Podurile din Madison County

Podurile din Madison County de Robert Waller

„Din când în când apare câte o poveste magică, o bijuterie de carte; ea compensează toate banalitățile pe care le citim în mod curent. Un exemplu este Podurile din Madison County.”

Indianapolis News

„Dacă credeți în destin… Dacă sunteți un romantic… atunci această poveste de dragoste vă oferă o clipă de bucurie.”

Kansas City Star

„O carte de un romantism strălucitor… Waller este un povestitor extraordinar.”

Washington Post

„Acest prim roman al lui Waller este o lectură memorabilă… o poveste de neuitat.”

Cleveland Plain Dealer

„O carte de suflet: romanul de dragoste al lui Robert James Waller, a cărui acțiune se petrece într-un decor rustic, cucerește inimile oamenilor.”

People

„Strălucitoare… Podurile demonstrează că destinul poate face lucruri minunate.”

Miami Herald

„Podurile ne reamintesc că dragostea poate însemna speranță… Ne spun lucruri pe care, în adâncul sufletelor noastre, le știm deja.”

Los Angeles Daily News

ÎNCEPUTUL

Există cântece care se iscă din ierburi, din pulberea unei puzderii de drumuri de țară. Acesta este unul dintre ele. Într-o după-amiază târzie din toamna anului 1989, stând la masa mea de lucru și urmărind semnalele unui cursor pe ecranul computerului din fața mea, aud că sună telefonul.

La celălalt capăt al firului este un tip de fel din statul Iowa, pe nume Michael Johnson. Acum locuiește în Florida. Un prieten din Iowa i-a trimis una din cărțile mele. Michael Johnson a citit-o, a citit-o și sora lui, Carolyn, și au să-mi povestească ceva care cred ei că m-ar putea interesa. El e circumspect și refuză să-mi dea amănunte, spunându-mi doar că el și Carolyn sunt gata să vină până în Iowa ca să stea de vorbă cu mine.

Mă intrigă faptul că sunt dispuși să facă un asemenea efort, deși sunt sceptic în privința ofertelor de acest soi. Așa că accept să am o întâlnire cu ei la Des Moines, în săptămâna următoare. Ne întâlnim la un motel din apropierea aeroportului, facem prezentările, treptat senzația de stânjeneală dispare și cei doi iau loc de cealaltă parte a mesei, în timp ce afară se înserează și ninge domol.

Îmi smulg o promisiune: în cazul în care mă hotărăsc să nu scriu povestea lor, trebuie să fiu de acord să nu dezvălui nimănui cele petrecute în Madison County[1] din statul Iowa, în 1965, nici alte întâmplări care au vreo legătură cu povestea aceea și care au avut loc ulterior, într-un interval de douăzeci și patru de ani. De acord, e cât se poate de rezonabil. La urma urmei, povestea e a lor, nu-i a mea.

Așa încât ascult. Ascult cu atenție și pun întrebări grele. Iar ei vorbesc. Vorbesc și nu se mai opresc. Din când în când, Carolyn izbucnește în plâns, Michael face eforturi să se abțină. Îmi arată documente și tăieturi din reviste și un teanc de jurnale scrise de mama lor, Francesca.

Apare chelnerul care asigură serviciul în cameră, apoi dispare. Ei comandă încă un rând de cafele. În timp ce povestesc, încep să văd cu ochii minții. Întâi trebuie să vizualizezi, abia după aceea îți vin cuvintele. Și încep să aud cuvintele, încep să le văd puse în pagină de carte. La un moment dat, puțin după miezul nopții, mă declar de acord să scriu povestea – sau măcar să încerc.

Le-a fost greu să se decidă să facă publice aceste întâmplări. Împrejurările erau delicate și o priveau pe mama lor și, oarecum tangențial, pe tatăl lor. Michael și Carolyn au recunoscut că povestea, o dată dezvăluită, putea să dea naștere unor clevetiri deșănțate, ducând la nedreapta pângărire a memoriei lui Richard și a Francescăi Johnson, atâta câtă mai stăruia în mințile oamenilor.

Și totuși, într-o lume în care implicarea personală, sub toate formele, pare a fi o experiență periculoasă, iar iubirea a devenit sinonimă cu interesul, cei doi au simțit că această poveste uluitoare merită să fie spusă. Am considerat atunci – și astăzi sunt și mai convins – că judecata lor era corectă.

În timpul documentării și al elaborării cărții, am solicitat încă trei întâlniri cu Michael și Carolyn. De fiecare dată ei au acceptat să vină până în Iowa, fără să facă nicio obiecție. Într-atât de mult țineau să se asigure că voi povesti exact cele întâmplate. Uneori stăteam pur și simplu de vorbă, alteori mergeam încet cu mașina pe drumurile districtului Madison, și atunci ei îmi arătau locurile care avuseseră un rol important în desfășurarea întâmplărilor.

În afară de ajutorul dat de Michael și Carolyn, povestea, așa cum o înfățișez eu aici, se bazează și pe informațiile cuprinse în jurnalele Francescăi Johnson; pe cercetările făcute de mine în nord-vestul Statelor Unite, în special la Seattle și Bellingham, în statul Washington; pe cercetările întreprinse cu discreție în districtul Madison, statul Iowa; pe datele culese din fotografiile realizate de Robert Kincaid; pe sprijinul acordat de redactorii șefi ai unor reviste; pe amănuntele furnizate de producătorii de filme și aparatură fotografică; și pe discuțiile îndelungate avute cu mai mulți oameni minunați de la căminul districtual de bătrâni din Barnesville, Ohio, care și-l aminteau pe Kincaid încă de pe vremea când era copil.

În ciuda efortului de documentare, tot mai rămân unele lacune în informație. Așa că mi-am pus și eu puțin imaginația la contribuție, dar numai atunci când am putut emite unele judecăți bine motivate, după ce m-am documentat și am ajuns astfel să îi cunosc pe Francesca Johnson și Robert Kincaid. Sunt convins că m-am apropiat foarte mult de adevărul celor întâmplate.

O mare lacună este legată de amănuntele exacte ale unei călătorii întreprinse de Kincaid în nordul Statelor Unite. Știam că făcuse această călătorie, bazându-ne pe un număr de fotografii care au fost publicate ulterior, pe o scurtă însemnare din jurnalele Francescăi și pe notițele scrise de mână și lăsate de Kincaid redactorului șef al unei reviste. Ghidându-mă după aceste surse, am reconstituit traseul pe care cred că l-a parcurs el de la Bellingam până în districtul Madison în august 1965. Îndreptându-mă spre districtul Madison la capătul călătoriilor mele, am simțit că, în multe privințe, mă identificasem cu Robert Kincaid.

Cu toate acestea, încercarea de a surprinde esența personalității lui Kincaid a fost partea cea mai interesantă a documentării și a elaborării cărții. El este o personalitate greu de definit. Uneori pare o ființă banală. Alteori diafană, poate chiar fantomatică. În munca sa a fost un profesionist desăvârșit. Totuși se considera un animal mai special, de sex masculin, devenit anacronic într-o lume bazată pe structuri tot mai elaborate. El a spus odată că auzea cum îi vâjâie în urechi „urletul neîndurător” al timpului, iar Francesca Johnson a afirmat despre el că trăia „pe tărâmuri stranii și bântuite de fantasme, coborând mult către rădăcinile speciei admise de logica lui Darwin”.

Mai sunt două întrebări deconcertante la care nu am găsit răspuns. Mai întâi, nu am putut stabili ce s-a întâmplat cu fototeca lui Kincaid. Dată fiind natura muncii sale, trebuie să fi avut mii – poate chiar sute de mii – de fotografii. Ele n-au putut fi recuperate. Ipoteza noastră cea mai plauzibilă – și care ar concorda cu modul cum se privea pe sine însuși și cum aprecia locul său în lume – este că le-a distrus înainte de a muri.

Cea de-a doua întrebare se referă la viața sa în perioada 1975 – 1982. Dispunem de foarte puține date. Știm că a dus-o destul de greu timp de mai mulți ani ca fotograf-portretist la Seattle și că a continuat să fotografieze zona Golfului Puget Sound. În afară de asta, nu mai știm nimic. Un fapt interesant este că pe toată corespondența care îi fusese expediată de Administrația Asigurărilor Sociale și de Administrația Veteranilor de Război a apărut mențiunea „A se returna expeditorului”, scrisă de mâna lui, și scrisorile au fost returnate.

Împrejurările legate de pregătirea și scrierea cărții m-au determinat să îmi schimb concepția despre lume, felul de a gândi și, mai ales, m-au făcut să devin mai puțin cinic în privința a ceea ce este posibil să se întâmple în sfera relațiilor umane. Pentru că, prin efortul meu de cercetare, am ajuns să-i cunosc pe Francesca Johnson și Robert Kincaid atât de bine, consider acum că limitele acestor relații pot fi împinse mai departe decât am crezut. Poate că veți trăi aceeași experiență ca și mine citind această poveste.

Nu va fi ușor. Într-o lume din în ce mai împietrită, trăim cu toții în carapacea care ne acoperă punctele sensibile. Unde se termină marea pasiune și unde începe sentimentalismul searbăd, nu prea știu. Dar tendința noastră de a o lua în derâdere pe cea dintâi și de a eticheta sentimentele autentice și profunde drept dulcegării ne împiedică să pătrundem într-o lume a gingășiei fără de care nu putem înțelege povestea Francescăi Johnson și a lui Robert Kincaid. Știu că la început a trebuit să îmi înăbuș și eu această pornire, înainte de a mă putea apuca de scris.

Dacă totuși veți citi ceea ce urmează cu o deliberată „suspendare a neîncrederii”, după cum se exprima Coleridge, sunt convins că veți simți același lucru ca și mine. În zonele inerte ale inimii dumneavoastră, poate că, asemenea Francescăi Johnson, veți regăsi chiar dorința de a dansa.

Vara anului 1991.

ROBERT KINCAID

În dimineața zilei de 8 august 1965, Robert Kincaid încuie ușa micului său apartament de două camere, situat la etajul trei al unei case cu multe cotloane din Bellingham, statul Washington. Coborî scările de lemn ducând o raniță plină de aparatură fotografică și un geamantan, apoi trecu printr-un gang care ducea în spatele casei, unde, într-un spațiu rezervat locatarilor imobilului, era parcată vechea lui camionetă Chevrolet.

Altă raniță, un răcitor portabil de mărime mijlocie, două trepiede, cartușe de țigări „Camel”, un termos și o pungă cu fructe erau deja în camionetă. Pe platforma camionetei se afla o cutie de chitară. Kincaid așeză ranițele pe banchetă, iar răcitorul și trepiedele pe jos. Se urcă pe platformă și înghesui într-un colț cutia chitarei și un geamantan, proptindu-le cu o anvelopă de rezervă așezată pe o parte și legându-le de aceasta cu o frânghie de rufe. Sub cauciucul uzat vârî o prelată de culoare neagră.

Se urcă la volan, își aprinse un „Camel” și își refăcu mental lista cu bagajele: două sute de role de film de diferite tipuri, majoritatea filme color „Kodachrome” cu expunere lentă; trepiede; răcitor; trei aparate de fotografiat și cinci obiective; jeans și pantaloni sport kaki; cămăși; vestă de lucru. O.K. Orice alt lucru pe care l-ar fi uitat, îl putea cumpăra pe drum.

Kincaid purta o pereche de jeans decolorați marca Levi’s, niște bocanci militari uzați „Red Wing”, o cămașă kaki și bretele portocalii. De cureaua lată de piele era fixat un jungher de luptător al armatei elvețiene, închis în tocul lui.

Se uită la ceas: opt și șaptesprezece minute. Camioneta demară după ce se opinti puțin și Kincaid porni în marșarier, schimbă vitezele și rulă încet pe alee, sub soarele acoperit de nori. Străbătu străzile orașului Bellingham, luând-o spre sud, pe șoseaua Washington 11, merse câțiva kilometri de-a lungul coastei din regiunea Golfului Puget Sound, apoi înaintă pe șoseaua care cotea spre est cu puțin înainte de a se întretăia cu drumul național 20.

Ieșind din nou în plin soare, începu drumul lung și întortocheat prin Munții Cascadelor. Îi plăcea ținutul acela și mergea fără nicio grabă, oprindu-se când și când ca să-și noteze unele posibilități interesante pentru viitoarele expediții, sau ca să facă „instantanee de aducere-aminte”, cum le numea el. Rostul acestor fotografii fugitive era să-i amintească de locurile pe care ar fi dorit să le revadă și să le studieze mai îndeaproape cu ocazia altor călătorii. Spre seară o luă spre nord în dreptul orașului Spokane, apoi porni pe drumul național 2 ce avea să-l ducă până la jumătatea regiunii nordice a Statelor Unite, în orașul Duluth, statul Minnesota.

Pentru a mia oară în viața lui regreta că nu avea un câine, de pildă unul de vânătoare, cu păr auriu, care să-l însoțească în călătorii ca aceasta și să-i țină de urât acasă. Dar el era mereu pe drum, de cele mai multe ori peste ocean, și asta nu i-ar fi priit animalului. Totuși, nu putea să nu se gândească la o asemenea posibilitate. Peste câțiva ani avea să fie prea bătrân pentru munca grea de teren. „Aș putea atunci să-mi iau un câine”, se adresă el ramurilor verzi de conifere care alunecau pe lângă geamul camionetei.

Călătoriile de felul ăsta cu mașina îi dădeau întotdeauna o dispoziție potrivită pentru a face bilanțul. Câinele era un exemplu. Kincaid era un om cât se poate de singuratic – fiu unic, cu amândoi părinții morți, rude îndepărtate care îi pierduseră urma și despre care nici el nu mai știa nimic, niciun prieten apropiat.

Cunoștea numele proprietarului prăvăliei din colț și al patronului magazinului de articole fotografice din Bellingham, de unde se aproviziona. Avea relații protocolare, de serviciu, și cu câțiva redactori șefi ale unor reviste. În afară de ei, nu prea se cunoștea bine cu nimeni, și nimeni nu-l cunoștea pe el. Oamenii obișnuiți se împrietenesc greu cu țiganii, iar el era un fel de țigan.

Se gândea la Marian. Îl părăsise în urmă cu nouă ani, după cinci ani de căsnicie. Acum el avea cincizeci și doi de ani; înseamnă că ea bătea spre patruzeci. Marian visase să devină artistă, cântăreață de muzică folk. Știa toate cântecele lui Weaver și le cânta destul de bine prin cafenelele din Seattle. Odinioară, când era acasă, Kincaid o ducea la slujbă cu mașina și se pierdea în mulțimea celor care o ascultau cântând.

Era conștient de faptul că lungile lui absențe – uneori de câte două-trei luni – le puneau în pericol căsnicia. Ea știuse cu ce se ocupă, din momentul în care se căsătoriseră și amândoi speraseră că, într-un fel sau altul, aveau s-o scoată la capăt. Nu au reușit. La întoarcerea dintr-o călătorie în Islanda, unde fotografiase pentru un reportaj, nu o mai găsise. Mesajul lăsat de ea suna așa: „Robert, lucrurile n-au mers. Ți-am lăsat chitara. Ținem legătura”.

El n-a ținut legătura. Nici ea. Kincaid a semnat hârtiile de divorț, când au sosit, în anul următor, iar a doua zi a luat avionul și a plecat în Australia. Ea nu-i ceruse nimic altceva decât libertatea.

Se opri într-un târziu să înnopteze în orășelul Kalispell, statul Montana. Hanul „The Cosy Inn” părea să fie ieftin, și chiar era. Își duse calabalâcul într-o cameră cu două lămpi pe masă, din care una avea becul ars. Stând întins pe pat, citind Colinele verzi ale Africii și bând bere, simți mirosul fabricilor de hârtie din Kalispell. Dimineața făcu jogging patruzeci de minute, apoi cincizeci de flotări și-și folosi aparatele de fotografiat în chip de mici greutăți de mână pentru a-și încheia exercițiul obișnuit.

Străbătu cu camioneta înălțimile statului Montana, apoi pătrunse în Dakota de Nord și găsi că ținuturile întinse și aride erau tot atât de fascinante ca munții și ca marea. Regiunea avea un fel de frumusețe austeră și se opri din drum de mai multe ori, își puse trepiedul și făcu câteva fotografii alb-negru ale caselor țărănești. Peisajul corespundea înclinației lui către simplitate. Rezervațiile indienilor erau deprimante, din motive cunoscute de toată lumea, dar trecute cu vederea. Așezările omenești de felul acelora nu arătau însă mai bine nici în nord-vestul statului Washington, sau în orice alt loc unde le întâlnise.

În dimineața zilei de 14 august, la numai două ore de Duluth, o tăie spre nord-est pe un drum lăturalnic care ducea la Hibbing și la minele de fier. În aer pluteau firicele de praf roșiatic și văzu utilaje mari și trenuri speciale pentru transportul minereului până la cargoboturile din Two Harbours, pe malul Lacului Superior. Își petrecu după-amiaza cutreierând prin Hibbing și ajunse la concluzia că localitatea nu era pe placul lui, chiar dacă Bob Zimmerman-Dylan era originar de acolo.

Singurul cântec al lui Dylan care îi plăcuse cu adevărat era „Fata din Nord”. Putea să-l cânte la chitară și din gură, și îi murmură cuvintele în timp ce lăsa în urmă locurile acelea cu uriașe gropi roșii săpate în pământ. Marian îi arătase câteva coarde și îl învățase arpegiile de bază ca să se poată acompania. „Mi-a oferit mai mult decât i-am oferit eu ei” îi mărturisise el odată pilotului cherchelit al unui vas fluvial, într-un loc care se chema Barul lui McElroy, undeva în bazinul Amazonului. Și era adevărat.

Pădurea Națională din zona Lacului Superior era frumoasă, de-a dreptul frumoasă. Ținutul cărăușiei. În tinerețe, regretase că vremea cărăușilor[2] trecuse și nu putea fi și el unul dintre ei. Trecu cu mașina pe lângă fânețe, văzu trei elani, o vulpe roșie și o mulțime de căprioare. Opri lângă un iaz și fotografie oglinda apei în care se reflecta o ramură de copac cu o formă stranie. Când termină, se așeză pe scara camionetei să bea o cafea, să fumeze o țigară și să asculte cum susură vântul printre crengile de mesteacăn.

„Ar fi bine să am un suflet alături, o femeie”, gândi el, urmărind cu privirea fumul de țigară care se risipea deasupra iazului, „Cu vârsta, începi să gândești așa”. Dar cum el călătorea atât de mult, ar fi fost greu pentru femeia rămasă acasă. Era pățit.

Acasă, la Bellington, se întâlnea din când în când cu directoarea unei agenții de publicitate din Seattle. O cunoscuse în timpul unei călătorii de serviciu. Avea patruzeci și doi de ani, era o femeie inteligentă și plăcută, dar n-o iubea și n-o va iubi niciodată.

Uneori, când simțeau amândoi că îi apasă singurătatea, petreceau câte o seară împreună, mergeau la un film, la o bere, iar mai târziu făceau dragoste corect, cum se cuvine. Ea era trecută prin ciur și prin dârmon – fusese măritată de două ori, în timpul facultății se angajase chelneriță în mai multe baruri. Întotdeauna, după ce făceau dragoste și stăteau întinși unul lângă altul, îi spunea: „Ești cel mai bun, Robert, ești fără egal, nimeni nu se compară cu tine, nici pe departe”.

I se părea că asemenea mărturisire făcea bine oricărui bărbat, dar el nu avea chiar atât de multă experiență și n-avea de unde ști dacă nu cumva îl mințea. Dar odată i-a spus niște cuvinte care l-au obsedat mult timp: „Robert, este în tine o ființă pe care eu nu sunt în stare s-o scot la lumină, nu am puterea s-o ating. Uneori am senzația că ești aici de-o veșnicie, de mai bine de o viață de om, și că ai trăit în locuri tainice cum noi, ceilalți oameninici n-am visat că există. Mă sperii, chiar dacă ești tandru cu mine. Simt că dacă nu aș face eforturi să mă controlez, mi-aș putea pierde echilibrul și nu mi-aș mai reveni niciodată”.

Înțelegea, vag, ce voia ea să-i spună. Dar nici el nu putea stăpâni acea ființă dinlăuntrul său. Simțise cum îl copleșeau aceste gânduri haotice, avusese sentimentul sfâșietor al tragicului combinat cu acela al unei mari forțe fizice și spirituale, încă de pe vremea când era copil și trăia într-un orășel din statul Ohio. În timp ce alți puști cântau „Barca pe lac, pe lac, pe lac”, el învăța melodia și textul englezesc al unui cântec francez de cabaret.

Îi plăceau cuvintele și imaginile. „Blue”[3] era unul dintre cuvintele lui preferate. Îi plăcea senzația pe care o simțea cu buzele și cu limba când îl rostea. Cuvintele îți dau o senzație fizică, nu îți sugerează doar sensuri – își aminti el cum gândea în tinerețe. Și alte cuvinte, ca „îndepărtat”, „fum”, „șosea”, „antic”, „trecere”, „cărăuș” și „India” îl atrăgeau prin felul cum sunau, prin gustul lor și prin gândurile pe care i le stârneau. Pe pereții camerei lui avea liste de cuvinte care îi plăceau.

Mai târziu, a îmbinat cuvintele în propoziții și le-a lipit și pe acestea pe pereți.

Prea aproape de foc.

Am sosit de la Răsărit cu un mic grup de călători.

Murmurul neîncetat al celor care

m-ar salva și al celor care m-ar vinde.

Talisman, talismanule, arată-ți secretele.

Cârmaci, cârmaciule, du-mă spre casă.

Zăcând gol, acolo unde înoată balenele albastre.

Dorea să-l știe în trenul care pleca din

gara iernii.

Înainte de a deveni bărbat am fost săgeată –

e mult de-atunci.

Și apoi erau nume de locuri care-i plăceau: Curentul Somaliei, Munții Big Hatchet, Strâmtoarea Malacca și multe altele. În cele din urmă, pereții camerei lui au fost acoperiți de foile de hârtie pe care erau scrise cuvinte și propoziții și nume geografice.

Chiar și mamă-sa observase că avea ceva care-l deosebea de ceilalți. Până la vârsta de trei ani nu a rostit niciun cuvânt, apoi a început să vorbească în propoziții închegate, iar pe la cinci ani citea foarte bine. La școală a fost un elev mediocru, care nu a dat nicio satisfacție profesorilor.

Aceștia îi examinau coeficientul de inteligență și îi spuneau că trebuie să lucreze, să facă ceea ce era în stare să facă, că putea deveni orice ar fi dorit. Unul din profesorii de liceu scrisese următoarele într-un raport despre activitatea lui școlară: „El consideră că testele care pun în evidență coeficientul de inteligență nu pot evalua calitățile individului pentru că ele nu explică miracolul, care are importanța lui atât prin el însuși, cât și ca un complement al logicii. Propun o discuție cu părinții.”

Mama lui a discutat cu mai mulți profesori. Când aceștia vorbeau despre comportamentul lui Robert, recalcitrant dar neagresiv, în raport cu calitățile lui, ea răspundea: „Robert trăiește într-o lume a lui. Știu că e fiul meu, dar am uneori sentimentul că nu se trage din mine și din soțul meu, ci dintr-un alt loc, unde încearcă să se întoarcă. Apreciez interesul pe care i-l arătați, și am să încerc încă o dată să-l stimulez să-și vadă mai serios de școală”.

Dar el se mulțumise să citească toate cărțile de aventuri și de călătorie de la biblioteca locală, continuând să stea retras, petrecând zile întregi pe malul râului de la marginea orașului, fără să-l intereseze petrecerile cu colegii și meciurile de fotbal și alte asemenea treburi care-l plictiseau. Pescuia, înota, se plimba și se tolănea în iarba înaltă ascultând glasurile îndepărtate pe care își închipuia că doar el le aude. „Sunt acolo vrăjitori”, își spunea el. „Dacă stai liniștit și ești destul de atent ca să-i auzi, ei sunt acolo”. Îi părea rău că în asemenea momente nu avea alături de el un câine.

Nu avea bani ca să meargă la facultate. Și nici nu-și dorea. Tatăl trudea din greu și se purta frumos cu el și cu mama lui, dar munca într-o fabrică de lămpi de radio nu-i prea lăsa timp liber și pentru alte ocupații, ca aceea de a avea grijă de un câine. Avea optsprezece ani când și-a pierdut tatăl și, cum vremurile erau grele din cauza Marii Depresiuni Economice, s-a înrolat în armată pentru a câștiga o pâine pentru mamă-sa și pentru el. A rămas acolo patru ani, dar acei patru ani i-au schimbat viața.

Datorită felului misterios în care funcționează mintea militarului, i s-a dat slujba de asistent de fotograf, cu toate că nu avea idee nici cum se bagă filmul în aparat. Dar în acea ocupație și-a descoperit profesia vieții sale. Problemele tehnice de amănunt i se păreau ușoare. Într-o lună ajunse nu numai să developeze în camera obscură filmele a doi dintre fotografii statului major, dar i se dădu voie să facă singur și unele fotografii simple.

Unul dintre fotografi, Jim Peterson, îl îndrăgea și făcea ore suplimentare ca să-l învețe subtilitățile meseriei. Robert Kincaid împrumuta de la biblioteca din Fort Monmouth cărți de artă și volume dedicate fotografiei și le studia. Încă de la început îi plăcură mai ales impresioniștii și modul lui Rembrandt de a trata lumina.

În cele din urmă, începu să-și dea seama că ceea ce fotografia el era lumina, nu obiectul. Obiectele nu erau decât instrumente care reflectau lumina. Dacă lumina era bună, găseai întotdeauna ceva de fotografiat. Apăruseră aparate pentru filme de 35 mm și el își cumpără un „Leica” vechi de la un magazin din partea locului. Înarmat cu el, plecă la Cape May, în statul New Jersey, unde petrecu o săptămână de permisie fotografiind viața din zona de coastă.

Altă dată merse cu autobuzul până în statul Maine și străbătu litoralul cu autostopul, prinse nava poștală care pleca în zorii zilei din Stonington către Isle au Haut, își montă acolo cortul, apoi traversă Golful Fundy cu feribotul și ajunse în Nova Scoția. Începu să-și noteze cadrele fotografice și locurile pe care dorea să le revadă. Când termină armata, la vârsta de douăzeci și doi de ani, era un fotograf destul de bun și își găsi de lucru la New York ca asistent al unui renumit fotograf de modă.

Fotomodelele erau frumoase, cu unele ieșea în oraș, iar de una aproape se și îndrăgosti, dar ea plecă apoi la Paris și astfel drumurile lor se despărțiră. Ea îi spusese: „Robert, nu te cunosc prea bine, dar vino, te rog, la Paris să-mi faci o vizită”. Îi spuse că are să vină și chiar avea de gând s-o facă, dar n-o făcu. După ani de zile, pe când făcea un reportaj despre țărmurile normande, îi găsi numele în cartea de telefon, o sună la Paris și băură o cafea împreună pe terasa unei cafenele. Era căsătorită cu un regizor de film și avea trei copii.

Moda nu-l prea interesa. Lumea arunca haine cât se poate de bune sau le transforma în grabă, conform indicațiilor dictatoriale ale creatorilor de modă europeni. Asta i se părea o tâmpenie și se simțea frustrat când făcea fotografie de modă. „Omul este ceea ce face”, își spuse el, și-și părăsi slujba.

Mama îi muri în al doilea an petrecut de el la New York. Se întoarse acasă în Ohio, o înmormântă și se prezentă în fața avocatului, care-i citi testamentul. Nu era cine știe ce. Nu se aștepta să fie. Fu totuși surprins să afle că părinții acumulaseră un mic venit în căsuța lor de pe Strada Franklin, unde locuiseră toată viața. Kincaid vându casa și din banii primiți își cumpără aparatură de cea mai bună calitate. În timp ce îi plătea vânzătorului, se gândea la câți ani muncise tatăl lui ca să câștige acei dolari și la viața modestă pe care o duseseră părinții.

Unele din fotografiile lui începură să apară în publicații mărunte. Apoi îl sunară de la revista National Geographic. Văzuseră o fotografie făcută de el pentru un calendar la Cape May. Discută cu ei, primi o comandă neînsemnată pe care o execută cu profesionalism, și-și văzu de drum.

În 1943 primi din nou ordin de concentrare. Nimerit la Marină, abia mergea pe plajele Pacificului de Sud cu aparatele de fotografiat atârnate pe umăr, stătea întins pe spate, fotografia oameni ieșind din navele-amfibii de desant. Le văzu teroarea întipărită pe chipuri, o simți el însuși. Le văzu trupurile sfârtecate sub focul mitralierelor, îi văzu implorând pe Dumnezeu și pe mamele lor să le vină în ajutor. Înregistră tot, scăpă cu viață și nu se lăsă atras de gloria și farmecul meseriei de fotograf de război.

Încheindu-și serviciul în 1945, luă legătura cu National Geographic. Îl așteptau oricând. Își cumpără o motocicletă de la San Francisco, porni cu ea spre sud până la Big Sur, făcu dragoste pe plajă cu o violoncelistă din orașul Carmel și porni spre nord pentru a explora statul Washington. Îi plăcu regiunea și se hotărî să-și stabilească acolo baza.

Și acum, la vârsta de cincizeci și doi de ani, încă mai urmărea lumina. Vizitase cele mai multe din locurile însemnate pe pereți în copilărie și se minuna văzându-le cu ochii lui, ori de câte ori ajungea acolo, când stătea la o masă în Barul Raffles, când călătorea pe Amazon cu un vas hodorogit ori când străbătea deșertul Rajasthani legănat pe spinarea unei cămile.

Peisajul de pe malul Lacului Superior era pitoresc, așa cum auzise că este. Își însemnă mai multe locuri pe care să le cerceteze mai atent în viitor, făcu câteva fotografii care să-l ajute să-și împrospăteze memoria mai târziu și, mergând de-a lungul fluviului Mississippi, se îndreptă spre statul Iowa. Nu fusese niciodată în Iowa, dar îi plăceau ținuturile înalte din nord-est, situate de-a lungul marelui fluviu. Opri în orășelul Clayton, trase la un motel pescăresc și petrecu două dimineți fotografiind remorcherele și o după-amiază la bordul unuia din ele, la invitația unui pilot cu care făcuse cunoștință într-un bar.

Înaintând pe drumul național 65, trecu prin Des Moines într-o luni, în zorii zilei de 16 august 1965, o luă spre vest pe șoseaua Iowa 92 și se îndreptă, spre districtul Madison și spre podurile acoperite, cum aflase el din National Geographic că ar fi prin părțile acelea. Era adevărat; i-o spuse un om întâlnit la stația de benzină și îi dădu indicații – destul de clare – cum să ajungă la toate cele șapte.

Primele șase erau ușor de găsit, pentru că își însemnase pe hartă un plan strategic pentru fotografierea lor. Al șaptelea, numit Podul Roseman, nu se zărea nicăieri. Dogorea, el era înfierbântat, Harry – camioneta lui – era înfierbântată, și Kincaid rătăcea pe drumuri prundite care parcă nu duceau nicăieri, decât la alte drumuri prunduite.

Metoda empirică pe care o folosea el în țări străine era „întreabă de trei ori”. Descoperise că trei răspunsuri, chiar dacă erau toate inexacte, te îndrumau până la urmă în direcția în care doreai să mergi. Poate că aici de două ori era de ajuns.

Zări o cutie poștală la capătul unei alei care se întindea pe o lungime de vreo sută de metri. Pe cutie scria „Richard Johnson RR[4] 2”. Încetini și viră pe alee, încercând să se orienteze.

Când opri în curte, văzu o femeie stând pe verandă. Acolo părea să fie răcoare, iar ea bea ceva care părea și mai răcoritor. Coborî de pe verandă și veni spre el. El se dădu jos din camionetă și o privi, apoi se uită la ea și mai atent, tot mai atent. Era încântătoare sau fusese cândva, sau mai putea fi. Și Kincaid deveni stângaci, cum era întotdeauna când se afla în preajma unor femei față de care simțea fie și numai o ușoară atracție.