Povestea unei grecoaice

„Într-adevăr, viața lui a constituit și primul dintre romanele sale, și, într-un fel, materia tuturor celorlalte.”

Sainte-Beuve

MĂRTURISIRE

(în loc de prefață)

Trainic înfipt pe treapta veșniciei ce-o datorez capricioasei mele Manon, fără de care neființa m-ar fi cuprins demult, „ajuns la o vârstă la care rațiunea și experiența îndeamnă la cugetare”[1], gelos de gloria postumă cucerită de acel grăsan de Beyle, spre pildă, pe care criticii veacului al XX-lea nu mail contenesc să-l laude, m-am hotărât să alătur o mărturisire acestor două romane ale mele, pe neașteptate dezgropate din depozitele capodoperelor necunoscute sau uitate pentru a renaște în veșmânt românesc într-o epocă mai curând însetată de viziuni ale viitorului, de cuceriri ale cosmosului și de complicate probleme sociale: istoria adevărată și sinceră a propriei mele vieți, cu nimic mai săracă în evenimente și întâmplări decât cea’ a eroilor mei. Teamă mi-e însă ca mărturisirea pe care vreau s-o așez în fruntea acestui volum să nu fi’e „de la bun început suspectă cititorului[2]… Căci „cine -să creadă în adevărul vorbelor mele”, în laudele pe care (mi)le voi aduce, cunoscând că eroul acestei povestiri sunt chiar eu, pe care atâta m-am iubit și prețuit?

Dar contemporanii mei m-au defăimat sau slăvit în fel și chip, urmașii lor nu s-au lăsat mai prejos și, pe măsură ce secolele s-au scurs, posteritatea, cu milei dar vrednice excepții (uneori cam sofisticate), a reușit să impună despre mine o viziune pe cât de lo- gica și firească, pe atât de neadevărată în simplitatea ei schematică: a reținut două aspecte zise „esențiale”, unul despre viața, altul despre opera mea: că am fost abate (nu prea cucernic)și că am scris o poveste de dragoste neasemuită (cu toate că snobul de Montesquileu era de părere – ca și presa epocii, de altfel – că „Des Grieux este un escroc și Manon o târfă”), aceea a frumoasei Manon Lescaut și a Cavalerului Des Grieux, pe care mulți m-au chiar învinuit că aș fi trăit-o ca atare eu-însumi.[3]

Nu pot, desigur, infirma eu totul aceste două aserțiunii, dar, vai! cât sunt de strâmbe în descărnarea lor și câte detalii, câte nuanțe, câte explicații ar mai trebui să li se adauge pentru a le face cu adevărat veridice! Căci întortocheate și întunecate sunt căile sufletului omenesc, și aparențele adesea înșelătoare…

Să începem cu primul aspect: ceea ce mă va obliga să-mi depăn, comentând-o, întreaga vilață. Însă, cum nu am memoria datelor și cum am avut parte, totuși, de câțiva onești cercetători care, înlăturând colbul arhivelor, au stabilit o mulțime de elemente ce numai cu greu ar putea fi tăgăduite sau dezmințite (chiar dacă. Uneori tare mi-ar fi convenit să le fi trecut măcar sub tăcere), mă voi bizui, în primul rând, pe ceea ce au afirmat despre mine „prietenii mei post-mortem, Henri Harrisse, Deloffre și Sgard[4], pe care îi voi cita cu acuratețea cerută de erudiții veacului al XX-lea, mulțumindu-mă doar cu interpretarea evenimentelor mai „delicate”, atunci când itțele se încurcă și când ei ezită sau se contrazic.

M-am născut în orășelul Hesdin din ținutul Artois în 1697, în ziua de I aprilie[5], ceea ce a avut pe semne o oarecare influență asupra vieții mele, astfel pusă sub semnul unui lung șir de păcăleli și de feste jucate mie de soartă sau de mine ei, contemporanilor și posterității. Familia mea, cunoscută de generații pentru cilnstea și probitatea ei, făcea parte din burghezia înstărită a orașului, tata, Lievin Prevost, fiind procuror al regelui. Eram mulți copii, cinci băieți și patru fete, dar surorile mele, înfricoșate fără îndoială de frivolitatea veacului sau neresemnându-se cu starea ancilară care le aștepta, emanciparea propriu-zisă a femeilor nefiind încă începută, au murit la o vârstă fragedă. Tânără a murit și mama, Mărie Duclay, la 28 august 1711, când abia împliniserăm paisprezece ani. Doi din frații mei, Norbert și Bernard-Joseph, și-au închinat viața bisericii cu mai)multă evlavie decât mine. Jerome-Pierre și Louis-Eustache (care fusese și ofițer)au fost magistrați: fie-le țărâna ușoară. Toți au grut o purtare demnă și au dus trai tihnit.

Cât despre mine, Antoine-Francois, al doilea născut dintre băieți, am dus o exiistență ceva mai zbuciumată, ca să nu-i spun zvăpăiată. Nehotărât, deopotrivă atras de plăcerile minții și de-ale trupului, sensibil în fața gingășiei feminine, iute la patimă ca și la mânie, mi-am urmat întotdeauna simțămintele fără multă cugetare, lăsându-mă târât de inimă mai mult decât mânat de rațiune, ceea ce mi-a pricinuit destule necazuri. Învățam bine, cu plăcere și sârg, iar studiul mi-a fost întotdeauna un refugiu în clipele de amăcelentă**, așa cum judecă de altfel întreaga muncă de cercetare a lui Harrisse: „Se poate aprecia că Harrisse, el singur, a scos la iveală mai multe documente despre Prevost decât au făcut-o toți ceilalți cercetători laolaltă**, „în ciuda unor precizări cronologice care nu sunt de fapt decât niște simple ipoteze**. (Cum lucrările lui Harrisse nu ne-au stat la îndemână, îl vom cita fie după Deloffre, fie după Jean Sgard.)Frederic Deloffre și Raymond Picard sunt autorii unei excelente ediții a lui Manon Lescaut (Garnier, 1965), însoțită de o introducere, note, variante, bibliografie, glosar și index, iar Jean Sgard a celei mai complete (până la data aceasta)lucrări despre romanele lui Prevost: Prevost romancier, J. Corti, Paris, 19U8, 692 pp.

4 Așa cel puțin pretinde Roland Purnal, în Dicționarul de autori Laffont-Bompiani; Roger Mathe, dimpotrivă, în studiul despre Manon Lescaut publicat la Hatier în 1970, indică drept certă data de 4 aprilie… Personal, sunt ispiitit să-i dau crezare lui Purnal…

răciune. Nu doar că-mi însușesc întru totul părerea contemporanului meu sus-pus, Montesquieu, că nu există necaz pe care un ceas de lectură să nu fi fost în stare să-l șteargă, mie mil-au trebuit întotdeauna mult mai multe, dar oricum, în mijlocul cărților sau cu pana în mână mai uitam de amar, și încetul cu încetul îmi câștigam seninătatea…

După moartea mamei (1711), tata m-a trimis la colegiul iezuiților din orașul nostru (Hesdin)și supraveghea îndeaproape felul în care mă achitam de obligațiile mele școlare. Ar fi trebuit să stau aici cinci ani, după tipic, pentru a putea fi admis la Universitatea din Douai să studilez filosofia. Dar era război5, clinchetul armelor și frumusețea uniformei mă atrăgeau: „Am părăsit colegiul la vârsta de șaisprezece ani și am servit cu felurite îndatoriri, chiar și ca voluntar, când posturile de ofițeri erau ocupate (era sfârșitul războiului), înflăcărat de speranța pe care o nutream, ca mulți tineri, de a fi avansat cu prima ocazie. Așteptarea prelungindu-se însă, m-am plictisit și m-am întors la părinții iezuiți…”[6]

Vai câtă cerneală a curs asupra acestor ani ai adolescenței mele! și mai ales din cauza penei muiate în otrava geloziei a doi confrați de-ai meii, Lenglet-Dufresnoy și Charles Colle! Primul a pretins că într-o zi, întorcându-mă de la școală, am dat peste o scenă mârșavă: tata ar fi lovit-o cu piciorul în pântec pe iubita mea, însărcinată în luna a treia… Eu, pasă-mi-te furios, m-aș fi repezit asupra-i și l-aș fi făcut să se rostogolească până în josul scării unde ar fi rămas lat, pierzându-și viața! Minciună sfruntată! S-a dovedit doar că douăzeci și șase de ani după acest incildent închipuit tata mai trăia[7]. Dar Lenglet-Dufresnoy era supărat pe mine rDupă Deloffre, Prevost face aluzie la războiul pentru succesiunea Spaniei, sl’ârșit prin pacea de la Utrecht, în 1713.

”Apud Deloffre, op. Cât., p. XVI—XVII.

7. Ceea ce nu l-a împiedicat pe Sainte-Beuve, în articolul său din Portrete literare (1831)să amintească și el evenimentul, într-o notă, deși fără a-i da prea multă importanță, căci mi-a fost îndeobște destul de favorabil: „S-a publicat în nu mai știu ce culegere de anecdote (ana)că Prevost se îndrăgostise de o oarecare doamnă, probabil chiar la Hesdin, că tatăl lui, care privea cu nemulțumire această intrigă se duse într-o seară să bată la ușa acelei doamne pentru a-și scărmăna puțin băiatul, și că acesta, smuncindu-se ca să scape, îl lovi atât de tare pe tatăl său încât bătrânul muri de pe urma acelei lovituri. Dacă nu este o calomnie, apoi este cel puțin o scorneală, și Prevost a cunoscut suficiente necazuri în viață ca să nu i se mai pună în cârcă și pe aceasta”. (Vezi în Decada filosofică din 20 termidor, anul XI, o scrisoare a pentru că îndrăzniserăm să critic opusul pe care-l închinase poetului Marot, și mai ales pentru că refuzaserăm să-l iau drept co-autor la traducerea Istoriei universale a președintelui de Thou. Cu ce bârfe josnice se pot îndeletnici scriitorașii lipsiți de har! Noroc de sita timpului care desparte făina de tărâțe! Vreți să știți exact cât și cum am stat la iezuiți? apoi întrebați-l pe Deloffre (op. Cât., pp. XVII—XIX). Eu nu știu mai multe decât v-am spus: am plecat de la ei când aveam șaisprezece ani și, după ce m-am furlandisit prin diferite regimente, m-am întors, cam jumulit și rușinat, să le cer iertare, la Îl martie 1717 (credeți-mă, de astă dată memoria nu mă înșală, și-apoi am controlat-o cu cea dată de erudiții care mî-au scormonit trecutul), dar nu la Hesdin, cil la Paris, pe strada Pot-de-Fer, și au avut bunătatea să mă reprimească în calitate de novice. După șase luni, termen în care trebuia să dau dovada aptitudinilor mele (nu mi-a fost greu s-o fac mulțumită darurilor firești cu care m-a înzestrat natura!)m-au trimis la colegiul La Fleche – acest loc care va rămâne mereu „scump inimii mele”– să studiez filosofia. Deși am iubit colegiul, nu am stat mult timp închis acolo. Dom Dupuis a explicat cu multă gingășie cum s-au petrecut lucrurile și cum am ajuns să plec în Olanda. Colegul meu, abatele Voisenon (1708—1775), nici el prea ușă de biserică, a fost ceva mai concis și de dragul glumei a rezumat în câteva rânduri aventurile mele, întregindu-le cu un detaliu pe cât de imaginar pe atât de neverosimil pentru cine îmi cunoaște firea generoasă și neprefăcută: „Abatele Prevost… care a fost de două ori iezuilt și de două ori militar. A locuit câtva timp în Olanda unde se spune că s-a căsătorit cu două femei. Le-a părăsit, s-a întors în Franța și s-a făcut benedictin, intrând în Congregația Saint-Maur.”[8]

Așadar, mă asemuia nici mai mult nicii mai puțin cu Casanova! Dar eu, dacă și când am iubit, am iubit total, chiar dacă nu pentru veșnicie. De altfel, ceea ce m-a împins să intru la mănăstire a fost tocmai eșecul unei astfel de iubilri. Am mai povestit o dată cum s-au petrecut lucrurile: „Trecură câțiva ani. Vioi și aplecat către plăceri … vă las să judecați singuri cum puteau fi, între douăzeci și douăzeci și cinci de ani, inima și sentilmentele unei persoane care a compus Cleveland la treizeci și cinci sau treizeci și șase. Sfârșitul nefericit al unei legături preaduioase mă duse de-a dreptul la mormânt: este numele pe care-l dau tagmei monahale respectabile în mijlocul căreia aveam să mă îngrop și unde stătui ascuns câtva timp, ca mort, atât de bine încât rudele și prietenii mei nu știau ce se întâmplase cu mine”.

Bineînțeles că le-am dat de știre, încă înainte de a-mi depune U’Kfunântul pe care l-am scris cu mâna mea și l-am iscălilt cum se cuvine, frater Antonius Fr. Prevost. Mai târziu, aveam să fiu acuzat e. I nil tot schimb numele și semnătura, mai ales de când cu tărfișonin de în Londra și chiar după aceea. Și ce-i cu asta? Ce mi-e Marc-Antolne, ce mi-e Anloine-Frangoils, și faptul că am mai adăugat când un articol înaintea numelui (Le Prevost), când un pseudonim pe care-l foloseam singur sau ca supliment la numele meu adevărat (de l’Islebourg, d’Exiles)t0, ce importanță are? Oricum, în ziua rostirii legământului era de față și tata, mulțumit că mă hotărâserăm în sfârșit să fac acest pas după ce atâta șovăiiserăm între biserică și spadă, – între negru și roșu, cum prea frumos avea s-o spună Beyle, – dar cam neîncrezător în temeinicia hotărârii mele. Dom Grenier mi-a raportat chiar că ar fi spus de față cu martori că de aveam vreodată „să-mi calc legământul pe care fuseserăm liber să-l fac sau să nu-l fac, avea să mă caute în lumea întreagă, ca să-mi zboare creierii”. Ce știa tata? Avuseserăm grijă, cunoscându-mi sufletul, inima, acea „enigmă”pe care aveam să-mi petrec viața analizând-o, să rostesc pe tăcute, în minte, acele

9. Reprodus în Anecdote literare, istorice și critice despre autorii cei mai cunoscuți, Paris, 1781, cât. Apud Deloffre, op. Cât „p. XXI!
10. V. Deloffre, op. Cât., p. XXVI.

restricții care, la o adică, să-mi îngăduie să mă deszic fără a-mi primejdui viața veșnică u.

Până una alta, cumințit, m-am cufundat în studiul teologiei și m-am străduit să duc o viață cucernică, fiițnd hirotonisit în 1726 de către Monseniorul Sabathier (sau Sabbatier). Am început deîndată să rostesc în public, la Amiens, predici care au atras o mulțime mare de persoane din lumea bună: adevărată încântare pentru ochii unui nefericit, atâta vreme lițpsit de asemenea priveliști fermecătoare. Dar confrații mei îmi pricinuiau numai necazuri. Acum vă pot mărturisi că eu, și nu monahul Bernard Labadie din Congregația Saint-Maur, care s-a săvârșit diln viață rugind să i se ardă toate manuscrisele, am fost adevăratul autor al vestitelor Aventuri ale lui Pomponius, cavaler roman, sau Istoria vremurilor noastre, apărută în 1724 n,dar pe care le-am scris prin 1722, ca să mă defulez, cum ar spune psihanaliștii de azi. Prietenul meu Frederic Deloffre despilcă firul în patru, după obiceiul luils și mă socoate doar colaboratorul post-mortem al săvârșitului monah. De-l veți crede pe el sau pe mine, de fapt mi-e tot una. Nu revendic decât rândurile prin care îmi descriu confrații! „Unii nu au decât burtă; alții, calitățile pentru care sexul frumos îi poate îndrăgi … trăiesc laolaltă fără a se iubi și mor fără să le pară rău unii după alții … nu cred în existența lui Dumnezeu, își închipuie că sufletele mor o dată cu trupurile; cred că totul le este îngăduit și că doar scandalul le este interzis … toți beau vin…”[9]

Țin totodată să amintesc cu acest prilej că nu am pomenit nicicând de mănăstiri în romanele mele, în afară doar de un singur ioc, pe care l-a reperat cu agerime H. Roddier, în Memoriile unui Bărbat de neam (voi. Îl), în care îi aprobam pe britanici că le-au transformat pe ale lor în spitale sau în aziluri de bătrâni…

Cum vă spuneam, nu mă înțelegeam cu confrații mei care nu știau să-mi apreciieze darurile firești și se plângeau de aplecările mele lumești, astfel că m-am tot mutat dintr-uri loc într-altul, de la abația Saint-Ouen la abația Bec-Hellouin, apoi la Evreux, la Colegiul Saint-Germain și la mănăstirea des Blanes-Manteaux, în sfârșit la cea de la Saitnt-Germain-des-Pres. Canoanele impuse de benedictini fiind însă din cale afară de strașnice, iar eu din ce în ce mai puțin aplecat să mă canonesc, am cerut să fiu strămutat la Cluny: nu mă căiam încă de hotărârea pe care o luaserăm să-mi petrec restul vieții într-un cloașter, dar îmi părea rău că nu aleseserăm alt ordin mai blând. O astfel de strămutare nu este lesne de obținut, totuși fuii la doi pași de izbândă; pronia însă îmi era nefastă: un concurs nefericit de împrejurări, câteva greșeli minore pe care le-am făptuit, o clipă de mânie urmată de o rătăcire a minții – pe scurt mi-am lepădat rasa la 18 octombrie 1728, și ca la vreo lună după aceea am luat calea pribegiei, am trecut Mâneca și am ajuns în Anglia, unde mi se oferi)deîndată o slujbă de preceptor al tânărului Francisc Eyles, fiu al lui John Eyles, fost director al Băncii Angliei și sub-guvernator al South Sea Company-ei. Ah! tinerețe! Ah! inimă prea lesne înfierbântată! Nu am putut să mă împotrivesc nurilor frumoasei! Peggy (sau Mary), încântătoarea soră a tânărului meu elev. De dragul ei mă lepădai chiar și de catolicism… Visam să ne căsătorim, căci mai bună potrivire despre partea obârșiei și-a calităților alese nici că se putea, sitngurul impediment fiind doar lipsa mea de avere. Un suflet cu adevărat nobil nu ar fi stat în cumpănă cunoscându-mi valoarea, dar tatăl ei era negustor, deși de rang înalt. M-a respins. M-a alungat. Și-a măritat fiica cu unul dintre subalternii săi, promis unui viitor strălucit în lumea traficanților.[10]

Cu inima zdrobită, am părăsit Anglia[11], m-am stabilit în Olanda, la Amsterdam. Aici mi-am început cu adevărat viața de om de litere; zic cu adevărat, căci după cum am mai spus, redactaserăm încă din 1722 deochiatul meu Pomponitis. Mai ajutaserăm prin 1727—1728 pe doi confrați benedictini (despre care mă întreb dealtminteri cum s-ar fi descurcat ca să redacteze volumul V din Callia christiana fără mine!), rifmaserăm, cam la aceeași dată o Oclă către sfântul Franqois-Xavier și mă porniserăm să aștern pe hârtie Memoriile unui Bărbat de neam, pe care le continuaserăm în Anglia. Acum, însă, începui să trăiesc din pana mea, să mă îngrijesc de publicarea operelor mele, și maii ales de banii ce îi reprezentau[12], încât intrai în legătură cu diferiți librari pentru care am efectuat și-o mulțime de traduceri, într-un cuvânt începui să duc viața pe care o va duce un secol mai târziu Balzac Numai că el va fi căinat, iar eu doar ocărât. Ei! alte timpuri, alte obiceiuri, alte suflete!

Oricum, atunci, la Amsterdam, prin 1730, am lucrat la Cleveland și am terminat ultimul volum din Memorii, publicat cu un an mai târziu, în care apare duioasa poveste a lui Manon, care le încheie.

Aveam treizeci și patru de ani, floarea vârstei! o înfățișare plăcută, o minte scânteietoare, zăcuserăm câțiva ani în spatele zidurilor unor mănăstiri. Eșecul recentei mele povești de dragoste îmi mai stătea pe suflet… „Hazardul mi-o scoase în cale pe o domnișoară demult merit și de naștere bună”, Lenki Eckhardt (sau

Eccard, alias Doamna de Chester), pe care binevoitorul Dom Dupuils o va desemna ș5 el drept „o domnișoară protestantă de nobilă obârșie”[13], „a cărei soartă și avere fuseseră tulburate de diferite accidente care nu importă în această povestire. Un om de onoare, care locuia la Amsterdam îi trimitea regulat o pensie modestă, din simplă generozitate. Trăia cinstit din acest ajutor când binefăcătorul ei la rându-i, fu nevoit, dintr-o lovitură a soartei care-i periclită starea materială, să pună capăt întrucâtva libevalității sale. Aflai de această întâmplare care avea s-o ducă în culmea mizeriei. Mă înduioșă; îi oferii tot ceea ce era în puterea mea să-i dăruiesc, și reușii s-o determin să accepte”.[14]

Firește, nu toată lumea o vedea cu ochii mei, poate orbiți de dragoste, căci afurisitul de Ravanne, de pildă, o tratează drept lipitoare și pretinde că din cauza ei „m-am sfădit cu toți cei pe care ar fi trebuit să-i prețuiesc”, fără a excepta femeile.

Viața la Amsterdam era costilsitoare, iar librarii puțin darnici: mi-au împrumutat totuși ceva bani cu dorința de a mă lega de ei și de a-mi exploata temeinic talentul supunându-mă unei vieți de ocnaș al literelor[15]. Am luat banii: cum să trăiești fără bani, dar i-. Am cheltuit, petrecându-mi plăcut timpul cu draga mea Lenki. Din păcate, oamenii sunt tare meschini și neînțelegători: prezența ei fermecătoare, vădita ei preferință pentru mine îi supăra. Cele mai aprige în a o defăima erau femeile. Am replilcat, neputând s-o las insultată în fața mea… într-un cuvânt, atmosfera batavă devenise insuportabilă. Într-o bună ’zi, fără a sta mult pe gânduri, ne-am făcut bagajele și-am pornit spre Anglia (1733)[16], unde speram că iubita mea, „înzestrată cu toate calitățile și micile talente pe care și le poate dori! o persoană cu educație aleasă, avea să-și poată găsi, grație prietenilor ei, un adăpost onorabil și tihnit alături de o doamnă din lumea bună”. Cât despre mine, îmi amintii de calitățile în le pedagogice și, cu gândul să-mi sporesc veniturile, am întemeiat la Londra un periodic liber de orice prejudecată, Le Pour el le Contre sa, în care aveam să strecor discret și povestea vieții mele, ca să luminez în această privință opinia posterității așa cum va proceda, de altfel, peste câțiva ani și JeanJacques, când își va scrie Confesiunile, și cum se obișnuiește și în zilele domniilor voastre diin secolul al XX-lea. În același an 1733, a apărut la Rouen Istoria Cavalerului Des Grieux și-a lui Manon Lescaut, creând vâlvă mare.[17] Dar, la 13 decembrie, o dată

2: i „Le Pour et le Contre,lucrare periodică de un tip nou, în care ne exprimăm liber asupra a orice poate interesa curiozitatea publicului în materie de știință, artă, cărți etc., etc. Fără a lua partea nimănui și fără a jigni pe nimeni”, periodic de formatul ziarelor englezești ale lui Addison, Steele, Johnson etc., redactat aproape în întregime de Prevost, care a apărut între 1733 (24 martie)și 1740. Conținea aprecieri inteligente și nuanțate asupra literaturii’ engleze și franceze. Bineînțeles că Prevost nu s-a uitat nici pe sine: în afara unor „confesiuni”, puneri la punct biografice și replici la calomniile cu care era adesea împroșcat, a strecurat și notițe admirative despre romanele sale, precum aceasta, despre Manon Lescaut (nr. 36, T. VI, cât. De Sainte-Beuve, în Portraits litteraires, cât.): „De câtă artă nu a dat dovadă pentru a-i interesa pe cititori și a trezi mila lor față de nenorocirile care se abat asupra acelei biete fete depravate! … De altfel, caracterul lui Tiberge, prietenul cavalerului, este admirabil. … Ca să nu mai vorbim de stilul acestei lucrări; nu găsești în paginile ei niciun jargon penibil, nicio afectare nemăsurată, nici cugetări sofisticate; scrie natura însăși. Cât de insipid pare în comparație cu acest scriitor autorul scrobit și sulemenit! Nu aleargă după vorbe de duh sau după ce se numește astfel. Nu este un stil laconic, constipat, ci un stil fluid și expresiv. Peste tot nu vezi decât descrieri și sentimente, dar descrieri adevărate și sentimente firești”.

34 Acest roman apăruse încorporat în volumul VII al Memoriilor unui Bărbat de neam (1731)și nu atrăsese prea mult atenția. La Rouen, în 1733, publicat în astă dată într-o ediție de sine stătătoare. Este însă interzis la câteva zile după apariție (5 octombrie 1733). Fu publicat din nou în 1738, tot încorporat în Memorii… fără să trezească fulgerele autorităților, apoi singur, ilustrat, la Amsterdam (1753), și la Amsterdam și Leipzig (1759). Soarta acestei povestiri de dragoste este stranie. Contemporanii i-au admirat stilul, protestând însă în numele pudoarei și considerând-o de o perversitate dăunătoare (v. Mathieu Marais, Montesquieu, Marmontel, Rouille, Lenglet-Dufresnoy etc.). Preferau, pare-se, pe Cleveland (v. Grimm, Diderot, Rousseau). Romanticii, prin La pe care nu o voi uita nicicând, am fost arestat de poliția londoneză pentru… fals în acte, și învinuit de escrocherie caiifijcată, mai precis de a fi falsificat niște semnături pentru a încasa niscai gologani 25. Am tras o spaimă grozavă, căci mi-era cam încărcată conștiința, dai’, slavă Domnului), totul s-a sfârșit cu bine, și m-am putut întoarce la Paris, în 1734, spălat de orice acuzație.

Întâmplarea a avut asupra mea efectul unui duș rece. M-a potolit definitiv. Cugetaserăm mult în închisoare și mă căiserăm de patimile tinereții. Am bătut smerit la multe uși, m-am rugat fierminte, am făgăduit, am vărsat și câte o lacrimă unde și cum trebuia; eram sincer, asigurările mele nu puteau fi puse sub semnul îndoielii. Papa Clement al XII-lea îmi acordă iertarea (5 iunie 1735), și m-am supus la o nouă perioadă de noviciat la abația de la Croix-Saint-Leufroy, lângă Evreux. În decembrie m-am întors la Parte, unde am fost numit capelan al prințului de Conți, post cu totul onorific. Locuiam pe strada Guenegaud și, ca să trăiesc, m-am reapucat de scris cu mult succes: l-am terminat în sfârșit pe Cleveland, aducându-i ceva modificări, urmară apoi rând pe rând: Decanul din Killerine (1739), Istoria Margaretei de Anjou, regina Angliei, apoi cele două romane selectate cu mult gust de critica bucureșteariă pentru a forma volumul de față: Povestea unei grecoaice și Memoriile pentru a servi la istoria Maltei, în sfârșit Campaniile filosofice ale domnului de Montcal. Deveniserăm un autor la modă, și romanele îmi erau citite cu nesaț în ditferite alcovuri. Acum, fu în sfârșit permisă și difuzarea în Franța a lui Manon.

ia

Credeți că acești ani au fost ani de tihnă!? Nici vorbă! Mă sâcâia Lenki (care-și zicea acum Doamna de Chester). Necazurile bănești se întețeau. Ba mai mult; împilns de aplecarea mea firească spre zeflemea, m-am lăsat ademenit să colaborez la o foaie satirică și am fost silit să-mi strâng peste noapte catrafusele și să reiau calea exilului, la Bruxelles și la Frankfurt. Exil care, din fericire, nu a durat mult și care mi-a fost de folos, căci în-a îngăduit să pun capăt, în sfârșit, legăturii mele cu Doamna de Chester.

Întors în patrie, m-am stabilit la Chaillot[18], loc încântător de bucolic, unde am tradus vestita Clarisse Harlowe de Richardson (1751). M-am îngrijit și de vilitorul lui Manon, publicând la Amsterdam două noi ediții, în 1753 și 1759.

De-abia în 1754 am obținut de la papa Benedict al XIV-lea prioratul de la Saint-Georges-de-Gesne, lângă Mans. M-am stabilit atunci, împreună cu drăguța doamnă Gentil, care se îngrijea de confortul meu material, la Saint-Firmin, un sătuc nu departe de Chantilly, unde am trăit într-o deplină singurătate, având legături doar cu benedictinii de la Chantilly, lucrând, citind, meditând și rugându-mă. Un mucalit mi-a descris înfățișarea, la acea epocă, într-un catren mediocru pe care vă las să-l judecați:

L’abbe brillait d’un embompoint charmant,

Et digne de prelature.

Tout respirait dans sa figure La tendresse et le sentiment.87

Într-o zi, la 23 noiembrie 1763, pe când mă plimbam în pădurea de la Courteuil, am avut o ruptură de anevrism. Prietenii mei din Saint-Nicolas-d’Acy mi-au găsit trupul neînsuflețit, și am fost îngropat după. Legea credinței mele, în biseriica din acel loc, o clădire a benedictinilor.

S-a pretins că nu muriserăm atunci, în pădure și că mi-am revenit pe masa de autopsie, dar că, îngrozit de ce văzui, mă hotărâserăm să nu mă mai agăț de viață și-mi dăduserăm duhul. Nu este nevbiie să vă spun că este o minciună sfruntată, deși până și bunul Sainte-Beuve a acreditat-o[19].

Și-astfel mă săvârșii din astă-lume…

Cam atât despre viața mea, bună, rea, cum a fost. De vreți mai multe amănunte, consultați notele cu care mi-am împănat relatarea, precise, exacte, după toate regulile erudiției; dacă nu vă mulțumesc, recurgeți la bibliografia de care s-au folosit; iar dacă nici atunci nu vă va fi fost curiozitatea împăcată… mă voi bucura aflând că se pornește o nouă cercetare și mă voi simți și: mai trainic înfipt în veșnicia gloriei.

Cât despre operă… Acum pana-mi șovăie, mintea mi se întunecă, obrajii mi se acoperă de bujorii modestiei… S-au spus atâtea despre mine, în diferite epoci, folosind limbi și – cum le spuneți? — metalimbaje diferite! Să mă încumet oare să vorbesc despre ea?! Doar nu mai sunt junele de patruzeci de ani care edita Le Pour et le Contre și-și făcea singur reclamă! Atât pot să vă spun, spre mândria mea: că este destul de întâlnsă – circa una sută douăsprezece volume – fapt de care nu puțin mă fălesc… căci eram iute la pană, ca și la patimă sau la mânie. Nu vă pot înșira acum toate titlurile, ci doar pe cele pe care le socotesc mai importante: mi se pare concluzia cea mai potrivită!:

Aventurile lui Pomponius, cavaler roman, sau Istoria vremurilor noastre,roman satiric (1724); Odă întru slava sfintului Francisc-Xavier, apostol al Indiilor (1727); Memoriile unui Bărbat de neam, 7 volume (1728—1731); Filosoful englez sau Povestea domnului Cleveland, copil din flori al lui Cromwell, scrisă de el-însuși și tradusă din limba engleză de către autorul Memoriilor unui Bărbat de neam, 8 volume (1731—1739) (Domnul Fabre este de părere că din Cleveland s-ar mai putea selecționa o altă poveste, la înălțimea celor două din prezentul volum: episodul lui Cecile);

28. un neaș-teiat atac de apoplexie îl lăsă întins pe pământ, în nesimțire. Sosiră niște țărani, îl duseră în satul vecin și crezându-l mort, un felcer neștiutor porni să-i facă autopsia. Trezit de tăișul scalpelului, Prevost muri curând, pradă unor dureri îngrozitoare.” (Portraits litteraires, op. Cât.)

Le Pour et le Contre,lucrare periodiică de un stil cu totul nou… (1733—1740); Decanul din Killerine, 6 volume (1735—1740); Istoria Margaretei de Anjou, regină a Angliei, 2 volume (1740); Povestea unei grecoaice, 2 volume (1740); Istoria tinereții Comandorului de ***sau Memorii pentru a servi la Istoria Maltei, 2 volume (1741); Campanii filosofice sau Memoriile domnului de Montcal, aghiotant al domnului mareșal de Schomberg,

2. volume (1741); Istoria lui Wilhelm Cuceritorul, duce de Normandia și rege al Angliei, 2 volume (1742); Istoria lui Cicero,

4. volume (1743—1744); Memoriile unui Bărbat cinstit (1745); Istoria generală a călătoriilor, 15 volume (1746—1759). La această listă, incompletă, adaug numeroase traduceri din literatura engleză, printre care Pamela (1742), Clarisse Harlowe (1751)și Povestea cavalerului Grandison de Richardson (1751)și scrieri de Sheridan și John Haw. Kesworth…

FRANgOIS-ANTOINE PREVOST D’EXILES ALIAS MICAELA SLAVESCU

*

Pentru cititorul familiarizat cu aventurile cavalerului Des Grieux și-ale luil Manon Lescaut[20], cele două romane din volumul de față se înfățișează ca două variațiuni pe aceeași temă a iubirii (nefericite), veche cât lumea și mereu nouă: prima, cea a ambasadorului Franței la Constantinopole, zbuciumată, roasă de neliniștea lăuntrică a unei patimi neîmpărtășite,. Ce se complace într-o tulbure intimitate otrăvită de o chinuitoare gelozie, a doua, cea a comandorului de Malta, mai neprevăzută, bogată în peripeții stranii și variate, desfășurându-se kaleidoscopilc într-o îmbulzeală de evenimente tragi-comice, în contact permanent cu moartea care seceră nemilos, cu multă oportunitate, deopotrivă pe cei răi și pe cei buni.

În centrul ambelor povestiri, cuplul, un bărbat și o femeie, lega*ți prin fitrele multiple ale unor sentimente pătimașe, patetice, adesea contradictorii sșu enigmatice, în jurul căruia gravitează sau evoluează alte cupluri, proiectare atenuată a celui central, simplificate, clădite pe dimensiuni miinore sau parodice. Un balet de însoțiri „a la Watteau”, având discreta impudoare a unui carr. Aval cu Sâăști în care totul pare îngăduit și totul tăinuit sau se crede astfel, urcând și coborând agale scara ierarhiilor sociale, cu nonșalanță aparentă, deși cu un sițmț adânc înrădăcinat al drepturilor și obligațiilor de castă.

În cadrul acestui cuplu el are cuvântul, și ea ascultă, el hotărăște și ea se supune – sau dacă refuză s-o facă, o clipă răzvrătită, este curând obligată să cedeze, căci el o ține într-o dependență materială totală.

Elare cuvântul nu numai în virtutea binecunoscutei preeminențe a puterii masculine față de slăbiciunea feminină, cil și pentru a manipula mai comod conștiințele cititorilor: ca să vadă. Spectacolul pe care-l reprezintă viața eroului luminat sub unghiul lui de iincidență, să-l înțeleagă așa cum îl înțelege el, săjudece așijderea, să-i împărtășească identic nedumeririle și durerile! Ambele romane sunt scrise la persoana Ia (cum tot la persoana la au fost scrise Manon Lescaut și Memoriile unui Bărbat de neam, precum și Cleveland sau Memoriile domnului de Montcal)și reflectă un punct de vedere egocentrist infailibil, îngust-aristocratic, o concepție despre lume de tip „ancien-regime”căreia i se adaugă o uimitoare, aproape înduioșătoare conștiință a superiorității francezului față de toate celelalte neamuri. În ambele romane (de fapt în mai toate), el se simte sau se crede un centru, un pivot, un simbol al perfecțiunii și vrea ca toți să-l privească astfel, iar obârșia îi este întotdeauna aleasă, averea importanță și ursitoarele în general clemente. El este abatele Prevost, și dacă nu este chiar el, este proiectarea eului său, așa cum și l-a închipuit, sau așa cum l-a visat, în clipa de cumpănă a vieții când începi numărătoarea inversă.

În aceste două romane, spre deosebire de situația din Manon Lescaut, accentul cade mai puțin asupra femeii decât asupra bărbatului. El este subiectul principal, ea fiind mai ștearsă (Helena)sau destul de enigmatică (Theophe). Dar în ambele cazuri, povestirile, „autobiografice11, sunt o cugetare amară (Povestea unei grecoaice)sau resemnat-înțeleaptă (Povestea comandorului)a unor bărbați ajunși la vârsta maturității (spre deosebire de Des Grieux, narator și el, dar care era încă un copil), ce-și privesc, retrospectiv, erorile și păcatele: ale tinereții (comandorul), ale vârstei mature (ambasadorul).

De ce această nedezmințită preferință a lui Prevost pentru forma autobiografică, pentru Memoriile deghizate? într-o pertinentă și amănunțită analiză, Radu Toma ne răspunde80: pentru că în Veacul Luminilor, unde „actul de cooperare romanescă nu este posibil”, funcționează o „regulă a sincerității”de tip deosebit, care cere, ba reclamă cu insistență „validarea”poveștii spuse de către cel căreia i se adresează (în speță, de către interlocutorul-cititor, în același timp beneficiar și judecător sau cenzor al povestirii), asupra căruia trebuie deci să se exercirte o presiune-seducție care să ducă la convingerea lui, la o interpretare a evenimentelor în sensul dorit de narator, și în ultimă instanță la acea manipulare a conștiinței sale despre care vorbeam mai)sus. Eul-narator („totodată personajul principal al narațiunii”)sau „narator autodiegetic”trăiește o serie de evenimente, comportându-se însă în același timp ca un martor al lor, dar și ca un judecător/cenzorși cerând de la interlocutorul său, cenzor implicit, o perfectă identitate de vederi cu ale sale; trebuie (sau ar trebui)să-și domine interlocutorul pentru a-l face să trăiască „consubstanțial”.

Altfel spus, în romanul Luminilor de tip memorialistic se tinde către o triplă suprapunere a „personajelor”romanești – erou-narator-cenzor – ce se înfruntă, garanție supremă a autenticității și veridicității povestirii care este dată în vileag.

Interesul pe care-Tt prezintă povestirea astfel concepută se triplează, căci plăcerii ineditului, imboldului curiozității care obligă la lectură pentru recepționarea elementului epic, epopeic: ce poate să se mai)întâmple? cum și dacă va ieși eroul din încurcătură? etc., i se adaugă o analiză simultană a actelor și gândirii eroului în funcție de propria conștiință a cititorului, astfel înzestrat cu o luciditate sporită și participând maii activ: are sau nu are eroul dreptate? ce a văzut sau crezut să fie oare adevărul sau doar aparențe înșelătoare? — și, în sfârșit, o validare a comportamentului eroului-narator, făcut de cenzorul-cititor scăpat (sau nu)din operația de seducere încercată de eroul-narator: cum de a putut acesta să fie atât de naiv, să se lase atât de ușor înșelat (sau dimpotrivă, cu ce inteligență a privit. Lucrurile!)? cu concluzia, inevitabilă: aventura a constituit (sau nu a constituit)un eșec.

Dar în romanele lui Prevost, aventura constituie întotdeauna un eșec… concluzia amară adusă de însuși scriitorul vieții sale.

3® în Epistemă, ideologie, roman. Secolul XVIII francez. Univers, 1982, pp. 90 și urm.

În Povestea unei grecoaice eroul este un om în vârstă, de neam ilustru, aproape inepuizabil de bogat și ocupând, pe deasupra, un loc politic însemnat: ambasador al unei „superputeri”creștine la înalta Poartă, ceea ce-i creează la Constantinopole un statut aparte fără a-i răpi, de altfel, prea mult din prețiosul său timp. Este, firește, foarte mulțumit de sine și de câte ori se autocontemplă, satisfacția i se maniifestă în chip de-a dreptul comic. Rostește cu infatuare cuvintele „la noi”, „în țara noastră”etc., relevând în treacăt, ca din întâmplare, semnele de admirație și supunere ce i se adresează, împarte sfaturi în dreapta și în stânga, bineînțeles infailibile (ca de pildă cele pe care le dă judecătorului turc care îl condamnase pripit la moarte pe tatăl adopt:’lv al lui Theophe)și nu pregetă să-și sublinieze maturitatea și superioritatea amintind aplecarea lui nedezmințită în cugetare. Într-adevăr, textul este împănat de afirmații-constatări de tipul: „gândii”, „socotii”, „cugetail”, „îmi dădui seama”etc. (urmate de o hotărâre materializată într-o poruncă strașnică)și care, fiind rodul reflecției unui personaj de valoarea lui, ar fi trebuit să ducă nedezmințit la rezultate favorabile; dar nicidecum! și aici intervine „comicul”situației, ironia care sub-tinde textul în cadrul fiecărui episod: căci socotelile bietului ambasador se dovedesc întotdeauna greșite și provoacă de nu chiar catastrofe, cel puțin situații extrem de neplăcute, orice acte – cugetate – ale sale, chiar și cele mai generoase în aparență, întorcându-se împotriva lui, – pentru că nu le eântărise îndeajuns, mintea-i fiind opacă la orice mod de gândire sau concepție despre viață care nu se suprapune cu ale lui.

De unde singurătatea lui morală pe care nici averea, nici rangul (sau poate tocmai ele)nu reușesc s-o împiedice. Între ambasadorul îndrăgostit, îmbătrânit și bătrânicios și restul lumii se cască un hău, căci toți îl privesc de departe, ostil sau interesat, dar niciodată cu afecțiune și înțelegere. Treapta pe care l-a așezat statutul său social – de care nu poate sau nu știe să se desprindă, cu mintea-i modelată de educație și de prejudecăți – este prea înaltă și-l face de neînțeles sau nesuferit tuturor celor care-l înconjoară. Slujitorii? îl trădează! Prietenii? îl înșală (cum la rându-i și el îi înșală)! Persoanele cărora le vine în ajutor cu o generozitate (dealtminteri calculată)? îi răspund prin nerecunoștința! Cele pe care le tocmește sporadic ca să-i aducă anume servicii? Nu au alt scop decât să profite de pe urma lui! în jurul lui doar minciună și indiferență.

Discrepanța între ceea ce vrea să pară ambasadorul – în ochii lui, în ochii celorlalți – și ceea ce este în realitate, nu poate să nu-i scape cititorului-cenzor, cu mintea alertată chiar din primele pagilni de mărturisirile făcute de erou. Iar duelul-conflict ce-l opune lui Theophe devine din chiar această cauză mai pasionant, pe dublul plan al epicului și al psihologicului, căci, în acest straniu cuplu, echilibrul este perfect între ceea ce îi apropie sau ar trebui să-i apropie și ceea ce-i desparte iar sorții de izbândă sunt, din această cauză, incerți.

Dacă el este un mare senior hărăzit cu toate privilegiile celor din fruntea ierarhiei sociale, și ea o sclavă cumpărată și-apoi redată uneil libertăți care nu se deosebește decât prin nume de sclavie, în schimb el este bătrân și ea tânără, iar recunoștința nu poate ține loc de iubire, mai ales când gelozia țese în jurul ei o pânză mai subtilă și mai afurisită decât cea de păianjen. Desigur, Theophe este liberă, stăpână asupra purtării ei, dar trăiește din liberalitățile celui care i-a plătit libertatea și care de fapt nu încetează o clipă s-o disprețuiască deoarece nu-i poate uita înjosirile, trecutului și chiar obârșia necorespunzătoare, și nu are dreptul să hotărască decât ceea ce i se impune sau i se sugerează: nu are dreptul să-și părăsească binefăcătorul și nici să iubească pe cine vrea ea. Ca să restabilească echilibrul dintre ei, – el, așa de sus, ea, așa de jos – și să-și (re)capete demnitatea, plasându-se pe planul de egalitate pe care el i-l refuză, ea nu poate decât să respingă iubirea, întâi condescendentă, apoi din ce în ce mai înflăcărată a celui care o strivește sub povara generozității și a disprețului! său. S-o respingă chiar când i se oferă căsătoria – ultima abdicare săvârșită sub imboldul patimii frustrate de către seniorul înfumurat, subjugat de prejudecățile de castă, dar robit la rândul lui de farmece inaccesibile: gest de supremă insolență care înclină de astă dată platoul balanței în favoarea ei – și-i atrage moartea.

O moarte enigmatică, neașteptată, ca și purtarea ei, dar care proclamă, până dincolo de mormânt, victoria și răzbunarea femeii înjosite o dată cu înfrângerea bărbatului prea încrezător în avantajele sale materiale și în âtuurile sociale de care se servește cu sfidătoare aroganță.

Și în Povestea Comandorului ***ne aflăm în prezența unui cuplu, totodată identic și diferit de cele pe care le formează Des Grieux și Manon, Ambasadorul și Theophe. El – comandorul (pe a tund cavaler)este tânăr ca Des Grieux, în schimb de viță veche și putred de bogat ca ambasadorul, cu care mai are în comun excelenta părere despre propria-i persoană: „Sunt poate singurul cavaler al Ordinului nostru, care, dispunând de o avere însemnată și de tot ce poate asigura o carieră strălucită în viață, s-a hotărât de bună voie să-și asume îndatoririle unei vieți pline de greutăți”. Toate actele sale sunt determinate de conceptele de „nobilime”și „măreție”; purtarea, – guvernată de „bună-cuviință”: se crede, se vrea, un perfect gentilom, cu înfățișare seducătoare și de o strașnică vitejie, – și o spune cu naivittate, ascunzându-se sub o falsă modestie care nu înșală pe nimeni. Ar fi săvârșit toi atâtea boroboațe ca și ambasadorul (ba chiar mai multe – sau mai puține căci ele i-ar fi putut costa de multe ori viața!)dacă n-ar fi avut de strajă alături de el un Mentor devotat, un prileten nedezmințit, care gândește în locul lui și-l scapă din toate necazurile în care îl cufundă nesăbuința sau înfumurarea. Acest prieten, viteazul și înțeleptul Peres, pare a fi dublul său, pe cât de nefericit pe atât de cuminte. Dar… e spaniol, ceea ce îl așază, bineînțeles, din punctul de vedere al vanitosului francez, pe o treaptă inferioară. De viță veche, și moștenitor al unui nume glorios, a fost exilat pe nedrept din patria sa, căzut în robie, scăpat de la moarte de tânărul cavaler grație unui hazard al sorții despre care nu se știe cui îi va fi mai benefilc: franțuzului, pe semne, care și-l va apropia pe spaniol copleșindu-l cu generozitatea sa (ah! cât de necesari sunt banii! pare a ofta abatele Prevost cam la un secol înaintea lui Balzac )și va fi admirabil slujit de inteligența acestuia, de simțul lui al măsurii și al conveniențelor. A-l ajuta bănește pe Peres nu reprezintă de altfel un sacrificiu pentru cavaler, cum nu reprezintă nici pentru ambasador: el disprețuiește, aristocratic, banul pentru care nu a trudit ca să-l agonisească și pe care-l risipește dezinvolt, convins și el că totul se poate cumpăra. În locul verbelor „a gândi”, „a socotii”, „a cugeta”pe care le conjugă ambasadorul, cavalerul, mai cinic, conjugă verbele „a plăti”, „a despăgubi”, „a înzestra”etc. Bineînțeles admirându-se nespus pentru generozitatea lui.

La toate aceste „Calități”cavalerul adaugă un temperament vulcanic, care nu rezistă nurilor feminini. Îndrăgostit de Helena la prisma vedere, găsește în această fetiță gingașă, veselă și copilăroasă o pradă ușoară pe care o ademenește și-o necinstește fără urmă de resnușcare, refuzând chiar posibilitatea căsătoriei onorabile cu ea care i se oferă în momentul de vârf al patimii sale. Dispus să se lase ocărât și batjocorit de cavalerii Ordinului din care făcea sau avea să facă parte, nu acceptă totuși, ca rușinoasă, potrivit unui ipocrit cod al onoarei, căsătoria cu femeia blândă și iubitoare care îndurase multe neajunsuri de dragul lui și pe care el o necinstilse, dar a cărei obârșie nu i se pare la înălțimea rangului său. Ba mai mult. Când biata Helena își pierde frumusețea în urma unei cumplite boli, cavalerul o respinge cu neomenoasă răceală, iubirea-i pătimașă fiind brusc înlocuită de aversiune, și se străduiește s-o căsătorească cu… feciorul lui, voind astfel s-o despăgubească „generos”și să-i creeze un loc „onorabil”în societate”. Până la urmă o trimite într-o mănăstire, luând „toate măsurile care ar fi putut să-i facă soarta mai plăcută în refugiul ei”, își comunică hotărârea și mamei tinerei femei, „care nu eziită s-o aprobe”; și „și-o îndeplini cu destulă generozitate ca să fie lăudat de toată lumea”.

Astfel se sfârșește romanul, unul dintre cele mai cinice pe care le-a scris Prevost, în care și-a turnat toată amărăciunea și a plătit vieții și societății câte polițe i-au stat la îndemână. Față de femei, în primul rând (de Lenki, poate?), la adresa cărora nu-și maschează de astă dată disprețul; față de oamenii bisericii apoi, prin intermediarul cavalerilor de Malta, prezentați ca semi-pirați cheflii, afemeiați, setoși de glorie și bogății; față de moravurile strâmbe ale unei epoci fastuoase în aparență; și față de el-însuși, parcă flagelându-se pentru neghiobia de a fi nutrit atâtea iluzii de-a lungul an iilor zvăpăiați pe care-i trăise. Povestea Comandorului ***nu este însă mai puțin un roman scris cu har, cu o vervă neașteptată, care transformă comedia în tragedie, tragedia în comedie și carnavalul aventurilor într-o simbolică și aiuritoare rostogolire a roții sorții, ilustrând perfect această afirmație mai timpurile a autorului: „Povestea pe care o scriu nu este compusă decât din acțiuni și sentimente”. Iar nouă și interesantă, în aceste două romane, este tocmai acea suprapunere a elementelor de comedie și tragedie care nu exista atât de vădit în Manon Lescaut și care provine din întâietatea pe care scriitorul o acordă martorului și cenzorului față de eroul-narator care trăiește aventura. Trăirea rămâne autentiică, dar în cadrul triplei suprapuneri despre care vorbeam (erou-martor-cenzor), rolul cenzorului se dilată perceptibil, se manifestă printr-o ironie mereu trează care luminează paginile, dându-le o savoare neobișnuită, scăldând aventura în zâmbet și conferind celor mai neverosimile situații valoare exempiară de sftnbol. O ușoară alunecare, o mișcare de translație, puțină imaginație, – și personajele zugrăvite devin tot atâtea cazuri „moderne11, susceptibile de a fi introduse în „contexte11 contemporane, și deci foarte apropiate nouă. Căci epocile se succed, moravurile se schimbă, dar prejudecățile continuă să existe și enigmele iinimii și sufletului omenesc rămân mereu aceleași, vii și de nepătruns.