Principele

Principele de Niccolo Machiavelli

Născut la 3 mai 1469 la Florența, Machiavelli își începe cariera politică, hotărâtoare pentru opera lui, la vârsta de douăzeci și nouă de ani. Împrejurările politice îl introduc atunci în miezul vieții publice a Republicii. Situația Florenței evoluase rapid și cu multe frământări în ultimii ani. În aprilie 1492 murise Lorenzo Magnificul, încheindu-se odată cu el epoca de glorie a Renașterii florentine; curând tulburările interne și războaiele pentru cucerirea Italiei zdruncină viața orașului. În noiembrie 1494, Piero de Medici, fratele și urmașul lui Lorenzo, nu voise și nu putuse să împiedece înaintarea trupelor franceze ale lui Carol al VIII-lea; poporul Florenței cere atunci alungarea lui, și principatul este înlocuit prin republică; în fruntea ei se ridică însă un călugăr, Savonarola, ale cărui cuvinte prevestiseră venirea dușmanului și nenorocirile patriei. Călugărul dominican guvernează însă Florența prea puțin; republica lui creștină se desface atunci când, în mai 1498, el este ars pe rug în piața Signoriei. Vechea republică, aceea care cu câteva decenii mai înainte se supusese autorității lui Cosimo cel bătrân, părintele Medicilor, renaște, și în iunie același an, Machiavelli este numit Secretar în a doua cancelarie a Republicii, însărcinat fiind cu rezolvarea chestiunilor interne; o lună mai târziu i se încredințează în plus funcția de Secretar al Celor Zece, care cuprindea atribuția rezolvării afacerilor externe. Machiavelli va fi reconfirmat în anul următor și va păstra această îndoită funcție până în noiembrie 1512 când, odată cu căderea Republicii și întoarcerea Medicilor, nu-i mai este îngăduită nicio activitate politică.

În acești patrusprezece ani, Machiavelli a cunoscut pe oamenii politici de seamă ai epocii lui: papi, regi, împărați și principi; contactul zilnic cu firele cele mai ascunse ale treburilor Statului i-au ascuțit înțelegerea și i-au îmbogățit experiența oamenilor. În cuprinsul acestei perioade, în care putem spune că a adunat materialul operelor lui viitoare, partea cea mai însemnată o au ambasadele diverse la care a luat parte sau misiunile în care a fost trimis singur. În calitatea sa de Secretar, Machiavelli nu era niciodată ambasadorul oficial al Republicii; rolul lui era întotdeauna numai acela de a pregăti terenul pentru conversațiile care trebuiau să urmeze; el apare așadar ca un observator însărcinat cu relatarea situației, cu recunoașterea posibilităților de tratative; observator de multe ori rău plătit și deci neputând face față cheltuielilor care i se impuneau; nu întotdeauna bine văzut, deoarece rolul de observator se prelungea uneori foarte mult fără ca guvernul Republicii să ia o hotărâre și să înceapă tratativele în consecință. Aproape fiecare an înseamnă însă pentru Machiavelli o nouă călătorie și un nou contact cu puternicii vremii. În iulie 1499 își îndeplinește prima misiune pe lângă Caterina Sforza, contesă de Imola și Forli; în 1500 îl găsim la Rouen, trimis la Ludovic al XII-lea spre a dezminți zvonurile care afirmau că Florența nu mai este credincioasă alianței ei cu Franța; iar în iunie 1502 îl găsim la Urbino, în prima ambasadă pe lângă Cezar Borgia, care continuă, în octombrie același an, când Machiavelli rămâne timp de patru luni în jurul Ducelui de Valentinois, cum era numit de curând fiul Papei Alexandru al VI-lea. În anii următori întâlnim acțiunea întreprinsă de Machiavelli pentru alcătuirea unei armate proprii a Florenței; în 1507, misiunea lui la Maximilian al Austriei îl face să cunoască Elveția și sudul Tirolului.

Dar la finele lui 1512, evenimentele se precipită la Florența. Liga de la Cambrai, în care Franța se găsea alături de Papă și de Spanioli, se desface; în locul ei și cu un scop opus, se constituie Liga sfântă având în frunte pe Iuliu II care începe, alături de Spanioli, lupta hotărâtă împotriva armatelor lui Ludovic al XII-lea. Florența fusese în toți acești ultimi ani aliata Franței, și această politică era hotărât susținută de Pier Soderini, conducătorul Republicii. Gaston de Foix, comandantul trupelor franceze, câștigă în acest an, 1512, o mare victorie la Ravenna; o victorie fără efect însă, deoarece învingătorul moare curând după aceea, și Elvețienii, chemați în ajutor de Papă, reușesc să regrupeze forțele și să refacă, mai puternic, Liga Sfântă. Succesul trece acum de partea acesteia; armatele franceze se retrag, și unul după altul, orașele se supun Papei. În august 1512, această înaintare devine amenințătoare pentru Florența: ea avea de ales între continuarea politicii franceze susținută de guvernul republican în frunte cu Soderini, sau alăturarea de Liga Sfântă care însemna totodată revenirea Medicilor și deci pierderea din nou a libertăților republicane. În iunie 1512, Papa și aliații săi se întruniseră în Congresul de la Mantova prin care hotărâseră să pedepsească Florența pentru alianța ei cu Franța și să-i impună revenirea Medicilor. Evenimentele se precipită însă în momentul în care Spaniolii atacă și ocupă, printr-o acțiune militară violentă, micul oraș Prato, situat la puțini kilometri de Florența; situația apare atunci cu totul pierdută pentru republicani; Pier Soderini este silit să fugă în primele zile ale lui septembrie 1512 și Medici reiau guvernul Florenței. Politica franceză a Republicii nu reușise să-i asigure decât puțini ani libertatea; prin revenirea Medicilor, principatul se restabilește în toată puterea lui.

Îl găsim pe Machiavelli în miezul acestor evenimente. Fuga lui Soderini însemna și pentru el pierderea funcției pe care o ocupa. Dar pentru Machiavelli, ea nu este numai un mijloc de existență, ci un mod de viață; și atunci încearcă să rămână la locul său, să-și împlinească, așadar, funcția servind de data aceasta pe Medici. Colegul său, primul Secretar al Republicii, Virgilio Adriani rămăsese pe loc; dar Adriani nu era un om politic, ci un literat: profesor la Studiul florentin, umanist cunoscut în cercul Academiei platonice, elev al lui Cristoforo Landino, pentru el funcția de Secretar era numai un mijloc de existență; apolitic, el a rămas la locul său deoarece noii conducători ai Florenței nu puteau să vadă în el pe omul vechii guvernări. Machiavelli reprezintă însă o direcție și o personalitate; activitatea lui fusese aceea a unui pasionat al politicii; el reprezenta ca atare spiritul Republicii care căzuse. De aceea încercările lui de a-și oferi serviciile noii guvernări, nu reușesc; la 7 noiembrie 1512 este scos din funcție, iar la începutul lui 1513 este implicat, pe nedrept probabil, într-o conspirație urzită contra Medicilor, de către Pietro Paolo Boscoli și Agostino di Luca Capponi; cei doi fură decapitați; iar partizanii lor, între care fusese găsit și Machiavelli – numele său figura pe o listă, pus aici poate fără știrea lui întrucât se presupunea că trebuie să fie și el un adversar al Medicilor – fură închiși. O scrisoare a lui Machiavelli va povesti, puțin după aceea, cum a fost supus torturii în celulele de la Bargello; a fost însă curând eliberat, cu prilejul amnistiei acordate la alegerea ca papă a cardinalului Giovanni de Medici, devenit Leon al X-lea. Este însă obligat să părăsească Florența; și astfel, în martie 1513 îl găsim instalat în apropierea orașului, la St. Andrea în Percussina, într-o casă de țară ce-i aparținea. Dar anii cuprinși între această retragere forțată și reintrarea în viața publică, pentru scurt timp și cu misiuni secundare, în 1525, alcătuiesc perioada cea mai rodnică a vieții lui.

În 1513 începuse Discursurile asupra primei decade a lui Tit-Liviu. Le întrerupe pentru a scrie, în același an, Principele; în 1514 redactează Dialogul asupra limbii, în 1517 Capitoli și L’asino d’oro; în 1520 termină Viața lui Castruccio Castraccani și în același an i se reprezintă Mandragola; tot atunci, Papa Clement al VII-lea îl îndeamnă să scrie Istoriile florentine pe care le va termina în 1525; în sfârșit, grație aceluiași Papă, reintră în viața politică. Îl găsim în cursul acestor ultimi doi ani de viață în diferite misiuni, nu de primă importanță; în mai 1527 însă, soarta Florenței se schimbă din nou; „jaful Romei” săvârșit de trupele spaniole ale Conetabilului de Bourbon are ca urmare izgonirea Medicilor; Florența redevine Republică. Machiavelli își oferă și de data aceasta serviciile noii guvernări, dar este refuzat; și moare puțin după aceea, în iunie 1527.

În fața acestei vieți a unui om de acțiune care a devenit teoretician în momentul în care i s-a luat orice posibilitate de a mai lucra practic, întrebarea care se pune este aceea a semnificației pe care a avut-o scrisul în existența lui Machiavelli. Că a avut o cultură completă, nu se poate afirma cu certitudine; un cronicar al vremii, Benedetto Varchi, îl numește în a sa Istorie a Florenței: „mai curând nu fără cunoașterea literelor, decât literat”. Putem spune așadar că avea cultura comună a unui florentin al epocii, fără a avea erudiția umaniștilor; se crede că nu cunoștea limba greacă, iar lecturile pe care le avea totuși din autorii greci erau făcute prin intermediul traducerilor latine. Că era însă un cititor pasionat al anticilor ne-o dovedește cunoscuta scrisoare din 10 decembrie 1513, una dintre primele știri pe care le avem despre viața lui de exilat, în care povestește prietenului Francesco Vettori cum își petrece ziua în singurătatea care i-a fost impusă. Și este pe drept faimoasă această scrisoare deoarece apare în ea îndoita figură a lui Machiavelli: este scriitorul curios de a-i cunoaște pe oameni și petrecându-și ore întregi în mijlocul celor mai simpli dintre ei, într-o cârciumă, spre pildă; și este pe de altă parte, istoricul și gânditorul politic care găsește o desfătare în lectura anticilor și în meditarea lor. Dacă această din urmă trăsătură îl apropie pe Machiavelli de bucuriile tuturor umaniștilor vremii lui, cea dintâi îl arată în linia marilor moraliști: căci ce altceva este curiozitatea mereu vie a omului și analiza lui ascuțită în opera istorică și politică a lui Machiavelli, decât pasiunea de a privi și de a nota, de a surprinde relații între pasiuni și de a explica atitudini, trăsături care sunt tocmai caracteristice ale tipului moralist; o observație mărginită desigur mai mult la omul mediului său și al momentului său istoric; o observație cu finalitate hotărât politică, dar nu mai puțin o observație atentă care nu arareori se constituie în schițarea de adevărate portrete sau în formularea de maxime, expresii predilecte ale scrisului de tip moralist.

Detaliile cuprinse în scrisoarea adresată lui Vettori ne înfățișează această multilaterală curiozitate a lui Machiavelli. Se scoală de dimineață „odată cu soarele” și se duce la pădurea unde supraveghează unele lucrări; își petrece timpul alături de tăietorii de lemne și ascultă vorbele și neînțelegerile lor; ceva mai târziu se odihnește citind, în același cadru rustic, din Dante sau Petrarca, din Tibul și Ovidiu, „poeți minori”, odihnitori, care îi hrănesc visarea; în sfârșit se oprește la han „nell’osteria”; „vorbesc cu cei care trec pe aci, îi întreb ce este nou prin satele lor, aud lucruri felurite și observ gusturile și ideile diverse ale oamenilor”; iar după amiază tot aici revine: stă de vorbă cu cârciumarul, cu morarul și cu măcelarul, și se amuză privind jocurile lor. Dar seara, această frecventare a oamenilor vremii lui face loc apropierii altor oameni; seara, Machiavelli dezbracă „haina de toate zilele, plină de noroi” și îmbracă „vestminte regești și de curte”: astfel se apropie de oamenii mari ai antichității și citește istoria faptelor lor; mă hrănesc, scrie aici Machiavelli, „cu acea hrană care singură este a mea și pentru, care m-am născut”; i se pare că stă de vorbă cu acești oameni, „și timp de patru ore, scrie mai departe, nu simt nici o oboseală, uit orice durere, nu mă mai tem de sărăcie, moartea nu mă sperie; mă transport cu totul în ei”[1]…

Acesta a fost omul Machiavelli; și, în lumina acestei scrisori, îi putem judeca atitudinea în acele momente grele care au fost pentru el împrejurările căderii Republicii. Când Pier Soderini a fost silit să renunțe la conducerea Florenței și să fugă, Machiavelli nu a luptat împotriva celor care îi aduceau pe Medici în cetate; a lăsat ca evenimentele să-și urmeze cursul, deși el fusese în mare parte promotorul politicii franceze; și, puține zile după căderea lui Soderini, se adresa Alfonsinei Strozzi, mama tânărului Lorenzo de Medici, oferindu-și serviciile noilor stăpânitori ai orașului. Un comentator[2] observă, explicând această atitudine, că pe Machiavelli îl interesează politica, nu oamenii; așadar voia să poată lucra mai departe în domeniul politicii florentine, independent de oamenii care o conduceau; înseamnă că Machiavelli nu a fost omul unui partid sau al unei politici și că a trecut brusc la atitudinea opusă; nu aceasta este linia vieții lui; deoarece îl pasionează cu adevărat acțiunea politică în ea însăși, pentru jocul intereselor și al ambițiilor desfășurate și deci pentru dezvăluirea omului în toată varietatea lui neașteptată; aceasta îl atrage. Și totuși, Machiavelli nu a voit să rămână neapărat în politică numai pentru atât. Dincolo de curiozitatea moralistului, este preocuparea cetățeanului Florenței, îngrijorat de soarta patriei lui tot mai mult amenințate de înaintarea dușmanilor și de poftele căreia îi este expusă. Omul de acțiune predomină în Machiavelli; gândirea lui politică are o finalitate națională; grija de soarta Florenței îi conduce lecturile istoriei vechi, în care caută o îndrumare și o soluție; ceea ce înseamnă că opera lui este rodul unei dorințe de acțiune politică pe care el însuși nu o putea înfăptui, dar pe care o propunea ca model. Privită în cadrul acestei vieți, opera lui Machiavelli apare așadar necesară. Dacă el și-ar fi continuat funcția de Secretar al Republicii sau al Principatului, scrisul nu i-ar mai fi fost o necesitate; înlăturat însă din viața publică, el trebuie să scrie: mai întâi pentru a folosi bogatul material de observație pe care l-a adunat; pentru a continua apoi, pe calea aceasta pe care el o socotește tot atât de eficace ca și acțiunea, drumul unei politici care trebuia să asigure o stabilitate mai mare vieții statelor italiene și poate o stabilitate maximă prin înfăptuirea unirii lor. Împrejurările în care apare Principele dovedesc tocmai acest îndoit punct de plecare al scrisului lui Machiavelli.

Opera apare menționată pentru prima oară în aceeași scrisoare adresată lui Francesco Vettori: „Și deoarece Dante spunea că nu există știință dacă nu păstrezi ceea ce ai auzit, mi-am însemnat cele ce am adunat din conversația cu ei (cu scriitorii antici) și am alcătuit un opuscul De Principatibus, în care adâncesc cât mi-este cu putință gândurile mele asupra acestui subiect, discutând ce este principatul, de câte feluri este, cum poate fi dobândit, cum se păstrează, de ce se pierde. Și dacă v-au plăcut vreodată capriciile mele, nici acesta nu vă va displace; iar unui principe, și mai ales unui principe nou, ar trebui să-i fie binevenit; eu îl adresez Măriei Sale Giuliano. Filippo Casavecchi l-a văzut; vă va putea rezuma în parte și cartea în sine și discuțiile pe care le-am avut cu el, deși continui să-l îmbogățesc și să-l fac mai frumos”[3].

Rezultă din aceste rânduri că opera a fost scrisă în ultimele luni ale anului 1513; ea era terminată în întregime în decembrie, data scrisorii, după cum reiese din ultimele rânduri, unde nu poate fi vorba de indicarea unor adaosuri la text, ci de revederea stilului în care fusese redactat. Printr-o analiză minuțioasă, Federico Chabod dovedește într-un studiu prețios, că Machiavelli se referă într-adevăr la opera întreagă, terminată la acea dată:[4] corespondența scriitorului în tot cursul anului 1513 și mai ales între iunie și august, dovedește o preocupare politică constantă și o nevoie de a discuta cel puțin în scris aceste lucruri; Principele a fost așadar redactat cu necesitate în acest interval de timp, ca expresie al acestui adevărat „furor politicus”; iar scrisorile din primele luni ale anului următor, posterioare așadar datei la care se anunță Principele, dovedesc o relaxare a preocupării politice, semn că opera fusese încheiată.

Principeleeste așadar primul rod al singurătății lui Machiavelli; dar redactarea lui rapidă se datorează și unor anumite împrejurări externe. În vara aceluiași an 1513 se precizează unele planuri politice ale Medicilor, care ar fi trebuit să ducă la o schimbare hotărâtă în soarta Italiei. Leon al X-lea, care aparținea acestei familii, urmărea crearea unui stat alcătuit din provinciile centrale ale Italiei; se vorbea în acest sens de Parma, Piacenza, Modena și Reggio care s-ar fi unit cu Neapole; iar în fruntea noului Stat, Papa l-ar fi ridicat pe Giuliano de Medici, urmând să creeze un Stat similar pentru nepotul acestuia, Lorenzo, căruia i s-ar fi dat Florența cu Siena și Piombino. În felul acesta, micile state italiene ar fi fost înglobate în două unități mari care ar fi cuprins sudul și centrul Italiei și ar fi format, alături de Statul papal, posesiuni de fapt unite între ele prin înrudirea conducătorilor lor. Se vorbea insistent de aceste proiecte; și ele îi aminteau lui Machiavelli o altă încercare de înfăptuire a unui plan asemănător, cu puțini ani înainte: încercarea papei Alexandru al VI-lea Borgia, care voia să-și întindă autoritatea asupra întregii Italii și care susținea, în acest scop, acțiunea de cucerire a fiului său Cezar. Machiavelli află așadar de proiectele lui Leon al X-lea; întrerupând atunci redactarea Discursurilor, scrie în câteva luni acel opuscul care trebuia să fie un Manual al principelui nou, al celui care ar fi fost primul conducător al Italiei unificate; iar în arătarea căilor de urmat pentru realizarea acestui Stat care trebuia să salveze țara de poftele cuceritorilor străini, și care se impunea așadar mai mult decât oricând în acest moment, Machiavelli își amintește de Cezar Borgia pe care îl cunoscuse de aproape și printr-un contact zilnic în cursul ambasadelor sale; în 1502 mai ales, când acesta atinsese punctul culminant al puterii lui. Tot ceea ce Machiavelli putuse să adune în cursul acestei apropieri de Borgia, prin conversațiile diplomatice avute și prin observarea atentă a politicii lui, îi revenea acum și se oferea ca substanță a doctrinei Principatului nou și unitar. Căderea lui Cezar Borgia și moartea lui în 1507, într-o luptă oarecare, pe teritoriul spaniol, unde plecase luat prizonier, nu putuse să anuleze cu nimic semnificația faptelor lui anterioare și mai ales semnificația națională a cuceririlor lui; Cezar Borgia nu reușise din cauza unor împrejurări externe cu totul întâmplătoare și care îi fuseseră defavorabile: moartea prematură a tatălui său, în primul rând, la data când unirea micilor state era aproape realizată, dar era prea proaspătă spre a se menține în fața unor dușmani puternici; iar aceștia s-au arătat de îndată ce Alexandru al VI-lea a murit. Machiavelli își dădea seama însă că acestea au fost numai întâmplări exterioare; că ceea ce așadar n-a reușit să realizeze Cezar Borgia, va reuși un altul, căruia soarta îi va fi favorabilă până în ultima clipă. Ideea însăși a unirii statelor italiene poate fi însă înfăptuită; și ea se impune în acest moment care este cel mai greu al Italiei. Țării nu-i lipsește, scrie Machiavelli în una din ultimele pagini ale Principelui, materia, ci numai forma: ea posedă materia cea mai bună, căci poporul ei este viteaz; îi lipsește conducătorul, Principele. Pentru acesta scrie așadar Machiavelli; cartea lui cuprinde reguli de acțiune pentru înfăptuirea a ceea ce celălalt încercase și dusese numai până la mijloc…

Principeleeste așadar o carte închinată cuiva, scrisă pentru cineva anume. Machiavelli vorbește în scrisoarea citată către Vettori, despre Giuliano de Medici; și ține să-i înmâneze opusculul pe care i l-a dedicat, sperând ca prin aceasta să i se deschidă din nou cariera politică. Se descoperă astfel dubla finalitate a Principelui; scriindu-l, Machiavelli își exprima preocuparea lui politică constantă; dar dedicându-l lui Giuliano, încearcă să adapteze figura Principelui, schițată în opuscul, realității politice care i se oferea, și să atingă pe această cale și scopul care era esențial pentru el, reintrarea în viața politică. Dacă Giuliano însuși, și mai puțin Lorenzo, căruia la sfârșit îi va fi închinată cartea, nu corespundeau în întregime figurii Principelui, posibilitățile de acțiune ale Medicilor erau în schimb foarte mari în acest moment; prin prezența lor atât la Roma cât și la Florența, ei stăpâneau cu adevărat punctele strategice ale Italiei peninsulare, și aveau deci posibilitatea de a înfăptui un stat unic. Termenii măgulitori din Epistola dedicatorie exprimă speranța reală pe care Machiavelli putea s-o aibă în acțiunea lui Leon al X-lea și în rolul ce i-ar fi fost dat lui Giuliano; iar versurile finale citate din Petrarca indică voința adâncă a înfăptuirii unui ideal; între acești termeni extremi se așază aluzia cuprinsă în încheierea Epistolei, ca expresie a ultimului factor ce a determinat scrierea Principelui: speranța redobândirii vechii funcții.

Căci inactivitatea și singurătatea rod sufletul scriitorului; Machiavelli știe că trebuie neapărat să trimită acest opuscul lui Gjuliano și poate știe că pentru aceasta l-a scris în deosebi; căci își dă seama cât îi este de necesară revenirea la Florența: „mă consum, îi scrie lui Vettori, și multă vreme nu mai pot sta, așa”[5]… și își dă seama că ar putea fi util, că cei cincisprezece ani în slujba Republicii l-au învățat multe: „oricine ar trebui să fie bucuros, scrie mai departe, să se servească de cineva care și-a adunat experiența pe cheltuiala altuia”[6]; și caută apoi să convingă pe Medici că le va fi credincios; a fost întotdeauna astfel și nu va putea trăda nici acum: „iar mărturie a credinței și a cinstei mele este sărăcia mea”. Dar Machiavelli nu reușește; el rămâne mai departe în singurătatea de la St. Andrea în Percussina, continuând să scrie. Scopul imediat al Principelui rămânea astfel neîmplinit; în schimb, opusculul avea să cunoască o soartă dintre cele mai neașteptate; scris în mod ocazional și în linia preocupărilor politice ale unui florentin clarvăzător al situației, volumul avea să fie socotit ca un manual de doctrină politică de valoare universală și proslăvit sau respins în consecință.

Planul acestei scrieri, de mici proporții, este unitar; Machiavelli tratează mai întâi despre Principate în constituirea lor, prin cucerirea anume de provincii noi sau prin formarea lor de la început și în întregime ca Principate noi; această primă parte cuprinde nouă capitole, iar următoarele tratează problemele diferite ce se pun unui stat: apărarea și puterea de luptă; statele eclesiastice care nu au nevoie de apărare; reformele interne care se impun; în sfârșit calitățile unui Principe nou. Dar volumul pune îndeosebi în lumină rolul acestuia din urmă; căci deasupra împrejurărilor se ridică Principele capabil de a înfăptui ceea ce este mai greu; cartea corespunde astfel just titlului, întrucât nu schițează forma unui stat ideal, ci figura Principelui desăvârșit. Căci pe acesta, Machiavelli îl cunoscuse; figura inspiratoare este Cezar Borgia, fără ca totuși semnificația operei să se epuizeze în singur conținutul acestei personalități istorice.

Machiavelli și-a exprimat de mai multe ori admirația pentru Cezar Borgia; la data celor două misiuni pe care le avusese pe lângă acesta, îl cunoscuse în gloria lui cea mai mare; în 1503, Borgia se intitula: Duce de Romagna, de Valentinois și Urbino, Principe de Andria, Signior de Piombino, Gonfalonier și Căpitan general al Bisericii. Într-o mică scriere din același an: Del modo tenuto dal Duca Valentino nel trattare i popoli della Valdichiana ribellati, Machiavelli aducea un omagiu deschis metodelor politice ale lui Borgia; în relatarea misiunii avute pe lângă acesta, notează această trăsătură a caracterului: „Nu comunică niciodată niciun lucru decât atunci când îl face, și îl face atunci când nevoia îl constrânge”; într-o scrisoare, Machiavelli mărturisește: „Pe ducele Valentino l-aș imita oricând dacă aș fi principe nou”; în Principe nu șovăie să afirme hotărât că exemplul cel mai bun de urmat, un principe nou îl va găsi în acțiunea desfășurată de Borgia (cap. VII), în sfârșit, în aceeași relatare a misiunii avute pe lângă el, schițează acest portret al lui: „Este un principe foarte strălucit și măreț, și atât de curajos în lupte încât nu există nici o faptă, oricât de mare, care să nu i se pară mică; și nu se oprește niciodată în căutarea gloriei și în dobândirea de state noi, nici nu cunoaște oboseala sau primejdia; ajunge într-un loc înainte de a i se cunoaște plecarea în locul pe care l-a părăsit, și se face iubit de soldați; și-a ales oamenii cei mai buni din Italia, iar aceste lucruri, la care se adaugă un noroc constant, îl fac să fie victorios și formidabil”.

Exemplul lui Borgia este desigur faptul care explică pecetea specifică pe care timpurile au pus-o operei lui Machiavelli; judecata aspră pe care posteritatea a rostit-o despre acțiunile acestui condotier, s-a răsfrânt în mod firesc și asupra Principelui. Credem că putem observa însă aceasta: Machiavelli propune nu un exemplu oarecare, ci un tip de Principe; căci modul de acțiune al acestui conducător dorit de Machiavelli descoperă o anumită înțelegere a existenței, o anumită poziție față de ea. Nu Cezar Borgia ca atare este așadar exemplul Principelui, ci tipul uman pe care el îl reprezintă, așadar linia de viață care se desprinde din modul lui de acțiune: și după cum aceasta depășește linia de viață a unui om oarecare, tot astfel figura Principelui cuprinde pe aceea a lui Cezar Borgia, dar nu o epuizează: o conține ca exemplu al unei linii de existență ce-și dovedește semnificația ei deplină numai atunci când este în întregimea ei realizată.

Figura Principelui se lămurește așadar numai în întregul acestei concepții care constituie o înțelegere a omului și a existenței în perspectiva politicului. Într-o scrisoare lui Vettori, Machiavelli scrie că nu se pricepe la nimic altceva decât la chestiunile care privesc statul: numai despre Stat știe să discute[7]; iar politica este singura lui hrană, adevărata lui vocație: „quel cibo che solum e mio e che io naqui per lui”[8]. Pe om așadar, îl consideră numai sub această specie a politicului, în desfășurarea acțiunilor lui în acest mod de existență. Analiza diferitelor opere, și îndeosebi a Discursurilor, ne permite să descoperim liniile mari ale acestei concepții unitare despre existență și despre om sub specia politicului, și să pătrundem astfel mai just înțelesul Principelui.

Găsim la baza gândirii lui Machiavelli constatarea răutății esențiale a omului. În poemul L’asino d’oro, întâlnim această observație: „Un porc nu face rău altuia, și un cerb altui cerb; singur omul îl omoară pe celălalt, îl răstignește și îl nimicește”[9]. În Discursuri, aceeași constatare este atenuată: „Și cum natura oamenilor este ambițioasă și bănuitoare…”[10], spune Machiavelli, pentru a adăuga în Principe (cap. XVII) că oamenii sunt ingrați, schimbători, ascunși, fricoși, doritori de câștig; aceste însușiri trebuie să le cunoască principele atunci când îi guvernează și se întreabă dacă este mai bine să le câștige iubirea sau să le impună frica; de asemenea cel care se ridică pentru prima oară în fruntea unui Stat, trebuie să aibă ca punct de plecare aceeași conștiință clară a naturii omului: „După cum dovedesc toți cei care discută asupra vieții în societate, scrie Machiavelli în Discursuri, și anume în prima Carte, și după cum mărturisește orice istorie care conține exemple multe de acest fel, este necesar ca cel care organizează o republică și îi alcătuiește legile să-i presupună pe toți oamenii răi și să socotească dinainte că ei își vor arăta răutatea sufletului lor ori de câte ori vor avea prilejul liber să o facă; oamenii nu fac niciodată binele, decât dacă sunt constrânși de nevoie”[11]. Concepția lui Machiavelli se va constitui având la începutul ei acest simț precis al realității umane; pe care totuși o va vedea și în posibilitățile ei de înălțare deasupra răutății și egoismului inițial.

Constatarea acestei naturi a panului, duce însă la o anumită înțelegere a istoriei. Omul în substanța lui spirituală, nu evoluează; studiul istoriei este pentru Machiavelli prilejul de a verifica mereu aceleași trăsături esențiale ale sufletului omenesc. Istoria îi apare plină de învățăminte tocmai pentru că omenirea este mereu aceeași, nu în faptele ei materiale, dar în semnificația lor, așadar în spiritul pe care îl dezvăluie. Prefața la Cartea I a Discursurilor afirmă tocmai această eternitate a naturii oamenilor, deducând de aici îndemnul și posibilitatea imitării trecutului; Machiavelli se miră de cei care nu folosesc istoria ca un izvor de exemple și de învățăminte, „ca și cum cerul, soarele, elementele, oamenii s-ar fi schimbat ca mișcare, ordine și putere, față de ceea ce erau în antichitate”[12]; iar în, altă pagină a aceleiași opere găsim: „deoarece oamenii… s-au născut, au trăit și au murit întotdeauna în același fel”[13]. Concepția istoriei ca tezaur de exemple pentru acțiunea politică prezentă se explică așadar prin pesimismul inițial al gânditorului; în multe pagini, istoria apare arătată astfel, misiunea istoricului fiind prin urmare aceea de a lumina trecutul dar de a indica totodată drumurile viitorului: „În așa fel că este ușor pentru cel care consideră atent faptele trecute, să prevadă, în orice Stat, pe cele viitoare, și să întrebuințeze acele îmbunătățiri care au fost folosite și de cei vechi”[14]; iar mai departe, tot atât de clar: „Oamenii înțelepți obișnuiesc să spună, și nu din întâmplare sau fără motiv, că cine vrea să știe ce va fi, trebuie să considere ce a fost… Aceasta deoarece faptele sunt săvârșite de oameni, iar aceștia au avut întotdeauna aceleași pasiuni, astfel că ele vor avea cu necesitate aceleași efecte”[15].

Dacă această înțelegere a istoriei este cea a epocii, pentru care omul, etern în pasiunile lui, nu este dependent de loc nici de timp, ea ne interesează însă și într-un alt sens care ne permite să ducem mai departe această schiță a gândirii lui Machiavelli. Într-adevăr, constatarea că istoria constituie exemplul faptelor prezente, duce mai departe la arătarea rolului istoricului: el este singurul om care poate orienta popoarele pe drumul cel bun, deoarece el singur are acea cunoaștere a trecutului care este asemenea unei experiențe a prezentului; să nu uităm că exemplele lui Machiavelli, exemple care ilustrează un principiu de metodă politică, sunt luate întotdeauna din istoria veche și din cea modernă, reacțiile oamenilor apărând aceleași; astfel că se pare într-adevăr că întâmplarea prezentă nu a făcut decât să imite faptul istoric antic. Dar dacă istoria este astfel un tezaur de înțelepciune și de învățătură, iar dacă rolul istoricului este de a indica drumul acțiunii în prezent; dacă este adevărat că „istoria este maestra acțiunilor noastre”[16] rezultă de aici sensul înalt omenesc al scrisului lui Machiavelli: pe om îl socotește rău și neschimbat în răutatea lui de-a lungul veacurilor; dar aceasta nu înseamnă o concepție pasivă a societății și a sensului istoriei; căci răutatea esențială ca și egoismul sau simpla nevoie de apărare care au dus la constituirea societăților omenești apar totuși depășite; iar omul, deși același în natura lui substanțială, se înalță totuși, prin viața socială însăși, la cunoașterea valorilor, la principiile etice: astfel, dacă prima grupare a oamenilor într-o unitate socială a avut drept scop numai o apărare mai eficace împotriva primejdiilor, viața colectivă a produs însă totodată, prin ea însăși, o primă formă a conștiinței etice, anume: „cunoașterea lucrurilor cinstite și bune, cunoașterea justiției”[17]. Prin viața socială, omul se ridică așadar pe această treaptă superioară în care, renunțând la pofta stăpânirii imediate, recunoaște și dreptul celuilalt la posesiune; el nu mai este așadar omul total egoist arătat la început: existența în societate a dat o primă finalitate extra-individuală acțiunilor lui; și aceasta ne îngăduie să vedem în gândirea lui Machiavelli drumul deschis spre cuprinderea idealului. Dacă „datoria omului de bine” sau a istoricului, putem spune, este ca „acel bine pe care vitregia timpurilor și a soartei nu și-a îngăduit să-l faci tu însuți, să-l arăți însă altora, astfel ca, mulți având această posibilitate, unii dintre ei, mai iubiți de ceruri, să-l poată săvârși”[18], înseamnă că preocuparea constantă a lui Machiavelli este aceea a binelui sau, mai exact, a mai binelui pe care-l comportă viața în societate, a realizării așadar cât mai eficiente a posibilităților de bine pe care omul și existenta lui socială le cuprind. Pasiunea politică nu este deci la Machiavelli numai o gratuită curiozitate a dezvoltării inteligenței și faptei omenești; ea este, dincolo de un pesimism inițial, speranța și voința unei ameliorări a existenței omului. Dacă el este, prin pasiunile lui, același în toate timpurile, datoria istoricului și posibilitatea care numai lui îi este dată este aceea de a arăta cum, pe acest fond inițial de interese și de egoism, poate să apară totuși mai binele: mai binele în sensul acțiunii mai eficace, al reușitei ei mai certe, și totodată în sensul unei mai desăvârșite organizări a conducerii statelor și deci a acelei existențe sociale prin care omul se înalță deasupra egoismului inițial. Punctul de vedere etic lipsește în primele două etape ale acestei înlănțuiri de concepte; el este însă prezent în a treia: într-adevăr, dacă progresul apare în primul rând numai ca reușită mai precisă sau ca realizare a unei grupări sociale mai strânse, aceasta din urmă la rândul ei conține posibilități de viață în linia eticului: deoarece numai în existența socială omul cunoaște binele, adică acțiunea în vederea aproapelui; în măsura deci în care pierderea egoismului inițial înseamnă un progres etic, putem afirma că există în gândirea lui Machiavelli și o perspectivă a eticului.

Că binele patriei este scopul întregului scris al lui Machiavelli și că acesta este totodată scopul spre care trebuie să tindă orice acțiune omenească, rezultă dintr-o serie de pagini ale operelor lui. Astfel, în Discursul asupra reformării Statului Florenței, găsim aceste rânduri interesante în care binele făcut patriei apare pe treapta cea mai înaltă a valorilor morale: „Eu cred, scrie Machiavelli, că onoarea cea mai mare pe care o pot avea oamenii este aceea pe care în mod firesc le-o dă patria lor: cred că binele cel mai mare pe care îl putem face și cel mai plăcut lui Dumnezeu, este acela pe care îl facem patriei”[19]; punând, mai departe, pe creatorii de state și pe legiuitori imediat după zei, așadar pe treapta cea mai înaltă la care se poate ridica omul, Machiavelli indică scopul cel mai de preț spre care trebuie să tindă acțiunea omenească; iar un exemplu găsim în Istoriile florentine unde ni se vorbește despre cei așa numiți „opt sfinți” pe care poporul i-a chemat astfel deoarece, deși luaseră averile bisericilor, își închinaseră însă viața întreagă patriei: „într-atât acei cetățeni prețuiau atunci mai mult patria decât sufletul”[20]. Acțiunea omului este așadar cu atât mai bună cu cât ea urmărește mai mult binele comun: „deoarece nu binele particular, ci binele comun este acela care face gloria cetăților”[21]; iar în altă pagină a aceluiași text, Machiavelli va spune că propria lui activitate, el a desfășurat-o întotdeauna pentru binele patriei: „îndemnat de acea dorință naturală pe care am avut-o întotdeauna, de a săvârși fără nicio șovăire acele lucruri care cred că aduc un bine comun fiecăruia…”[22]; în sfârșit, începutul Dialogului asupra limbii este tot un elogiu al patriei: arătând că omul nu are în viața lui o datorie mai mare decât binele patriei întrucât ea ne dă ceea ce avem mai bun, Machiavelli, spune: „Și într-adevăr acela care prin sufletul și prin acțiunile sale se arată dușman al patriei, merită pe drept să fie numit paricid, chiar dacă această patrie i-ar fi făcut un rău”[23]. Iată cum iubirea patriei apare în această gândire drept idealul cel mai înalt; definindu-l, Machiavelli definește treapta cea mai de sus pe care o poate atinge spiritul omenesc: „a voi să fii de folos nu ție, ci binelui comun; nu urmașilor tăi singuri, ci Patriei comune”.

Odată precizat acest punct, în jurul lui se constituie în mare parte așa numitul machiavelism; și privit astfel, el pierde dintr-odată pecetea pe care diversele epoci i l-au aplicat. Căci dacă în ele însele, mijloacele de acțiune recomandate de Machiavelli apar într-adevăr condamnabile, ele își găsesc însă de la început o justificare dacă le considerăm în acest întreg al gândirii lui. Punctele dezvoltate până aici constituie fundamentul unei concepții care își afirmă eticitatea prin înălțarea binelui comun la rangul de valoare supremă a omului; urmează că seria mijloacelor necesare pentru atingerea binelui comun sau pentru păstrarea lui, participă la: valoarea lui: „machiavelismul” se justifică așadar în numele binelui comun.

Pentru apărarea Patriei, orice mijloc este bun, iar războiul nu cunoaște reguli atunci când este în joc binele ei. În Istoriile florentine, Machiavelli povestește cum Rinaldo degli Albizzi s-a adresat ducelui Milanului cerându-i ajutorul pentru lupta lui de eliberare a Florenței; în argumentele pe care le aduce pentru a obține acest ajutor, Rinaldo spune: „Nici un om bun nu va dojeni vreodată pe acela care încearcă să-și apere patria oricare ar fi modul în care o apără”[24]; iar în Discursuri găsim o afirmație asemănătoare prețioasă pentru caracterul absolut al iubirii care se cuvine patriei: titlul cap. 41 al Cărții III este el însuși lămuritor: „Că patria trebuie apărată sau prin josnicie sau prin glorie; și în orice fel, ea este bine apărată…”; iar mai departe, cuvintele sunt tot atât de limpezi: „acest lucru trebuie ținut în seamă și observat de orice cetățean care trebuie să ia o hotărâre pentru patria lui: deoarece când este vorba de salvarea singură a patriei, nu trebuie să mai existe nici o considerațiune cu privire la ceea ce este milos sau crud, lăudabil sau josnic; ci dimpotrivă, lăsând la o parte orice alt punct de vedere, trebuie urmată hotărârea care poate să salveze patria și să-i păstreze libertatea”[25]. Acest principiu al apărării patriei în numele ei numai și cu riscul de a călca regula morală comună, înseamnă că binele patriei este el însuși criteriul cel mai just al moralului; este bine ceea ce este folositor patriei, deoarece numai în cuprinsul ei omul dobândește plinătatea umanității lui; și cum libertatea este la rândul ei bunul cel mai adevărat al patriei, apărarea acestei libertăți este pentru Machiavelli datoria cea mai înaltă: „sunt drepte numai acele războaie care sunt necesare”[26], găsim în Istoriile florentine, ca o confirmare a ridicării binelui comun la treapta cea mai înaltă a eticului.

Sunt juste așadar toate mijloacele pentru apărarea patriei: și iată schițându-se aici primele puncte ale „machiavelismului”. În Discorsi, se afirmă că folosirea înșelătoriei într-o acțiune oarecare este ceva urât, „totuși în mânuirea războiului ea este demnă de laudă și glorioasă…”[27]; și tot aici, vorbind despre uciderea lui Remus de către Romulus, Machiavelli afirmă același principiu: nimeni nu-l va putea acuza pe ucigaș dacă va considera că acțiunea lui a fost săvârșită spre a întemeia un stat; și adaugă acest principiu care apare firesc în dezvoltarea gândirii lui: „Este necesar desigur ca, dacă fapta însăși îl acuză, efectul ei să-l scuze”[28]. Exemplele din Principe sunt însă și mai categorice: în cap. VIII, Machiavelli vorbește despre o cruzime care poate fi numită bună, întrucât este necesară și se exercită numai atât timp cât este necesară; în cap. XVIII, unde se pune întrebarea dacă principele trebuie sau nu să-și țină cuvântul, i se recomandă să se comporte în felul leului și al vulpii, deoarece numai aceste căi îi permit să fie puternic; să nu se teamă așadar de renumele cruzimii, spune Machiavelli în cap. XVII, dacă aceasta îi ajută să stăpânească poporul; deoarece le va face oamenilor numai bine, întrucât autoritatea lui împiedicând tulburările și conflictele, va asigura tuturor o viață liniștită în cadrul societății; și știm că numai în cuprinsul acesteia omul este, pentru Machiavelli, cu adevărat om. Un principe să aibă așadar drept scop numai păstrarea și mărirea statului; iar mijloacele folosite vor fi bune în măsura în care vor împlini acest scop; să nu se teamă așadar, scrie Machiavelli și în cap. XV, de învinuirile ce i s-ar aduce; acțiunea lui se justifică prin rezultatul ei; cu atât mai mult cu cât acesta nu este numai binele individual al Principelui, ci în primul rând binele comun.

Pentru a înțelege așadar amoralismul pe care îl atinge la un moment dat gândirea lui Machiavelli, trebuie să avem mereu prezent punctul ei de plecare, și anume considerarea vieții în societate drept bunul cel mai înalt al omului, și deci necesitatea păstrării prin orice mijloc a posibilităților acestei vieți în formele ei desăvârșite, dintre care cea dintâi este libertatea patriei. Și vom înțelege mai bine în acest punct gândirea lui Machiavelli dacă vom ține seama și de toate împrejurările politice ale momentului, și anume primejdiile care amenințau libertatea Florenței și războiul continuu între toate statele Italiei; orice mijloc părea așadar justificat dacă el ar fi însemnat o remediere a acestei sfâșieri reciproce; pasiunea pe care o trădează în fiecare pagină gândirea lui Machiavelli este pasiunea și durerea aceluia care cunoaște toată răutatea vremurilor și caută neapărat o salvare.

Paginile în care Machiavelli acuză religia și Biserica se lămuresc la rândul lor numai în linia acestei înlănțuiri logice. Dacă afirmarea că orice mijloc este bun când e vorba de apărarea patriei, constituie primul aspect al machiavelismului, denunțarea puterii Bisericii este un al doilea aspect, explicabil în primul rând prin situația specială a statelor italiene și dovedind încă odată preocuparea constantă a binelui patriei. Căci Machiavelli nu se sfiește să arate adevăratul sens al Papalității în acest moment și să indice primejdia pe care ea o înseamnă pentru libertatea și unirea Italiei.

Atitudinea lui Machiavelli față de religie și de Biserica Romei este complexă dar logică în aspectele ei diferite. Simțul său critic foarte ascuțit îl face mai întâi adversar al oricărui fanatism religios; de aici ironia cuprinsă în prima scrisoare cunoscută a lui Machiavelli și referitoare la predicile lui Savonarola; de aici alte aluzii ușor ironice la același, spre exemplu, în Discursuri, observația că poporul Florenței, care nu pare a fi nici ignorant, nici prost, s-a lăsat totuși convins că fratele Girolamo Savonarola vorbește cu Dumnezeu[29]; este just că Machiavelli adaugă imediat, cu intenție de scuză, că nu-i revine lui să-l judece pe Savonarola, deoarece „despre un astfel de om nu trebuie să vorbim decât cu respect”.

Adversar al fanatismului, Machiavelli prețuiește însă puterea credinței și instituția Bisericii în organizarea Statului. Rolul religiei în stat este un punct însemnat al gândirii lui: vorbind despre Numa Pompiliu, observă că organizarea pe care a dat-o religiei a fost mijlocul cel mai bun pentru civilizarea sau pentru îndulcirea moravurilor poporului său. Religia este în plus mijlocul cel mai sigur pentru a întări autoritatea legilor: „Și într-adevăr, observă Machiavelli, nu a existat niciodată un legiuitor al poporului care să nu recurgă la Dumnezeu; legile nu ar fi altfel acceptate… Deoarece acolo unde lipsește teama de Dumnezeu, statul trebuie să cadă sau să se susțină prin teama față de principe, ceea ce ar înlocui lipsa religiei…”[30]. Menținerea ceremoniilor cultului este așadar necesară întrucât ele servesc spre a arăta autoritatea divină a legilor.

Putem observa ușor natura acestei concepții cu totul laice a religiei: Machiavelli nu discută adevărul ei în sine, întrucât pe el nu-l preocupă problema adevărului ci numai aceea a vieții sociale celei mai desăvârșit organizate; în cuprinsul acestei preocupări însă, religia îi apare așa cum ea a fost utilizată de principi și de stăpânitori ai popoarelor, și el recunoaște folosul acestui mod de înțelegere a credinței.

Dacă religia este însă valorificată în primul rând în semnificația ei politică, aceasta nu exclude totuși la un moment dat expresia unei înțelegeri mai proprii a religiei în cuprinsul gândirii lui Machiavelli. Într-o pagină destul de neașteptată, intitulată „Îndemn la căință”, găsim exprimată o adevărată credință: Dumnezeu este arătat drept creator al universului în alcătuirea lui admirabilă; iar exaltarea acestei perfecțiuni care are drept centru pe om, pentru care totul a fost făcut, este aproape o pagină lirică, prețioasă pentru indicarea religiozității lui Machiavelli: „Gândiți-vă, scrie el, că toate lucrurile făcute și create sunt făcute și create spre binele omului”; și adaugă, în spiritul propriu al Renașterii care exaltă frumusețea universului în care îl vede pe Dumnezeu: „…să ridicăm ochii spre cer și să considerăm frumusețea acelor lucruri pe care le vedem… Așadar totul este creat spre onoarea și binele omului, iar omul singur este creat spre binele și onoarea lui Dumnezeu”[31].

Această pagină precizează desigur semnificația îndoită a religiei în gândirea lui Machiavelli: ea este mijloc de guvernare a popoarelor prin instituția Bisericii; dar ea exprimă totodată admirația proprie Renașterii în fața armoniei admirabile a universului; ca și contemporanii săi, Machiavelli vede în Dumnezeu pe făuritorul acestei alcătuiri desăvârșite. Putem spune așadar că scriitorul nu este nici în acest punct străin spiritului umanist al vremii. Machiavelli cunoaște sentimentul divinului, dar la aceasta se adaugă, ca un rezultat al preocupărilor lui de filosof al politicului, cealaltă înțelegere a religiei ca mijloc de guvernare, și se adaugă în sfârșit, un al treilea punct: rolul recunoscut Bisericii Romei în conducerea destinelor Italiei. Aici preocuparea politică domină; iar învinuirea adusă papalității pentru ambițiile ei politice decurge desigur din aceeași iubire a patriei și din aceeași voință a salvării ei, esențiale gândirii lui Machiavelli.

El constată următoarele: catolicismul nu mai are nici o autoritate în Italia; exemplele rele ale curții papale au făcut să dispară orice sentiment religios; în plus, și aici Machiavelli indică faptul care cel mai mult îl preocupă, „Biserica a ținut și ține acest stat divizat. Și într-adevăr, nici un stat n-a fost vreodată unit sau fericit dacă nu s-a supus cu totul ascultării unui guvern de republică sau unui principe, cum s-a întâmplat în Franța și în Spania. Iar cauza pentru care Italia nu este în aceeași situație și nu are o republică sau un principe care s-o guverneze, este numai Biserica”[32]. Această acuzație gravă adusă papalității, Machiavelli o explică astfel în continuarea rândurilor citate: Biserica nu a fost, prin autoritatea ei temporală, niciodată atât de puternică încât să ocupe întreaga Italie și să fie în fruntea ei; dar nu a fost nici atât de slabă încât să nu lupte împotriva acelui principe care ar fi devenit prea puternic și ar fi amenințat astfel independența diverselor stătulețe. Biserica așadar nu a putut să realizeze unirea Italiei, iar când aceasta ar fi fost posibilă, a împiedecat-o. Machiavelli acuză hotărât întreaga politică a papilor; în Istoriile florentine spune că ambițiile acestora și voința lor de a apăra credința au provocat războaie nenumărate în Italia, și-l amintește pe Nicolae al III-lea care a luptat numai pentru gloria lui, sub aparența luptei pentru mărirea Bisericii[33]; în Discursuri însă, acuzația se îndreaptă împotriva consecinței celei mai grave a puterii temporale a papilor, și astfel regăsim prezentă, și în discuția problemei Bisericii, aceeași preocupare esențială a lui Machiavelli: salvarea Italiei.

Discuția în jurul religiei și a puterii Romei are așadar în esență acest rol de a atrage atenția asupra unuia dintre obstacolele cele mai mari pe care le întâmpină o unire a statelor italiene. După ce a arătat însă această cauză a nenorocirilor patriei lui, Machiavelli va arăta mijloacele totuși ale unei remedieri a situației; și, în primul rând este vorba de organizarea armatelor naționale. Istoricul florentin a fost dintre cei dintâi care au arătat primejdia trupelor mercenare; cap. XII din Principe, unde se discută necesitatea armatelor naționale, cuprinde exemple elocvente de trădări și uzurpări săvârșite de căpitanii de mercenari: un Sforza care se face stăpân asupra Milanului după ce a fost condotier în serviciul acestui stat, sau un Carmagnola care trădează interesele Veneției în slujba căreia lupta, sunt pentru Machiavelli cazuri recente și semnificative. În Discursuri, problema este reluată: „Principilor de astăzi și republicilor moderne care nu au soldați proprii pentru apărare și pentru atac, trebuie să le fie rușine de ele înseși”[34]; iar în Introducerea la Arta războiului, Machiavelli arată legătura strânsă care există între viața societăților și organizarea lor militară, și conclude: „căci toate artele care se organizează într-o societate pentru binele comun al oamenilor, toate orânduirile ei pentru ca oamenii să se teamă de autoritatea legii și de Dumnezeu, toate ar fi zadarnice dacă nu s-ar pregăti apărarea lor”[35]. Armatele naționale îi apar așadar necesare în numele aceleiași valori a vieții sociale care trebuie neapărat menținută și apărată întrucât ea este, cum am văzut, factorul civilizator al omului. Cunoaștem străduințele personale ale lui Machiavelli pentru alcătuirea unei asemenea armate; știm că, de acord cu Soderini, el realizează la finele lui decembrie 1505 prima armată a Florenței, organizată după modelul celor elvețiene vestite la această dată; el singur străbătuse întreaga Toscană spre a recruta soldați, iar în februarie 1506 avea loc la Florența prima defilare a celor 400 de oameni pe care reușise să-i strângă; în același an se alcătuiește o lege a Miliției citadine care pune în fruntea primei armate pe cei Nouă ofițeri ai organizației și Miliției florentine. Machiavelli realizează toate acestea prin voința lui de a crea neapărat un început în acest sens; și aceasta apare ca singura realizare concretă – singura de asemenea care intra în posibilitățile lui – în vederea acelei salvări a Italiei care este gândul central al acțiunii și al scrisului lui. Este adevărat că această primă armată pe care a alcătuit-o nu s-a dezvoltat ci s-a desfăcut curând; mai ales că, obligată să lupte la Pisa, în 1509, nu s-a achitat prea glorios de această primă probă pe care a trebuit s-o treacă. Machiavelli urmărea însă să apropie pe calea aceasta Italia de celelalte țări, să-i dea așadar posibilitățile de luptă care duseseră la crearea unui stat francez și a unui stat spaniol, ambele unitare și independente.

Căci acestea sunt modelele, acesta este tipul de stat pe care Machiavelli vrea să-l vadă realizat pentru propria lui țară. Ca și în Principe (cap. XIX), vorbește și în Discursuri despre buna organizare a celor două state arătate, ambele monarhii absolute care se impuneau prin ordinea și buna lor stare internă ca și prin siguranța externă, pe care Machiavelli nu putea să nu le compare cu frământările continue ale statelor italiene: „Nu se văd aci, scrie Machiavelli, atâtea tulburări câte se nasc în Italia în fiecare zi”, și adaugă, indicând astfel tipul de organizație politică desăvârșită la acea dată, anume monarhia ereditară și statul național unit: căci aceste țări, scrie el, au ambele „un rege care le menține unite”… Preferința pe care la un moment dat Machiavelli o exprimă pentru forma de guvernare republicană[36] se explică prin cultura lui clasică, în timp ce realitatea politică a momentului îi arăta limpede eficacitatea monarhiei. Șederile repetate și destul de îndelungate în Franța, în cursul misiunilor pe care le avusese aici pe lângă Ludovic al XII-lea, îi îngăduiseră să-și dea seama de binefacerile unei autorități centrale și mai ales ale unei succesiuni regulate la tron; astfel în Ritratto di cose di Francia el arată soliditatea tronului francez care a realizat unitatea țării înfrângând puterea diverșilor feudali, „potenți baroni” și impunându-și autoritatea asupra lor[37]. Lunga experiență a lucrurilor politice pe care și-o câștigase în cursul anilor de misiuni diverse, și pe care o menționează în Epistola dedicatorie a Discursurilor[38], îi îngăduie acum nu numai să arate cauzele nenorocirilor Italiei, dar să indice de asemenea forma de stat pe care ea ar trebui s-o realizeze: o monarhie ereditară spre a împiedeca ridicarea tuturor ambițiilor; și o monarhie absolută spre a realiza unitatea Italiei și a înfrânge orice putere feudală; iar ambele pentru a asigura țării ordinea și domnia legilor, pentru a pune capăt tulburărilor și nesiguranței. Găsim în Istoriile florentine o pagină prețioasă care mărturisește această apreciere a ordinii și legalității drept bunul cel mai prețios al unui stat; Machiavelli amintește cuvintele rostite de Cosimo cel Bătrân la întoarcerea sa la Florența: „voi socoti întotdeauna, spune acesta, că nu este bine să trăiești într-o cetate în care legile pot mai puțin decât oamenii, deoarece acea patrie trebuie s-o dorim, în care putem să ne bucurăm în siguranță și de bunuri și de prieteni, iar nu aceea în care ele ne pot fi luate cu ușurință…”[39]. Idealul politic al lui Machiavelli se precizează așadar limpede în contrast cu situația politică tulbure și nesigură a propriei țări; iar o pagină din Arta războiului precizează mai departe idealul pe care trebuie să-l urmărească un om de stat pentru binele poporului său: el trebuie să cinstească și să răsplătească virtutea, să nu disprețuiască sărăcia, să respecte legile disciplinei militare, să-i facă pe toți supușii săi să se iubească unii pe alții, să trăiască nedivizați în partide, să prețuiască mai puțin ceea ce este de interes particular de cât ceea ce este de interes public…”[40].

În această arătare a idealului politic și social al unui stat, Machiavelli descoperă desigur substanța adevărată a gândirii lui: metodele „machiavelice” și figura Principelui apar în cazul acesta numai drept căi de atingere a unei prime înjghebări solide a statului; dar dezvoltarea lui ulterioară și forma de viață pe care trebuie s-o realizeze va fi aceea schițată în cuvintele citate mai sus: ideal al unui stat în care binele comun este scopul unic.

Machiavelli a arătat până aici forma de stat pe care propria lui patrie ar fi trebuit s-o realizeze; a indicat câteva din obstacolele care se împotrivesc acestei realizări și a sugerat unele mijloace pentru înlăturarea lor. Dincolo de această primă parte pozitivă a gândirii lui, putem desprinde însă din diferitele opere o serie de concepte a căror înlănțuire constituie o concepție cuprinzătoare a sensului existenței și a rolului ce-i revine omului în desfășurarea faptelor vieții lui. Dacă firul pe care l-am urmărit până acum a fost acela al ideii naționale dominante în gândirea lui Machiavelli, și dacă am putut arăta, ca punct culminant al ei, schița formei de stat și a guvernării ideale, ceea ce încercăm mai departe este arătarea liniilor principale în care se constituie concepția filosofică a acestui gânditor. Punând acțiunea pe treapta cea mai înaltă a modurilor existenței omenești, Machiavelli grupează în jurul ei o serie de concepte care alcătuiesc o gândire etică și totodată indică drumul de realizare a idealului politic schițat până aci.

Într-o pagină a Discursurilor găsim o comparație interesantă între antici și moderni; observând că popoarele vechi au iubit și au apărat cu mai multă energie libertatea lor, în timp ce modernii se arată slabi, Machiavelli afirmă că această deosebire decurge din educația diferită a celor două epoci; educație care la rândul ei decurge din religiile diferite. Religia creștină, scrie Machiavelli, ne-a arătat „adevărul și calea adevărată”; dar în felul acesta ea ne-a făcut să prețuim mai puțin lumea aceasta; și pe când religia antică proslăvește pe marii războinici, noi am socotit sfinți „mai curând pe cei umili și iubitori ai contemplației, decât pe cei activi”[41].

Comparația este dintre cele mai prețioase deoarece ea cuprinde un elogiu al antichității pentru valoarea pe care aceasta o recunoaște acțiunii; căci, dacă religia creștină iubește curajul, ea îl iubește ca putere de suferință, iar nu ca putere de acțiune; ceea ce a avut drept urmare o scădere a forței în lume, popoarele rămânând în voia acelor stăpânitori care știu că nu vor întâmpina împotrivire într-o lume convinsă că fericirea poate fi atinsă numai dincolo de ceea ce este pământesc. Machiavelli nu acuză creștinismul în sine, ci greșita interpretare care i s-a dat; căci josnicia oamenilor, spune el, l-a înțeles nu ca energie, ci ca „otium”: „căci dacă am considera-o (religia creștină) așa cum ne îngăduie slăvirea și apărarea patriei, am vedea că ea ne cere s-o iubim și s-o onorăm pe aceasta și să ne pregătim astfel încât să putem s-o apărăm”[42]. Am socotit prețioasă această pagină deoarece ea ne arată valoarea acțiunii în gândirea lui Machiavelli și ne îngăduie să grupăm în jurul ei acele concepte care constituie gândirea lui etică, în strânsă legătură cu gândirea filosofică a epocii.

O altă pagină a Discursurilor care schițează o ierarhie a valorilor este prețioasă din același punct de vedere. Machiavelli pune pe treapta cea mai înaltă pe întemeietorii religiilor; urmează creatorii de state, apoi cuceritorii; în sfârșit, scriitorii[43]. Ni se pare că aceste trepte de valori se înșiră în lumina unui anumit criteriu, acela al acțiunii; întemeietorul unei religii ca și creatorul de stat și soldatul sunt oameni de acțiune; iar pe treapta cea mai de jos este omul cărții. Machiavelli pune așadar în fruntea valorilor fapta creatoare; și am putea preciza: fapta creatoare de viață civilă, de viață socială, de ceea ce constituie așadar „utilitatea și gloria neamului omenesc”.

La baza acestei prețuiri a acțiunii, ca mod al comportării omului, găsim însă o înțelegere în același sens a existenței însăși și a desfășurării istoriei. Ca și ceilalți gânditori ai epocii lui, ca și Bruno sau Campanella, Machiavelli vede lumea sub specia mișcării. Introducerea la Cartea a II-a Discursurilor este instructivă în acest sens: Machiavelli constată ritmul constant al unei ascensiuni și coborâri în cursul istoriei; constată evoluția neîncetată a împrejurărilor într-o creștere și descreștere a lor necesară: „lucrurile lumii fiind întotdeauna în mișcare, ele sau urcă sau coboară”[44].

Dacă natura omului este aceeași – Machiavelli nu se contrazice în acest punct, – împrejurările și moravurile au înfățișări deosebite și sunt într-o transformare continuă; mișcarea drept substanța însăși a naturii existenței ne apare astfel drept primul concept al acestei înțelegeri a lumii sub specia acțiunii. Tot în Discursuri, Machiavelli spune, amintind de aproape rândurile ultim citate: „Dar toate lucrurile oamenilor fiind în mișcare și ele neputând sta pe loc, este necesar să urce și să coboare”[45]; iar într-o pagină a Istoriilor florentine conceptul este tot atât de caracteristic prezent: „Deoarece natura nu îngăduie lucrurilor omenești să se oprească…”[46]. În toate aceste pagini, ideea neîncetatei mișcării apare spre a explica ritmul alternativ ascendent și descendent al istoriei: căci, observă Machiavelli, o situație odată ajunsă la perfecțiunea ei, nemaiputând să se dezvolte în sensul desăvârșirii sau al ascensiunii, trebuie să decadă sau să coboare; după cum căderea sau corupția odată ajunsă la limita ei extremă, trebuie să reia drumul urcușului. Istoria prezintă acest curs mereu variat tocmai pentru că nu îi este îngăduită starea pe loc: „deoarece, scrie Machiavelli în aceeași pagină a Istoriilor florentine, „energia creatoare produce liniștea, liniștea produce inactivitatea, aceasta produce dezordinea, dezordinea produce ruina; dar tot astfel din ruină se naște ordinea, din ordine energia creatoare, din aceasta gloria și fericirea”. Este ideea ritmului etern al istoriei, pe care o găsim ilustrată și într-un vers din L’asino d’oro: „Energia creatoare dă pace țărilor, iar din pace urmează inacțiunea: iar inacțiunea pustiește țările și orașele”[47]. Întreaga istorie este așadar această dezvoltare necesară, a răului din bine și apoi a binelui din rău, întrucât unul este întotdeauna cauza celuilalt; iar acest ritm necesar face ca nimic în lumea aceasta „să poată sta pe loc”.

Dar mișcarea este mai departe prezentă în forma dorinței și a efortului continuu care constituie esența vieții spiritului individual. Poftele omului nu-și pot găsi niciodată împlinirea lor ultimă, deoarece îi este dat de natură „să poată și să vrea să dorească orice lucru, dar îi este dat de soartă să poată obține numai puțin din aceasta; urmează de aici neîncetat o nemulțumire în spiritul omului și un dezgust al lucrurilor pe care le posedă; ceea ce îl face să vorbească de rău prezentul, să laude trecutul și să dorească viitorul”[48]. Dar recunoașterea acestei incapacități umane de a atinge mulțumirea deplină înseamnă ridicarea efortului și deci a acțiunii, la treapta valorii celei mai înalte; căci ea înseamnă încercarea continuă de a dobândi acel viitor mereu dorit; faptul că omul este neîncetat nemulțumit și trăiește continuu în viitor, faptul că dorințele lui odată împlinite generează alte dorințe într-o cursă continuă a efortului de a le realiza, înseamnă prezența unei neliniști permanente în spiritul omenesc: „Căci… oamenii se satură cu binele și suferă când sunt în nenorocire”, scrie Machiavelli[49]; prin aceasta mișcarea apare ca fundament al vieții spiritului întrucât înseamnă nemulțumirea lui constantă, deci efortul neîncetat spre un viitor dorit numai atâta timp cât este astfel, dar indiferent în momentul în care a fost atins. Machiavelli vede pretutindeni prezența acestei esențiale și tragice nemulțumiri care îl împinge pe om mereu spre altceva ca spre o soluție ultimă, pentru ca, aceasta odată atinsă, din nou golul și nemulțumirea să-l împingă mai departe. El constată astfel că oamenii nu luptă numai din necesitate, dar și din ambiție; am spune, interpretând mai bine cuvântul în lumina rândurilor care urmează, din nemulțumirea și năzuința constantă spre altceva, sau din voința de a atinge o țintă ultimă pe care o concepem dar nu ne este dat s-o dobândim. Această distanță continuă între infinitul dorințelor omenești și puținul care-i este îngăduit să-l atingă, constituie impulsul mișcării continue a existenței omenești: „natura i-a creat pe oameni în așa fel încât pot să dorească orice și nu pot să obțină orice: astfel că dorința fiind întotdeauna mai mare decât puterea dobândirii, rezultă de aici nemulțumirea de ceea ce posedăm și puțina bucurie, față de această posesiune”[50].

Dezvoltarea însă mai departe a acestei concepții duce la constituirea unei gândiri etice. Dacă mișcarea și năzuința continuă, dacă efortul așadar este fundamentul existenței omenești, înseamnă că singură acțiunea este mijlocul de a încerca dobândirea mulțumirii; ea nu va putea da desigur niciodată mulțumirea ultimă, deoarece nu va atinge niciodată capătul dorinței; ea este totuși modul prin excelență al existenței omenești întrucât aceasta este dorință continuă.

Dar acțiunea adevărată exprimă sensul dorinței mereu prezente prin aceea că este acțiunea cea mai directă și mai hotărâtă; numai o asemenea acțiune poate să izbucnească din năzuința mereu prezentă în spirit. Acțiunea adevărată nu admite așadar încercarea căilor de mijloc sau șovăielile; dacă ea se lasă influențată de acestea, nu mai este acțiune, ci mod incidental de comportare care nu exprimă substanța spiritului. În Discursuri ca și în alte texte această condamnare a nehotărârii și a căilor de mijloc apare însoțită de exemple luate din istorie. În Principe, Machiavelli condamnă pe cel care rămâne neutru și nu se aliază hotărât cu nimeni (cap. XXI); vorbind despre republicile slabe, scrie că ceea ce acestea au mai rău este faptul că sunt nehotărâte[51]; iar despre hotărâri însăși, scrie că cele mai primejdioase nu sunt cele târzii, ci cele ambigui[52]. Condamnarea nehotărârii și a căilor de mijloc poate fi ușor înțeleasă în întregul gândirii dezvoltate până aci, întrucât ea apare ca o confirmare a valorii superioare a acțiunii: hotărârea directă și rapidă confirmă caracterul de necesitate al acțiunii, o arată cu drept cuvânt izvorâtă din efortul constant spre dobândirea mulțumirii.