Pilotul de pe Dunare (Le pilote du Danube)

I.

La concursul de la Sigmaringen.

În acea zi de sâmbătă 5 august 1876, o mulțime numeroasă și zgomotoasă umplea cârciuma Hanul Pescarilor. Cântece, strigăte, clinchete de pahare, aplauze, exclamații alcătuiau un vacarm dominat, la intervale aproape regulate, de acea interjecție hoch1 prin care bucuria germană ajunsă la paroxism obișnuiește să se exprime.

Ferestrele cârciumii dădeau direct spre Dunăre, la marginea fermecătorului orășel Sigmaringen, capitala enclavei princiare Hohenzollern, situată aproape la izvoarele acestui măreț fluviu din Europa centrală. Răspunzând invitației de pe firma pictată cu frumoase litere gotice, se adunaseră aici, membrii Ligii Dunărene, societate internațională de pescari, aparținând diferitelor naționalități riverane. Și cum nu există adunare veselă fără băutură, se bea berea de München și vin bun unguresc, cu halbele și paharele pline. Se și fuma mult deoarece sala cea mare era complet întunecată de fumul mirositor care ieșea neîncetat din lungile pipe. Dacă membrii Societății nu se mai vedeau între ei, în schimb se puteau încă auzi, dacă nu surziseră de-a binelea. Calmi și tăcuți în exercițiul meseriei lor, pescarii cu undița sunt, în adevăr, oamenii cei mai zgomotoși din lume atunci când și-au lăsat uneltele de pescuit. Ei sunt tot atât de pricepuți în povestirea întâmplărilor lor ca și vânătorii – ceea ce, se știe, nu-i puțin lucru.

Erau la sfârșitul unui prânz dintre cele mai copioase, care adunase vreo sută de meseni, toți pescari pătimași de apă, fanatici ai undiței. Judecând după numărul sticlelor goale care zăceau pe mese și în jur, pescuitul de dimineață le uscase bine gâtlejul. Acum venise rândul lichiorurilor pe care oamenii le-au inventat ca să urmeze cafelei.

Sunase ora trei, când mesenii, din ce în ce mai stacojii la față, părăsiră masa. Ca să fim drepți, unii se clătinau și le-ar fi fost greu să se dispenseze de sprijinul vecinilor. Dar marea majoritate aveau picioarele bine înfipte în pământ ca niște bravi și solizi bărbați ce erau obișnuiți cu astfel de ședințe vesele ce se organizau de câteva ori pe an în legătură cu concursurile Ligii Danubiene.

Aceste concursuri, foarte urmărite și sărbătorite de lume, aveau o bună reputație pe întreg cursul vestitului fluviu galben și nu albastru cum îl cântă faimosul vals al lui Strauss. Concurenții veneau din ducatul Baden, din Wurtenburg. Bavaria, Austria, Ungaria, România și Serbia, ba chiar și din Bulgaria. Societatea număra de-acum cinci ani de existență. Foarte bine condusă de președintele ei, Miclescu, ea prospera. Resursele ei mereu crescânde îi permiteau să ofere premii importante la concursuri, iar drapelul său strălucea de glorioasele medalii câștigate în lupte strânse cu reprezentanții asociațiilor rivale. La curent cu legislația privind pescuitul fluvial, comitetul său de conducere își susținea aderenții, atât împotriva Statului cât și a particularilor, apărându-le drepturile și privilegiile cu acea tenacitate, ba chiar încăpățânare profesională, specifică bipezilor pe care instinctul de pescar cu undița îi face demni de a fi clasați într-o categorie aparte a umanității.

Concursul ce avusese loc de curând era al doilea din acest an 1876. Încă de la ora cinci dimineața, concurenții părăsiseră orașul spre a ajunge pe malul stâng al Dunării, puțin mai sus de Sigmaringen. Toți purtau uniforma Societății: cămașă scurtă, lăsând libertate în mișcări, pantaloni băgați în cizme cu talpă groasă, șapcă albă cu cozoroc lat. Se înțelege de la sine că toți aveau colecția completă a diferitelor unelte enumerate în Manualul Pescarului: undițe, prăjini, mincioguri, undițe împachetate în piele de căprioară, plute, sonde, plumb de undiță de diferite mărimi, musculițe artificiale, ibrișin, păr de cal. Pescuitul era liber în sensul că orice pește prins era bun și fiecare putea să-și aleagă locul cum credea.

La ora 6 fix, cei nouăzeci și șapte de concurenți se aflau pe locurile lor, cu undița ridicată în mână, gata să arunce momeala.

O goarnă dădu semnalul și cele nouăzeci și șapte de undițe se aplecară pe apă dintr-o singură mișcare.

Concursul era dotat cu mai multe premii, dintre care primele, de o valoare de o sută de florini fiecare, urmau să fie atribuite pescarilor ce aveau să prindă cel mai mare număr de pești, precum și celui ce reușea să-l captureze pe cel mai mare.

Până la ora unsprezece fără cinci, când goarna anunță închiderea concursului, nu se ivi nici un incident. Fiecare captură fu supusă, pe rând, comisiei formată din Președintele Miclescu și din patru membri ai Ligii Dunărene.

Deși printre pescari existau, în general, multe capete înfierbântate, nimeni nu punea la îndoială, nici măcar o clipă, imparțialitatea acestor înalte și puternice personaje, așa încât nici o reclamație nu era posibilă. Totuși, ei fură nevoiți să se înarmeze cu multă răbdare până la cunoașterea rezultatelor; căci atribuirea diferitelor premii privind greutatea sau privind numărul peștilor prinși, trebuia să rămână secretă până la distribuirea recompenselor; festivitatea de premiere avea să fie precedată de un ospăț care trebuia să-i adune frățește pe toți concurenții.

Ora aceasta sosise. Pescarii, fără a mai vorbi despre curioșii veniți din Sigmaringen, așteptau, așezați confortabil în fața estradei pe care se aflau Președintele și ceilalți membrii ai comisiei.

Și în adevăr, dacă scaunele, băncile și taburetele nu lipseau de acolo, nu lipseau nici mesele, iar de pe ele halbele de bere, sticlele cu băuturi variate și nici paharele mari și mici.

După ce fiecare luă loc iar pipele fumegau tot mai tare, Președintele se sculă.

— Ascultați… ascultați! Se striga din toate părțile.

Domnul Miclescu își goli mai întâi țapul de bere, a cărei spumă îi albi vârful mustăților: „Dragi colegi, spuse el în germană, limbă înțeleasă de toți membrii Ligii Dunărene în ciuda diversității naționalităților; să nu vă așteptați la un discurs organizat, cu introducere, dezvoltare și concluzii.