca în cartea mea, Awakenings (Deșteptări) – viețile pacienților povestite aici.

Dar ce mai fapte! Ce mai legende! Cu ce să le comparăm? S-ar putea să nu găsim modele existente, metafore sau mituri. A sosit oare vremea unor noi simboluri, a unor noi mituri?

Opt capitole din această carte au fost deja publicate: „Marinarul rătăcit”, „Mâini”, „Gemenii” și „Artistul autist” în New York Review of Books (1984 și 1985), iar „Ray cel comic și ticurile lui”, „Omul care-și confunda soția cu o pălărie” și „Reminiscență” în London Review of books (1981, 1983, 1984) – unde versiunea mai scurtă a ultimului se numea „Urechi muzicale”. „Nivela” a fost publicat în The Sciences (1985). O relatare foarte veche despre una din pacientele mele, „originalul” lui Rose R. din Deșteptări, și despre personajul Deborah al lui Harold Pinter din A Kind of Alaska,[2] inspirat din această carte, poate fi găsită în „Nostalgie incontinentă” (publicată mai întâi sub titlul „Nostalgie incontinentă provocată de L-Dopa” în Lancet, în primăvara lui 1970). Din cele patru „Fantome” ale mele, primele două au fost publicate sub formă de „curiozități clinice” în British Medical Journal (1984). Două piese scurte sunt luate din cărți anterioare: „Omul care cădea din pat” este un fragment din A Leg to Stand On (Un picior pe care te poți sprijini), iar „Viziunile lui Hildegard” din Migraine (Migrenă).[3]

Celelalte douăsprezece capitole nu au fost publicate anterior și sunt cu desăvârșire noi, iar toate au fost scrise în toamna și iarna anului 1984.

Sunt îndatorat în mod special editorilor mei: întâi față de Robert Silvers de la New York Review of Books și Mary-Kay Wilmers de la London Review of Books; apoi față de Kate Edgar, Jim Silberman de la Summit Books din New York și Colin Haycraft de la Duckworth’s din Londra, care, împreună, au făcut atât de mult pentru a da cărții forma finală.

Dintre colegii mei neurologi, le sunt deosebit de recunoscător regretatului dr.James Purdon Martin, căruia i-am arătat videocasetele „Christina” și „Mr Macgregor” și cu care am discutat pe larg despre acești pacienți – „Doamna fără trup” și „Nivela” exprimă această gratitudine; doctorului Michael Kremer, fostul meu „șef” de la Londra, care, ca răspuns la Un picior pe care te poți sprijini (1984), a descris un caz personal foarte asemănător – ambele sunt acum cuprinse în „Omul care cădea din pat”; doctorului Donald Macrae, al cărui caz extraordinar de agnozie, ciudat de asemănător celui descris de mine, a fost descoperit întâmplător, la doi ani după ce am scris relatarea mea – și e rezumat într-un postscriptum la „Omul care își confunda soția cu o pălărie”; și, în mod cu totul deosebit, colegei și prietenei mele apropiate, dr.Isabelle Rapin, din New York, care a discutat multe cazuri cu mine, care m-a prezentat Christinei („Doamna fără trup”) și care îl cunoscuse pe Jose, „artistul autist”, de multă vreme, încă de pe când era copil.

Mulțumesc pacienților mei (și, în unele cazuri, rudelor lor) pentru sprijinul dezinteresat și generos pe care mi l-au dat relatându-mi poveștile prezentate aici; știind de multe ori că ei înșiși nu puteau fi ajutați direct, mi-au permis totuși, și chiar m-au încurajat, să scriu despre viețile lor, cu speranța că alții ar trage de aici învățăminte și că, într-o bună zi, s-ar putea vindeca. La fel ca în Deșteptări, numele și unele detalii personale au fost schimbate pentru a proteja intimitatea pacienților, dar m-am străduit să păstrez ce e esențial din viața lor.

În fine, doresc să-mi exprim recunoștința – și mai mult decât recunoștința – față de mentorul și propriul meu medic, căruia îi dedic această carte.

O.W.S.

New York

10 februarie 1985

PARTEA ÎNTÂI

PIERDERI

Cuvântul preferat al neurologiei este „deficit”, însemnând o deteriorare sau o incapacitate a funcției neurologice: pierderea vorbirii, pierderea limbajului, pierderea memoriei, pierderea dexterității, pierderea identității și o mulțime de alte lipsuri și pierderi ale unor funcții (sau facultăți) specifice. Pentru toate aceste disfuncții (alt termen favorit), avem tot felul de cuvinte privative – Afonie, Afemie, Afazie, Alexie, Apraxie, Agnozie, Amnezie, Ataxie – un cuvânt pentru fiecare funcție neurologică sau mintală de care pacienții pot fi parțial sau total privați din cauza unei boli, a unui accident sau a unei deficiențe de dezvoltare.

Studiul științific al relației dintre creier și minte a început în 1861, când, în Franța, Broca a descoperit că anumite dificultăți de exprimare verbală, afazie, apar mereu ca urmare a lezării unei anumite porțiuni din emisfera cerebrală stângă. Aceasta a deschis calea unei neurologii cerebrale care a permis, în câteva zeci de ani, realizarea unei „hărți” a creierului uman care atribuie capacități specifice – lingvistice, intelectuale, perceptive etc. — unor „centri” la fel de specifici din creier. Către sfârșitul secolului a devenit evident pentru mai mulți cercetători subtili – în primul rând pentru Freud, în cartea sa Afazia – că acest gen de cartografiere era prea simplist, că toate activitățile mintale au o structură internă complexă și trebuie să aibă o bază fiziologică la fel de complexă. Freud considera că acest lucru e valabil în special pentru anumite tulburări de recunoaștere și percepție pentru care a inventat termenul „agnozie”. Ca să înțelegem corect afazia sau agnozia era nevoie, credea el, de o știință nouă, mai elaborată.

Noua știință a creierului/minții pe care o avea în vedere Freud a luat ființă în timpul celui de-al doilea război mondial, în Rusia, fiind creată de A.R. Luria (și de tatăl său, R.A. Luria), de Leontiev, Anohin, Bemstein și alții, și a primit numele de „neuropsihologie”. Dezvoltarea acestei extrem de fecunde științe a reprezentat munca de-o viață a lui A.R. Luria, iar accesul ei în Occident a fost oarecum întârziat în raport cu importanța sa revoluționară. A fost expusă, sistematic, într-o carte monumentală, Funcțiile corticale înalte ale omului (tradusă în engleză în 1966) și, într-un mod total diferit, într-o biografie sau „patografie” – Omul căruia i se năruie lumea (tradusă în engleză în 1972). Deși aceste cărți au fost aproape desăvârșite în felul lor, rămăsese un întreg domeniu necercetat de Luria. Funcțiile corticale înalte ale omului se ocupa doar de acele funcții care țineau de emisfera stângă a creierului; în mod similar, Zazețki, subiectul Omului căruia i se năruie lumea, avea o leziune enormă în emisfera stângă, cea dreaptă fiind intactă, întreaga istorie a neurologiei și a neuropsihologiei poate fi într-adevăr privită ca o istorie a investigării emisferei stângi.

Un motiv important pentru neglijarea emisferei drepte, sau „minore”, cum i s-a spus mereu, este faptul că, în timp ce efectele diverselor leziuni localizate în partea stângă sunt ușor de demonstrat, sindroamele corespunzătoare ale emisferei drepte sunt mult mai puțin evidente. Cu oarecare dispreț, de regulă s-a presupus că emisfera dreaptă este mai „primitivă” decât cea stângă, cea din urmă fiind privită ca floarea unică a evoluției umane. Într-un anume sens, este corect: emisfera stângă este mai sofisticată și mai specializată, reprezintă o excrescență foarte recentă a creierului primatelor și, mai ales, al hominidelor. Pe de altă parte, emisfera dreaptă este cea care controlează capacitățile cruciale de recunoaștere a realității, pe care orice ființă vie trebuie să le posede pentru a supraviețui. Emisfera stângă, asemenea unui calculator atașat creierului de bază al ființei, este proiectată pentru programe și scheme de lucru, iar neurologia clasică era preocupată mai mult de scheme decât de realitate, astfel încât atunci când, în cele din urmă, au apărut unele sindroame ale emisferei drepte, ele au fost catalogate drept bizare.

Au existat în trecut încercări de explorare a sindroamelor emisferei drepte – de exemplu, cele ale lui Anton în anii 1890 și Potzl în 1928 – dar chiar și aceste încercări au fost în mod straniu ignorate. În Creierul care lucrează, una din ultimele lui cărți, Luria a dedicat emisferei drepte o secțiune scurtă dar dezamăgitoare, care se încheia astfel:

Aceste defecte încă incomplet studiate ne conduc la una dintre problemele fundamentale – rolul emisferei drepte în conștiința directă. […] Studiul acestui domeniu extrem de important a fost până acum neglijat […] Va fi analizat în detaliu într-o serie de articole […] în curs de elaborare.

În cele din urmă, Luria a scris unele dintre aceste articole în ultimele sale luni de viață, bolnav fiind. Nu le-a văzut niciodată publicate și nici nu au fost publicate în Rusia. El le-a trimis lui R.L. Gregory în Anglia și vor apărea în Oxford Companion to the Mind.

Dificultățile interne se adaugă aici celor externe. Nu e doar greu, ci imposibil, pentru pacienții cu anumite sindroame de emisferă dreaptă, să fie conștienți de propriile probleme – e vorba aici de o „anagnozie” particulară și specifică, după cum spunea Babinski. Și e foarte greu, chiar pentru cel mai atent observator, să descrie starea interioară, „situația” unor asemenea pacienți, fiindcă ea se deosebește enorm de orice a cunoscut vreodată el însuși. Dimpotrivă, sindroamele de emisferă stângă pot fi relativ ușor imaginate. Deși sindroamele de emisferă dreaptă sunt tot atât de frecvente ca și cele de emisferă stângă – de ce n-ar fi? — în literatura neurologică și neuropsihologică vom găsi o mie de descrieri ale sindroamelor de emisferă stângă pentru o singură descriere a unui sindrom de emisferă dreaptă. E ca și cum asemenea sindroame nu ar face obiectul neurologiei. Și totuși, după cum spune Luria, ele sunt de cea mai mare importanță. Atât de importante încât ar putea necesita un nou tip de neurologie, o știință „personalistică”, sau (cum îi plăcea lui Luria s-o numească) „romantică”, pentru că aici persona, sinele, își dezvăluie bazele fizice. Luria credea că o asemenea știință ar fi cel mai bine prezentată printr-o povestire, o istorisire amănunțită a cazului unui om cu o perturbare profundă a emisferei drepte, o anamneză[4] care ar fi totodată complementul și opusul „omului căruia i se năruie lumea”. Într-una din ultimele scrisori pe care mi le-a trimis, el îmi scria: „Publică asemenea povestiri, chiar dacă sunt simple schițe. E un domeniu de-a dreptul fascinant.” Trebuie să mărturisesc că aceste tulburări mă preocupă în mod deosebit, pentru că ele deschid sau făgăduiesc să deschidă domenii cu greu de închipuit în trecut, vestind o neurologie și o psihologie mai vaste, stârnind un interes mult mai mare decât neurologia rigidă și mecanică din trecut.

Așadar, interesul meu nu a fost captat atât de deficiențe, în sensul tradițional al cuvântului, cât de tulburările neurologice care afectează sinele. Asemenea tulburări pot fi de multe tipuri – ele pot apărea deopotrivă din cauza exceselor și alterărilor funcționale – și pare rezonabil să considerăm aceste două categorii în mod separat. Dar trebuie spus de la bun început că o boală nu este niciodată doar o lipsă sau un exces, că există întotdeauna o reacție din partea organismului sau individului afectat, reacție de restaurare, înlocuire sau compensare, de păstrare a identității sale, folosind mijloace oricât de stranii; o parte esențială a rolului nostru de medici este studierea sau influențarea acestor mijloace, nu mai puțin decât cercetarea agresiunii primare împotriva sistemului nervos. Acest fapt a fost afirmat cu tărie de Ivy Mekenzie:

Ce constituie o „entitate morbidă” sau o „nouă boală”? Medicul nu se ocupă, precum naturalistul, de o gamă largă de organisme diferite, teoretic adaptate prin reacții obișnuite la un mediu obișnuit, ci de un singur organism, subiectul uman, care se străduiește să-și păstreze identitatea în împrejurări potrivnice.

Această dinamică, această „strădanie pentru păstrarea identității” prin mijloace și cu efecte oricât de stranii, a fost recunoscută de multă vreme în psihiatrie – și, ca atâtea alte lucruri, este asociată în mod special cu opera lui Freud. Astfel, pentru el, iluziile paranoiei nu erau primare, ci erau încercări (nepotrivite) de refacere, de reconstrucție a unei lumi reduse la un haos total. În același sens, Ivy Mekenzie scria:

Fiziologia patologică a sindromului parkinsonian este studiul unui haos organizat, un haos provocat în primul rând prin distrugerea unor integrări importante și reorganizat pe o bază instabilă în procesul de reconstrucție.

Dacă Deșteptări era studiul unui „haos organizat” produs de o singură, dar multiformă, boală, ceea ce urmează este o serie de studii similare ale haosurilor organizate produse de o mare diversitate de boli. În prima secțiune, „Pierderi”, cazul cel mai important este, după părerea mea, cel al unei forme de agnozie vizuală: „Omul care își confunda soția cu o pălărie”. Cred că are o importanță fundamentală. Asemenea cazuri constituie o provocare extremă la adresa uneia dintre cele mai tenace axiome sau pretenții a neurologiei clasice – ideea că o deteriorare cerebrală, orice deteriorare cerebrală, diminuează sau înlătură „atitudinea abstractă și categorială” (expresia aparține lui Kurt Goldstein), reducând individul la planurile emoțional și concret. (O teză foarte asemănătoare a fost propusă de Hughlings Jackson, în anii 1860.) Aici, în cazul dr. P., observăm tocmai opusul – un om care a pierdut (deși doar în sfera vizualului) în întregime emoționalul, concretul, personalul, „realul”… și a fost redus la abstract și categorial, cu urmări dintre cele mai absurde. Ce ar fi avut de spus Hughlings Jackson și Goldstein despre asta? Mi-am închipuit deseori că-i rog să-l examineze pe dr. R și că-i întreb apoi, „Ei bine, domnilor, ce mai aveți de zis acum?”

1

Omul care își confunda soția cu o pălărie

Dr.P. era un distins muzician, cunoscut de multă vreme drept cântăreț, apoi profesor la școala de muzică din oraș. Aici au fost observate pentru prima oară lucruri ciudate legate de raporturile lui cu elevii. Din când în când, un elev i se înfățișa, iar dr. P. nu-l recunoștea; sau, mai exact, nu-i recunoștea chipul. De îndată ce studentul vorbea, era recunoscut după voce. Asemenea incidente se înmulțeau, provocând stânjeneală, perplexitate, teamă, ba uneori și râsete, deoarece nu numai că dr.P. reușea din ce în ce mai greu să distingă chipurile, dar el vedea chipuri și acolo unde nu existau: pe stradă, asemeni lui Magoo[5], bătea ușor cu palma capetele hidranților și parcometrelor, luându-le drept capete de copii; se adresa amabil capetelor sculptate de pe mobile și rămânea uimit când nu-i răspundeau. La început, toată lumea, ba chiar și dr. P. râdea de asemenea greșeli bizare ca și cum ar fi fost glume. Nu-i plăceau lui oare dintotdeauna jocurile de cuvinte, paradoxurile Zen și vorbele de duh? Înzestrările lui muzicale rămâneau remarcabile; nu se simțea bolnav, niciodată nu se simțise mai bine, iar greșelile sale erau atât de absurde – și de spirituale – încât nu puteau fi luate în serios. Ideea că „ceva e în neregulă” n-a apărut decât după vreo trei ani, când s-a îmbolnăvit de diabet. Știind bine că diabetul i-ar putea afecta ochii, dr. P. s-a dus la un oftalmolog, care i-a făcut o anamneză detaliată și i-a examinat atent ochii. „N-aveți nimic la ochi”, a fost concluzia doctorului. „Dar e ceva legat de părțile vizuale ale creierului. Nu de mine aveți nevoie, trebuie să mergeți la un neurolog.” Și astfel dr. P. a ajuns la mine.

De la început m-am lămurit că nu exista nici o urmă de demență în sensul obișnuit. Era un om cultivat și plin de farmec, vorbea bine și curgător, avea imaginație și umor. Nu-mi dădeam seama de ce fusese trimis la clinica noastră.

Și totuși era ceva puțin ciudat. Stătea în fața mea în timp ce vorbea, era îndreptat spre mine, dar ceva era în neregulă – greu de spus ce anume. Mă privea cu urechile, eram tentat să spun, nu cu ochii. Aceștia, în loc să fie ațintiți asupra mea, „învăluindu-mă”, așa cum e firesc, erau straniu ațintiți asupra nasului meu, urechii mele drepte, asupra bărbiei, ochiului meu drept – parcă ar fi observat (ba chiar studiat) aceste trăsături individuale, dar fără a vedea întreaga mea față, expresiile ei care se schimbau, „pe mine” în întregul meu. Nu sunt sigur că am înțeles atunci acest lucru, era numai o bizarerie iritantă, ceva se dereglase în combinația firească dintre privire și expresie. Mă vedea, mă scana, și totuși…

„Care e problema?” l-am întrebat în cele din urmă.

„Din câte știu eu, nici una” mi-a răspuns el zâmbind, „însă lumea pare să creadă că e ceva în neregulă cu ochii mei.”

„Dar dumneavoastră nu vă dați seama dacă aveți probleme cu vederea?”

„Nu, nu chiar, numai că din când în când mai greșesc.”

Am ieșit puțin ca să vorbesc cu soția lui. Când am revenit, dr. P. stătea liniștit la fereastră, atent, mai degrabă ascultând decât privind afară. „Trafic”, a zis, „zgomotele străzii, trenuri în depărtare, ca un fel de simfonie, nu-i așa? Cunoașteți Pacific 234 de Honegger?”

Ce om drăguț, mă gândeam în sinea mea. Cum ar putea suferi de ceva grav? M-ar lăsa oare să-l examinez?

„Da, sigur că da, dr. Sacks.”

Mi-am potolit tulburarea, poate și pe-a lui, trecând prin rutina liniștitoare a unui examen neurologic: forță musculară, coordonare, reflexe, tonus… în timp ce-i examinam reflexele – ușor anormale în partea stângă – a apărut primul fapt bizar. Îi scosesem pantoful stâng și îl atingeam pe talpa piciorului cu o cheie – test aparent neserios, dar esențial, pentru verificarea unui reflex – după care, scuzându-mă că trebuie să-mi strâng oftalmoscopul, l-am lăsat să se încalțe singur. Spre mirarea mea, după un minut, încă nu reușise.

„Pot să vă dau o mână de ajutor?” am întrebat.

„Ajutor? Pentru ce? Cui?”

„Ca să vă încălțați.”

„Ah”, a zis, „uitasem de pantof”, adăugând, sotto voce, „pantoful? pantoful?” Părea zăpăcit.

„Pantoful dumneavoastră”, am repetat. „Poate vreți să-l încălțați.”

A continuat să privească în jos, cu o concentrare intensă și deplasată, însă nu spre pantof. În cele din urmă, privirea i s-a fixat pe picior: „Acesta este pantoful meu, nu-i așa?”

Nu auzeam eu bine? Nu vedea el bine?

„Ochii mei”, a explicat și a pus mâna pe picior. „Acesta este pantoful meu, nu-i așa?”

„Nu. Acesta este piciorul dumneavoastră. Acolo este pantoful.”

„A! Credeam că e piciorul meu.”

Glumea? Era nebun? Era orb? Dacă era vorba de una din „greșelile lui ciudate”, era cea mai ciudată greșeală pe care o întâlnisem vreodată.

L-am ajutat să-și pună pantoful (piciorul) pentru a evita alte încurcături. Dr. P. părea netulburat, indiferent, chiar amuzat. Mi-am reluat examenul. Acuitatea lui vizuală era bună: nu-i era greu să vadă un ac de pe jos, deși uneori îi scăpa dacă era în stânga lui.

Vedea bine, dar oare ce vedea? Am deschis un număr din National Geographic Magazine, și i-am cerut să descrie unele imagini de acolo.

Răspunsurile lui erau foarte stranii. Ochii lui zburau de la un lucru la altul, culegând trăsături minuscule, trăsături individuale, așa cum făcuseră și cu fața mea. O zonă mai strălucitoare, o culoare, o formă îi atrăgeau atenția și stârneau comentarii, dar în niciun caz nu prindea întregul imaginii. Nu reușea să vadă întregul, ci numai amănunte, pe care le repera ca pe puncte de pe un ecran radar. Nu intra niciodată în legătură cu imaginea în întregul ei – nu-i recunoștea, așa zicând, fizionomia. Nu înțelegea dacă e vorba de un peisaj sau de o scenă.

I-am arătat coperta, o întindere nesfârșită de dune sahariene.

„Ce vedeți aici?” l-am întrebat.

„Văd un râu”, a spus. „Și o mică pensiune cu terasa ei de pe malul apei. Lumea stă la masă pe terasă. Văd umbrele colorate ici și colo.” Privea, dacă asta se poate numi „a privi”, dincolo de copertă, undeva în spațiu, și vorbea despre amănunte inexistente, ca și cum lipsa acestora din ilustrația reală îl împingea să-și imagineze râul și terasa și umbrele colorate.

Arătam probabil îngrozit, dar el părea să creadă ca se descurcase relativ bine. Avea o urmă de zâmbet pe față. Părea de asemenea convins că examinarea luase sfârșit, și se uita de jur-împrejur după pălăria lui. A întins mâna și a apucat capul soției lui, a încercat să-l ridice și sa și-l pună pe cap. Părea să-și fi confundat soția cu o pălărie! Soția părea obișnuită cu asemenea lucruri.

Nu puteam înțelege, în termenii neurologiei convenționale (sau neuropsihologiei), ce se întâmplase. În unele privințe părea perfect normal, iar în altele cu desăvârșire și neverosimil de afectat. Cum putea el oare, pe de o parte, să confunde capul nevestei cu o pălărie, iar pe de alta, să lucreze – cum după toate aparențele o făcea în continuare – ca profesor la școala de muzică? — Trebuia să mă mai gândesc, sa-l văd din nou – și sa-l văd într-un loc care-i era familiar, acasă la el.

După câteva zile, m-am prezentat acasă la dr. P. și la soția lui, cu partitura Dragoste de poet în geantă (știam ca-i place Schumann) și cu diverse obiecte pentru testarea percepției. Dna P. M-a introdus într-un apartament splendid, care amintea de Berlinul sfârșitului de secol. Un vechi și magnific pian Bosendorfer trona la loc de cinste în mijlocul camerei, iar în jurul lui erau pupitre muzicale, instrumente, partituri… Erau cărți, erau tablouri, dar muzica domina totul. Dr. P. și-a făcut apariția și, zăpăcit, a înaintat cu mâna întinsă spre ceasul cu pendulă, dar, auzindu-mi vocea, s-a corectat și a dat mâna cu mine. Ne-am salutat și am sporovăit puțin despre concertele și interpreții momentului. Cu modestie, l-am întrebat dacă ar dori sa cânte.

„Dragoste de poet!” a exclamat. „Dar eu nu mai pot citi notele. Veți cânta dumneavoastră, de-acord?”

Am zis ca voi încerca. La acel pian minunat chiar și interpretarea mea suna bine, iar dr. P. era un mai vârstnic, dar infinit de suav, Fischer-Dieskau[6], combinând o ureche și o voce perfecte cu cea mai fină inteligență muzicală. Era clar că școala de muzică nu-l păstra din milă.

Lobii temporali ai dr. P. erau de bună seamă intacți: avea un cortex muzical minunat. Dar ce se întâmpla, mă întrebam eu, în lobii săi parietali și occipitali, mai ales în acele zone unde are loc procesarea vizuală? Aveam în trusa mea neurologică corpurile geometrice ale lui Platon și m-am hotărât sa încep cu ele.

„Ce este acesta?” am întrebat scoțând primul corp.

„Un cub, bineînțeles.”

„Dar acesta?” am întrebat, rotind altul în aer.

A întrebat dacă ar putea să-l examineze, ceea ce a făcut repede și sistematic: „Un dodecaedru, bineînțeles. Și nu vă mai obosiți cu celelalte, voi recunoaște chiar și icosaedrul.”

Era clar că formele abstracte nu puneau probleme. Dar ce se întâmpla cu fețele? Am luat un pachet de cărți de joc. Le-a identificat pe toate imediat, inclusiv valeții, damele, popii și jokerul. Dar acestea sunt, la urma urmei, figuri stilizate și era imposibil de spus dacă el vedea fețe sau doar modele. M-am hotărât să-i arăt un volum de caricaturi pe care îl aveam în geantă. A reușit din nou, în cea mai mare parte. Trabucul lui Churchill sau nasul lui Pinocchio: de îndată ce prindea o trăsătură-cheie putea identifica fața. Dar, cum am mai spus, caricaturile sunt abstracte și schematice. Rămânea de văzut cum s-ar comporta cu fețe adevărate, reprezentate realist.

Am deschis televizorul, fără sonor, și am dat peste un film mai vechi cu Bette Davis. Se desfășură o scenă de dragoste. Dr. P. nu a reușit să identifice actrița – dar poate pentru că ea nu pătrunsese niciodată în lumea lui. Mai frapant era faptul că nu reușea să identifice expresiile de pe chipul ei și al partenerului, deși în cursul unei singure scene fierbinți acestea treceau de la dorință arzătoare la pasiune, surpriză, dezgust și furie, ajungând până la o împăcare înduioșătoare. Dr. P. nu pricepea nimic din toate acestea. Nu înțelegea ce se întâmpla, cine era unul și cine celălalt, nici măcar cine era bărbatul și cine femeia. Comentariile sale asupra scenei puteau foarte bine să fie ale unui marțian.

Era însă posibil ca unele dintre dificultățile sale să fie legate de irealitatea lumii de celuloid a Hollywoodului; și m-am gândit că ar putea avea mai mult succes în identificarea unor chipuri din propria lui viață. Pe pereții apartamentului erau fotografii ale familiei, colegilor, elevilor, ale lui însuși. Am adunat un teanc și i le-am arătat, nu fără oarecare presimțiri. Ceea ce fusese nostim, sau caraghios, când era vorba de film, devenea tragic când era vorba de viața reală. În general, nu recunoștea pe nimeni: nici familia, nici colegii, nici elevii, nici pe el însuși. A recunoscut un portret al lui Einstein, pentru că sesizase frizura tipică și mustața; același lucru s-a întâmplat cu una sau două alte persoane: „Ah, Paul!” a zis, când i s-a arătat un portret al fratelui său. „Bărbia asta pătrată, dinții ăștia mari, l-aș recunoaște pe Paul dintr-o mie!” Dar pe Paul îl recunoștea, sau una-două din trăsăturile lui, pe baza cărora putea face o încercare rezonabilă de a ghici identitatea subiectului? În absența unor „semne” evidente, era cu desăvârșire pierdut. Dar de vină nu era doar cunoașterea, gnosis; era ceva profund greșit în felul lui de a proceda. Pentru că aborda aceste chipuri – chiar și ale celor apropiați și dragi – ca și cum ar fi fost jocuri de puzzle sau texte. Nu se raporta la ele, nu-i aparțineau. Nici o față nu-i era familiară, privită ca un „cineva”, ci era identificată doar ca un set de trăsături, „ceva”. Era așadar o cunoaștere formală, fără nici o urmă de cunoaștere personală. Și de-aici provenea indiferența, sau orbirea lui, față de expresie. Pentru noi, un chip este o persoană care ni se înfățișează – vedem, cum s-ar spune, persoana prin persona ei, adică fața ei. Dar pentru dr. P. nu exista în acest sens nici o persona – nici o persona exterioară, și nici o persoană înăuntru.

Mă oprisem în drum spre el la o florărie și-mi cumpărasem un trandafir extravagant ca să mi-l pun la butonieră. L-am scos și i l-am dat. L-a luat ca un botanist sau ca un anatomist căruia i se dă un exemplar, iar nu ca o persoană care primește o floare.

„O lungime de aproximativ cincisprezece centimetri”, a comentat el. „O formă înfășurată, roșie, cu un accesoriu liniar verde.”

„Da”, am zis, încurajându-l, „și ce credeți că este, dr. P?”

„Greu de zis.” Părea perplex. „Îi lipsește simetria simplă a corpurilor geometrice platonice, deși ar putea avea o simetrie mai înaltă… Cred că ar putea fi o inflorescență sau floare.”

„Ar putea fi?” am întrebat.

„Ar putea fi”, a confirmat el.

„Mirosiți”, i-am sugerat, și se arătă iarăși oarecum mirat, ca și cum i-aș fi cerut să miroasă o simetrie mai înaltă. Dar s-a executat politicos și a dus floarea la nas. Brusc a revenit la viață.

„Minunat!” a exclamat el. „Un trandafir timpuriu. Ce miros divin!” A început să fredoneze „Trandafirul, crinul…“ Părea că realitatea putea fi transmisă prin miros, nu prin văz.

Am încercat un test final. Era o zi rece de primăvară și îmi lăsasem paltonul și mănușile pe o canapea.

„Ce e asta?” l-am întrebat, ridicând o mănușă.

„Pot s-o examinez?” a întrebat și, luând-o, a început s-o examineze, la fel cum examinase corpurile geometrice.

„O suprafață continuă”, a declarat în cele din urmă, „cu marginile răsfrânte spre interior. Pare să aibă” – a ezitat

— „cinci pungi ieșite în afară, dacă așa se spune”.

„Da”, am zis prudent. „Mi-ați făcut o descriere. Spuneți-mi acum ce e.”

„Un fel de recipient?”

„Da”, am zis, „și ce anume ar conține recipientul?”

„Ar conține conținutul lui!” a spus dr. P. râzând. „Sunt multe posibilități. Ar putea fi un portmoneu, de exemplu, pentru monede de cinci dimensiuni. Ar putea fi…”

Am întrerupt torentul care creștea. „Nu pare ceva cunoscut? Credeți că s-ar potrivi unei anumite părți a corpului dumneavoastră?”

Nu dădea niciun semn de recunoaștere.[7]

Niciun copil nu ar fi avut capacitatea de a vedea și de a vorbi despre „o suprafață continuă… cu marginile răsfrânte spre interior”, dar orice copil, cât de mic, ar fi știut de îndată că mănușa e mănușă, ar fi privit-o ca pe un lucru familiar, potrivit pentru mână. Dr. P. nu era în stare. Nimic nu i se părea familiar. Vizual, era pierdut într-o lume de abstracțiuni neînsuflețite. De fapt, nu avea o lume vizuală reală, așa cum nu avea un sine vizual adevărat. Putea vorbi despre lucruri, dar nu le putea privi „față în față”. Discutând cu pacienți suferind de afazie și leziuni în emisfera stângă, Hughlings Jackson spune că ei și-au pierdut gândirea „abstractă” și „prepozițională” – și-i compară cu câinii (sau, mai degrabă, compară câinii cu pacienți afazici). Pe de altă parte, dr. P. funcționa întocmai cum funcționează o mașină. Nu numai că se arăta tot atât de indiferent față de lumea vizuală ca un calculator, dar și – mai frapant – analiza lumea așa cum o analizează un computer, folosind trăsături-cheie și relații schematice. Schema putea fi identificată – printr-un fel de „procedură de identificare” – fără a sesiza câtuși de puțin realitatea.

Până aici testarea pe care o făcusem nu-mi spusese nimic despre lumea interioară a dr. P. puteau fi oare încă intacte memoria sa vizuală și imaginația? I-am cerut să-și închipuie că ar intra într-unul din scuarurile orașului, venind dinspre nord, străbătându-l în imaginație sau în memorie, și să-mi spună care sunt clădirile pe lângă care ar trece. A menționat clădirile din partea dreaptă, dar niciuna din partea stângă. I-am cerut atunci să-și închipuie că ar intra în scuar prin sud. A menționat iarăși numai acele clădiri care erau pe partea dreaptă, deși acestea erau tocmai cele pe care le omisese înainte. Cele pe care le „văzuse” lăuntric nu mai erau menționate acum; probabil că nu le mai „vedea”. Era evident că dificultățile lui legate de partea stângă, deficiențele lui de câmp vizual, erau în aceeași măsură interne și externe, împărțind în două memoria și imaginația lui vizuală.

Ce se întâmpla, la un nivel mai înalt, cu vizualizarea lui internă? Gândindu-mă la intensitatea aproape halucinantă cu care Tolstoi își vizualizează și însuflețește personajele, l-am întrebat pe dr. P. despre Anna Karenina. Își putea aminti fără greutate întâmplările, avea o percepție intactă a intrigii, dar omitea caracteristicile vizuale, povestirile și scenele vizuale. Își amintea cuvintele personajelor, dar nu și chipurile lor; și, deși putea cita descrierile vizuale originale grație memoriei sale remarcabile și aproape textuale, acestea se dovedeau cu desăvârșire goale pentru el, lipsite de realitate senzorială, imagistică sau emoțională. Exista deci, de asemenea, o agnozie interioară.[8]

Dar a devenit limpede că acesta era doar cazul anumitor tipuri de vizualizări. Vizualizarea chipurilor și a scenelor, a povestirii vizuale și acțiunii dramatice era profund deteriorată, aproape absentă. Vizualizarea schemelor era însă intactă, ba chiar sporită. Astfel, când l-am provocat la o partidă de șah mintal, n-a avut nici o dificultate în vizualizarea tablei de șah sau a mișcărilor – și într-adevăr nu i-a fost greu să mă bată măr.

Luria spunea despre Zazețki că-și pierduse complet capacitatea de a juca jocuri, dar că „imaginația sa vie” nu era alterată. Zazețki și dr. P. trăiau în două lumi din care una era imaginea în oglindă a celeilalte. Dar deosebirea cea mai tristă dintre ei era că Zazețki, după cum spunea Luria, „lupta să-și recâștige facultățile pierdute cu tenacitatea condamnatului”, în timp ce dr. P. nu lupta, nu știa ce pierduse, de fapt nu știa că pierduse ceva. Dar cine se afla într-o situație mai tragică, sau cine era mai blestemat – omul care știa acest lucru sau cel care nu știa?

Când am terminat examenul, dna P. Ne-a poftit la masa pe care se aflau cafea și prăjituri delicioase. Cu un aer flămând, fredonând, dr. P. a atacat prăjiturile. Repede, fără să se gândească, melodios, trăgea platourile spre el, unul după altul, și lua de ici-colo, într-un mare șuvoi gâlgâitor, un cântec comestibil al mâncării, până când a fost brusc întrerupt: o bătaie puternică și hotărâtă în ușă. Surprins, uluit, blocat de întrerupere, dr. P. s-a oprit din mâncat și a rămas împietrit, nemișcat, la masă, cu o înfățișare indiferentă, oarbă, zăpăcită. Privea masa, dar n-o mai vedea; n-o mai percepea ca pe o masă încărcată cu prăjituri. Soția lui i-a turnat puțină cafea: mirosul i-a gâdilat nările și l-a adus înapoi la realitate. S-a reluat melodia mâncatului.

Cum o fi rezolvând fiecare lucru, mă întrebam. Ce se întâmplă când se îmbracă, merge la toaletă, face baie? M-am dus după soția lui în bucătărie și am întrebat-o, de exemplu, cum face el ca să se îmbrace. „La fel ca și cu mâncatul”, mi-a explicat ea. „Îi scot din dulap hainele obișnuite și le pun în locurile obișnuite, iar el se îmbracă fără probleme, cântând pentru sine. Face totul cântând pentru sine. Dar dacă e întrerupt și pierde șirul, se oprește totul, nu-și recunoaște hainele și nici propriul trup. Cântă tot timpul – cântece de mâncat, cântece de îmbrăcat, cântece de baie, cântece de tot felul. Nu poate face un lucru decât dacă-l transformă în cântec.”

În timp ce vorbeam mi-au atras atenția tablourile de pe pereți.

„Da”, spuse dna P., „era și pictor talentat, nu numai cântăreț. Școala îi expunea tablourile în flecare an.”

Le-am privit cu multă curiozitate. Erau așezate în ordine cronologică. Toate lucrările sale timpurii erau naturaliste și realiste, exprimând o stare și o atmosferă pline de viață, frumos detaliate și concrete. Apoi, cu trecerea anilor, deveneau mai puțin vii, mai puțin concrete, mai puțin realiste și naturaliste, mai abstracte, chiar geometrice și cubiste. În cele din urmă, în ultimele picturi, pânzele deveneau lipsite de sens, sau lipsite de sens pentru mine – doar linii haotice și pete de culoare. Am comentat acest lucru cu dna P.

„Ah, dumneavoastră, doctorii, sunteți niște filistini!” a exclamat ea. „Nu puteți urmări dezvoltarea artistică, felul în care a renunțat la realismul din tinerețe și a înaintat în arta abstractă, nonfigurativă?”

„Nu, nu asta e”, mi-am zis în sinea mea (dar m-am abținut să-i spun sărmanei dne P.). El trecuse intr-adevăr de la realism la nonfigurativ, la abstract, dar nu de artist era vorba, ci de patologie, care avansa spre o agnozie vizuală profundă, în care toată puterea de reprezentare și imaginație, tot simțul concretului și al realității erau distruse. Acest perete cu tablouri era o expoziție tragică ținând de patologie, nu de artă.

Și totuși, mă întrebam, într-un anume sens, nu avea ea dreptate? Căci deseori între forțele patologiei și cele ale creației există un conflict și, uneori, chiar o înțelegere tacită. Poate că în perioada sa cubistă a existat o evoluție, deopotrivă artistică și patologică, ducând la nașterea unei forme originale; pierzând concretul, putea câștiga în abstract, căpătând o sensibilitate mai mare pentru toate elementele structurale ale liniei și conturului, o forță, asemănătoare cu cea a lui Picasso, de a vedea și înfățișa acele alcătuiri abstracte ce se ascund în concret și de regulă se pierd… Mă temeam însă că în picturile din ultima perioadă nu era decât haos și agnozie.

Ne-am întors în marele salon de muzică, unde trona pianul Bosendorfer, iar dr. P. fredona ultimul tort.

„Ei bine, dr. Sacks”, mi-a spus, „îmi dau seama că mă găsiți un caz interesant. Puteți să-mi spuneți ce nu e în regulă și să-mi faceți niște recomandări?”

„Nu pot să vă spun ce nu e în regulă”, i-am răspuns, „dar vă voi spune ce cred eu că e bine. Sunteți un muzician minunat, iar muzica este viața dumneavoastră. Ce aș putea recomanda eu, într-un asemenea caz, este o viață alcătuită în întregime din muzică. Muzica a fost centrul vieții dumneavoastră, faceți-o acum să fie întreaga viață.”

Acestea s-au petrecut acum patru ani. Nu l-am mai văzut de-atunci, dar m-am întrebat adesea cum înțelegea el lumea, dat fiind că în mod straniu a pierdut imaginea și vizualul, dar și-a păstrat intactă marea muzicalitate. Cred că pentru el muzica luase locul imaginii. Nu avea o imagine a corpului, avea o muzică a corpului: de aceea se putea mișca și purta atât de firesc, dar se oprea complet zăpăcit dacă „muzica interioară” înceta. La fel și în privința exteriorului, a lumii…[9]

În Lumea ca voință și reprezentare, Schopenhauer spune că muzica este „voință pură”. Cât de fascinat ar fi fost el de dr. P., un om care pierduse complet lumea ca reprezentare, dar o păstra în întregime ca muzică sau ca voință.

Această stare binecuvântată a durat până la sfârșit— fiindcă, în ciuda evoluției treptate a bolii sale (o tumoare masivă sau un proces degenerativ în zonele vizuale ale creierului), dr. R a predat muzică până în ultimele zile ale vieții sale.