Prins in capcana

Prins in capcana de Sidney Sheldon

Partea întâi

Alter Ego

Prolog

Către Ministerul Apărării al URSS

Mareșalului Uniunii Sovietice D.F.Ustinov

Strict secret:

Vă rog să informați Comisia Industriei de Război a CC al PCUS, Biroul Politic al CC al PCUS și personal pe tovarășul L.I.Brejnev că, în scopul asigurării superiorității noastre militare asupra forțelor armate ale statelor NATO, oamenii de știință și inginerii militari ai Institutului de Marină (căsuța poștală nr. 16), ai Institutului de Energetică al Ministerului Construcțiilor de Mașini (căsuța poștală nr. 78) și al Comandamentului detașamentului special al submarinelor din Flota Militară a Mării Baltice, au încheiat cu unsprezece zile înainte de termen lucrările pregătitoare privind proiectul "EMMA ".

Experimentele de probă desfășurate în condiții terestre, în Jakuția și Pamir și experimentele maritime din raionul peninsulei Dickson au demonstrat eficacitatea superioară a noii arme strategice chiar și în condiții de tectonică montană și de glaciațiune perenii

Consider util ca grupul de oameni de știință care a creat noua armă strategică și echipamentele submarinelor "U-L37" și "U-202", care au desfășurat experimentele și au instalat dispozitivele, să fie propuse pentru recompensă guvernamentală.

Producția de serie a noii arme strategice și termenele de punere în practică depind acum în întregime de hotărârile Guvernului.

Șeful Marelui Stat-Major al Armatei Sovietice N. Oparkov

Moscova 17 august 1981

Capitolul 1

— Vă numiți Stavinski? Roman Stavinski?

— Da.

— Ați primit cetățenia americană?

— Da, acum două luni.

— Dar vă este dor de Rusia?

Stavinski îl privi o clipă, apoi zâmbi. La urma urmelor, nu dădea doi bani pe nimic din ce cred despre el cei de la CIA. Pur și simplu, nu dădea doi bani. Trăia în gaura asta de patru ani de zile; și ce le pasă lor de ce îi este lui dor? Era american, american cu drepturi depline și nu dădea doi bani pe CIA.

— Da, mi-e dor de Rusia, răspunse el provocator. Și ce?

— Vreți să vă întoarceți în Rusia?

— Nu.

— De ce?

— De la aeroport m-ar duce direct la pușcărie.

— Pentru ce?

— Pentru acele interviuri despre Uniunea Sovietică pe care le-am dat posturilor voastre de radio imediat după sosirea în America.

— Dar v-ați adresat apoi Ambasadei Sovietice ca să vă permită întoarcerea.

— Atunci eram mai tânăr. Aș fi stat la răcoare cinci ani și acum aș fi ieșit. Ce vreți de la mine?

— Nimic deosebit. Un mic serviciu. Dacă nu vă place America...

— Am spus eu că nu îmi place America?

— Mă rog, dacă vă este atât de dor de Rusia...

— Asta nu înseamnă că nu-mi place America. Este o țară minunată, iar aici nu urăsc decât un om, un singur om.

— Pe președinte? Pentru că a înrăutățit relațiile cu rușii?

— Nu. Pe mine însumi. Mă urăsc pe mine în această țară. Dar asta nu-i privește pe cei de la CIA. Pentru ce ați venit?

— Ca să vă ajutăm să vă întoarceți în Rusia.

El îi privi uimit

— Trebuie să scoatem de acolo un om, spuse unul dintre ei. Luați avionul până acolo și... rămâneți. El va veni în America pe baza documentelor dumneavoastră. Asta-i tot Firește, o să vă dăm documente sovietice pe alt nume de familie, ca să puteți locui în Rusia. Și bani...

Stavinski "dezvirgină", cum îi plăcea să spună, un pachet de Marlboro, scoase o țigară, o aprinse și trase din ea cu sete. Ii așteptase șase ani și iată că veniseră. Nu din cer, nu din pământ, ci de la CIA. Mai trase o dată din țigară, adânc, cu sete.

— De ce m-ați ales pe mine?

— Pentru că semănați cu acea persoană. Sau el seamănă cu dumneavoastră. Poate că nu perfect, dar o să facem din dumneavoastră o sosie identică, asta nu e o problemă. Principalul e forma craniului, culoarea ochilor și încă vreo câteva detalii.

— Priviți, spuse al doilea interlocutor și puse în fața lui Stavinski un evantai de fotografii.

Primele îl arătau pe el, Roman Stavinski, din față și din profil (Stavinski recunoscu fotografiile pe care le făcuse cu trei luni în urmă pentru primirea cetățeniei americane), iar în următoarele, retușate, era parcă tot el, dar puțin diferit tuns scurt, nițel mai cam, cu urechile parcă altfel.

— Vedeți? Se poate contraface puțin și va fi un alt chip. Veți deveni chiar mai tânăr, vreți?

— Dar el cine e? întrebă Stavinski. E vreo persoană importantă? Un spion? Sau un disident?

— Nu am convenit încă nimic, spuse primul. Deocamdată nu este nevoie să cunoașteți mai multe. Ei? Ce spuneți?

Stavinski se foi în fotoliu și se uită la ei. "Amândoi vorbesc bine rusește, leprele! De bună seamă că au fost în Rusia și nu o singură dată."

— Și dacă la Moscova merg direct la KGB și ciripesc totul?

— E puțin probabil. Fiica dumneavoastră rămâne aici.

— Dar ea este cetățean american și nu răspunde pentru faptele tatălui ei. Și se va căsători cu un american. Ce îi veți putea face?

— Mda..., spuse unul dintre cei doi. Cu o asemenea stare de spirit, ar fi mai bine să nu plecați. Avem și alți candidați, zise el și dădu să se ridice.

— O clipă, rânji Stavinski. Sunt și alte dubluri?

— Nu e vorba de dubluri... Trebuie pur și simplu să ajustăm copia la original. Am studiat în arhiva FBI-ului șase mii de emigranți ruși de vârsta dumneavoastră și am ales trei. Dacă dumneavoastră refuzați, mai avem două rezerve.

— Nu trebuie să mă șantajați, zâmbi nervos Stavinski. Deci, dacă accept, trebuie să rămân acolo. Dar dacă vreau să mă întorc?

Cei doi dădură din umeri a mirare.

—De ce? Când v-ați adresat Ambasadei Sovietice, ați cerut să rămâneți acolo pentru totdeauna. Erați gata să faceți chiar și închisoare, și asta numai ca să trăiți în iubita dumneavoastră Rusie. Iar noi vă propunem acest lucru fără închisoare. Cheltuielile le suportăm noi, plus pașaportul sovietic adevărat și toate celelalte documente. Desigur, acolo nu veți mai fi Stavinski, ci... Ivanov, Egorov, cum vreți. Veți găsi de lucru, o să vă aranjați undeva. Tehnicienii dentari trăiesc bine oriunde, nu-i așa?

Unul dintre vizitatori se ridică și spuse:

— Iar în ceea ce privește trădarea... și noi avem oameni în Uniunea Sovietică. Trădătorul este căutat însă noi vă propunem o afacere cinstită... Gândiți-vă până miercuri. Aveți aici numărul nostru de telefon. Dacă nu ne sunați până miercuri, înseamnă că nu sunteți de acord. Și, în acest caz, ar fi mai bine să uitați discuția noastră. Numai bine!

— Stați! Telefonul ăsta... Nu are prefixul statului nostru.

— 202 este prefixul Washington-ului. Puteți să ne telefonați cu taxă inversă.

— Nu-i vorba de asta! Deci ați venit special tocmai de la....

— O cer interesele țării noastre, care este, deocamdată, și a dumneavoastră. Mă refer la America, spuse unul din ei și zâmbiră amândoi.

— Acum o săptămână v-am văzut la pescuit..

— Ne mai puteți vedea și în barul de vizavi, și la dumneavoastră la clinică, și în multe alte locuri. Ne-am cunoscut mai demult. Mai aveți întrebări?

— Da. Mii.

— Vă vom răspunde la Washington, dacă ne veți suna până miercuri. La revedere!

Cei doi ieșiră.

Stavinski se apropie de fereastră și îi văzu cum urcă, fără să se uite în jur, într-un Chevrolet albastru care porni lin, cu un fâșâit ușor.

Deci așa! Bine că Olea nu era acasă. Deși, dacă cei doi l-au urmărit atâta timp, cunoșteau programul ei. De fapt unde-i stă gândul?

Rusia! Moscova! După ce a emigrat, a visat trei ani la rând parfumul florilor de liliac de la fereastra apartamentului său din Moscova. Iar după șase ani visa tot fetele din Moscova. Nici o americancă nu-i apărea în visuri, deși, după toate aparențele, prostituatele din America nu sunt cu nimic mai prejos de cele de la Moscova; fac același lucru și, totuși... Calm, calm! Are patruzeci și șase de ani, o casă, un serviciu bun, două mașini și încă ce mașini! în Rusia nici nu poți visa la asemenea mașini; acolo, Jiguli și Lada sunt culmea eleganței. Aici are o fiică pe care o iubește.

Dar ce altceva mai iubește? Casa aceasta în care se plictisește când Olea e plecată și, în curând, va fi mereu plecată? Sau pe Barbara, vânzătoarea de patruzeci de ani de la magazinul 7/11, la care petrecea două nopți pe săptămână? Ce să iubească în această țară? A venit aici prea târziu, mult prea târziu.

De acolo, din Rusia, America părea ideală, feerică. Tot ce nu exista în Rusia exista aici: mașini elegante, hoteluri, milionari, călătorii în întreaga lume, avioane și iahturi personale, însă... aici nu e nimic din tot ce era el în Rusia. Aici este nimeni și nimic, un laborant într-o clinică de stomatologie, care meșterește proteze pentru babe! Și asta pentru că, slavă Domnului, tatăl lui l-a învățat această meserie încă de când era copil, iar mama l-a silit să urmeze un institut de medicină. Altfel s-ar fi împotmolit așa cum se împotmolesc ziariștii emigranți, oricât de talentați ar fi ei acolo, în Rusia.

Cine are nevoie de ei aici, cu engleza lor ciudată, pe care nu știu să o folosească? Da, a venit târziu aici, prea târziu. Bine spun emigranții: la început, America pare țara tuturor posibilităților, dar apoi vezi că aceste posibilități nu sunt pentru tine.

Aici trebuie să te naști sau să vii ca Olea, la doisprezece ani. Dar să vii la patruzeci de ani e o afacere proastă, aproape sinucidere. Așadar, să se întoarcă? Ce ocazie! O asemenea ocazie vine o singură dată în viață; nu, o dată la șase mii de vieți, căci ei au verificat șase mii de emigranți. Dar s-o lase pe Olea? Să trăiască acolo sub un alt nume? Temându-se tot timpul că va fi arestat? Orice detaliu, orice fleac putea să-i vină de hac.

Americanii ăștia nici nu-și imaginează ce sistem de verificări există în URSS. Livretul militar, cartea de muncă, certificatul de naștere... E de ajuns să se verifice fiecare aliniat, să se trimită o cerere la ultimul loc de muncă și gata. Iar KGB-ul te bate până îți plesnesc ficații și plămânii, îți scoate fiecare dințișor, iar la sfârșit te împușcă fără să stea prea mult pe gânduri, ca trădător de țară și spion. Și nu te va ajuta nici o Americă, iar Rusia nu te va compătimi...

Își turnă un pahar de brandy și-l bău până la fund.

Capitolul 2

— Crezi că va accepta? întrebă Robert Carol.

Mac Carrie tăcea. De unde să știe el dacă Stavinski va accepta sau nu? Ei au făcut tot ce le stătea în puteri și au conștiința curată. L-au urmărit o săptămână întreagă, i-au învățat pe de rost toate traseele prin Portland, s-au lămurit că nu are aici prieteni, nici apropiați. În general, emigranții ruși nu se întâlnesc între ei.

Singurele pasiuni ale lui Stavinski erau iaht-clubul de sâmbăta, pescuitul de duminica și Barbara, vânzătoarea de la magazinul 7/11, la care înnopta lunea și miercurea. În restul timpului liber, stătea acasă, lucra și se uita la televizor. Fata învăța la universitate și-și petrecea acolo aproape tot timpul; își găsise un prieten american și în zilele libere mergeau cu mașina într-un camping.

Singurătatea, iată ce trebuia să-l forțeze pe Stavinski să accepte. Nu banii, ci singurătatea. Judecând după biografia lui, cândva fusese un reporter de televiziune energic, cutreierase toată Rusia, locuise la Moscova, la Leningrad, la Kazahstan și chiar în Siberia.

Pentru un asemenea om de acțiune, să îl obligi să stea la Portland ca tehnician laborant, la numai patruzeci și șase de ani, este ca și cum l-ai îngropa de viu într-un mormânt. Trebuie să accepte, trebuie! Dar, naiba să-l ia... Dacă refuză, se duce de râpă toată operațiunea, care și așa atârnă de un fir de păr. Nu mai sunt alți candidați. Mac Carrie dăduse chix cu ceilalți doi: nici unul nu voia să se întoarcă în URSS.

Cu trei săptămâni în urmă, mai precis pe 28 august 1981, corespondentul ziarului Washington Herald la Moscova, Jacob Stevenson, fotografia la cimitirul Novodevicie monumentul lui Nikita Hrușciov. Nu departe, pe alee, lângă un mormânt modest, stătea un bărbat în civil, de vârstă mijlocie.

Jacob Stevenson se gândi că o fi vreun bețivan, lucru obiș­nuit pe străzile Moscovei, și hotărî să-l fotografieze. N-ar fi rea o fotografie cu un chefliu în cimitir. Însă, imediat ce Stevenson își îndreptă aparatul de fotografiat spre bărbat, acesta se ridică brusc și se apropie de Jacob.

— Documentele dumneavoastră, spuse el răgușit. Nu aveți dreptul să mă fotografiați fără permisiunea mea.

— Iar dumneavoastră nu aveți dreptul să-mi cereți docu­mentele.

Abia acum văzu Stevenson fața îngrijită și autoritară, privi­rea oțelită, ținuta sportivă

— Documentele dumneavoastră! Sau chem miliția și veți rămâne fără peliculă și fără aparat.

Deși răgușită, vocea acestui rus era inflexibilă; în Rusia vorbesc așa numai reprezentanții puterii. Stevenson învățase acest lucru în cei trei ani de când se afla în Moscova.

— Sunt ziarist american, spuse el. Iată permisul meu de co­respondent.

Bărbatul îl privi în ochi, apoi luă permisul, compară foto­grafia cu chipul ziaristului și pufni:

— Cine s-a fript o dată... Beți?

În același timp, aruncă o privire scurtă prin cimitir. în jur era pustiu, nici țipenie de om. Zi obișnuită, ora nouă diminea­ța, cine să fie acum în cimitir?

— Mulțumesc, spuse jenat Stevenson. Eu... eu nu beau direct din sticlă.

— Păcat, zâmbi bărbatul. Bine, poate că o să bem în alt loc. Aici este înmormântat fiul meu; astăzi se împlinesc două luni de când a murit. Uite ce-i, zise el privind cercetător în ochii lui Stevenson. Ascultă-mă cu atenție. Mă numesc Iurâșev, sunt adjunctul șefului Marelui Stat-Major al Armatei Sovietice în probleme strategice. După cum îți dai seama, eu știu tot ce poate interesa CIA și chiar mai mult. Așa că transmite la CIA că vreau să fug în Occident. Dețin atâtea secrete încât nu am voie să ies din URSS, iar ca să fug pe cont propriu, nu pot. De aceea, propun o afacere: dacă mă vor scoate din URSS, vor primi toate informațiile, cele mai secrete date...

— Eu nu lucrez la CIA, sunt ziarist..

— Las-o baltă! Ești american și înțelegi ce înseamnă pentru țara ta planurile militare sovietice. Cum o să le transmiți propunerea mea, asta e o problemă care te privește. Numai să ai grijă să nu faci acest lucru prin Ambasada Americană. Acolo totul este ascultat de KGB, chiar și ceea ce se discută în dormitorul ambasadorului. M-ai înțeles?

— Am înțeles, spuse Stevenson, dar există o problemă. De unde să știu eu că nu sunteți agent KGB? Le place să îi provoace pe ziariștii străini, mai ales pe cei americani. Și chiar dacă nu sunteți agent KGB și nu este vorba de o provocare, ce garanții am că mâine nu o să vă răzgândiți? Acum... ați băut jumătate din sticlă.

Iurâșev se uită cu reproș în ochii lui Stevenson.

— Da, ai dreptate... spuse el gânditor, cântărind ceva în minte. Bine. Ca să intre într-o asemenea afacere, CIA trebuie să fie convinsă că eu sunt eu și că știu ceva, zâmbi el mijindu-și ochii. Bine! Iată ce să le transmiți: la începutul lui octombrie, lângă țărmurile Suediei se va împotmoli la mică adâncime un submarin de-al nostru. Nu va fi un accident, ci o înscenare, o operațiune planificată. Ce înseamnă această acțiune, voi spune când voi ajunge în Occident Și multe altele, adăugă el pe un ton calm, perfect echilibrat.

Mai târziu, când i-a transmis lui David Mac Carrie amănuntele acestei convorbiri, Jacob Stevenson a remarcat că prima impresie despre Iurâșev (dată de sticla de votcă și de glasul răgușit, care te duceau cu gândul la o "sugativă" rusească tipică) s-a schimbat chiar în momentul în care "sugativa" a început să vorbească. Acest Iurâșev era înzestrat cu o voință ieșită din comun și cu o putere interioară excepțională, pentru care o jumătate de coniac echivalează cu un pahar de apă. Stevenson s-a mai gândit atunci la cimitir viața îi oferise un subiect fantastic pentru un roman polițist. Ce ziarist nu visează să scrie un bestseller? De multe ori, totul depinde de un subiect original, iar acum, iată-l! Chiar dacă s-ar dovedi o provocare a KGB-ului, în roman totul se poate preface.

— Bine, spuse Stevenson. Voi face tot ce îmi cereți. Cum să țin legătura cu dumneavoastră?

— Nu, cu mine nu trebuie să ții legătura, spuse Iurâșev. Nu trebuie să-mi telefonezi, iar adresa mea este secretă. Dar nici nu avem de ce să ne întâlnim, ți-am spus deja totul.

— Dar cum să vă găsesc dacă...

— Dacă ei acceptă propunerea mea? Vor accepta. Când submarinul se va împotmoli în Suedia, vor accepta. De aceea spuneți-le că de îndată ce submarinul își va îndeplini misiunea în Suedia și va pleca acasă, eu voi pleca în concediu. Voi pleca în Viatka, în rezervație, să vânez și să mă odihnesc. De acolo pot să mă cheme. Printr-o simplă scrisoare sau printr-o telegramă trimisă în numele fostei mele soții, Galina. Un text oarecare și locul întâlnirii. Pentru ca în cursul acestui concediu să pot dispărea, e clar? Ține minte adresa asta: regiunea Kirov, rezervația "Codrul hoților", către pădurarul Amikin, pentru Iurâșev. Repetă.

Stevenson repetă ascultător adresa.

— Pe curând, spuse Iurâșev. Transmite-le: dacă nu voi primi acolo scrisoare sau telegramă, afacerea se anulează. Gata.

Apoi se îndreptă cu pas hotărât spre ieșirea cimitirului, dar se întoarse brusc:

— Stop! Acum poți să mă fotografiezi, le va fi de folos...

Peste cinci zile, Mac Carrie era la Stockholm. După încă o zi, a sosit de la Moscova și Stevenson. Rușii stăteau ca un spin în Afganistan, masau trupe la granița poloneză și la cea iraniană, înarmau fățiș Siria, Libia și pe Arafat, iar submarinele lor atomice își ițeau periscoapele pe lângă bazele NATO. Cine știe ce mai născoceau, ce mai plănuiau?... Știau să țină în secret chiar și o informație pescuită din presa americană, nu numai din a lor. În această situație, o figură precum cea a adjunctului șefului Marelui Stat-Major în probleme de strategie, era pur și simplu un dar pentru CIA, iar conducerea instituției americane se hotărî să nu scape ocazia. Șeful departamentului rus, Daniel Cooper, îl chemă la el pe David Mac Carrie și pe Robert Carol și le ordonă să se ocupe personal de această sarcină.

— S-o țineți secretă chiar și față de CIA, zâmbi el. în rest, acționați în numele meu. Toate posibilitățile noastre vă stau la dispoziție. Dacă submarinul sovietic eșuează într-adevăr la mică adâncime lângă Suedia, înseamnă că acest Iurâșev nu este o cursă a KGB-ului, ci un bărbat de cuvânt: a transmis o informație secretă, practic fără risc pentru el, iar cheia secretului a rămas la el în buzunar. De aceea nu putem să ne dăm la o parte la sfârșitul lui septembrie, trebuie să fim gata să scoatem această "cheie" din Rusia. Trebuie să ne întâlnim imediat cu ziaristul ăsta, Stevenson, să lămurim cu el toate detaliile întâlnirii lui cu Iurâșev. Dar cel mai important e să ne gândim cum să-l scoatem pe Iurâșev din Rusia. Cu vaporul pe la Riga? Pe la Odesa? Sau Vladivostok? Ocupați-vă de toate acestea și peste o săptămână aștept planul operațiunii în câteva variante.

Mac Carrie și Carol au ridicat de la arhivă toate materialele privind personalul Marelui Stat-Major sovietic. Dar informațiile despre Iurâșev erau foarte vagi: câțiva transfugi își aminteau vag numele lui printre tinerii militari de mare viitor. În 1968, rusul terminase Academia Marelui Stat-Major, apoi l-au găsit la Statul-Major al Regiunii Militare din Extremul Orient, în timpul conflictului militar sovieto-chinez, după care a fost transferat la Moscova, la Marele Stat-Major. Asta era tot. Dar însuși faptul că acest Iurâșev a fost transferat la patruzeci de ani din provincie la Marele Stat-Major, spunea multe.

Desigur, ar fi fost minunat să meargă ca turist la Moscova, să îl vadă pe Iurâșev, și mai bine ar fi fost să îl întâlnească și să stabilească amănuntele fugii cu el. Dar Mac Carrie hotărî să nu riște. După informațiile CIA și ale ziariștilor, după Olimpiadă, Moscova rămăsese ticsită de miliție și agenți secreți ai KGB. Filarea tuturor străinilor rămăsese practic valabilă.

De aceea, Mac Carrie nu a luat avionul spre Moscova, ci spre Stockholm, unde Stevenson i-a confirmat presupunerile. Faptul că în acea zi Stevenson s-a aflat singur în cimitir nu a fost o simplă întâmplare. în trei ani de serviciu la Moscova, Jacob se plictisise de KGB-iști în asemenea măsură încât, în ultimul timp, după ce ieșea din casă, se apropia de mașina lor, le spunea traseul din ziua respectivă, iar apoi îl respecta cu scrupulozitate; astfel, a reușit să le capete încrederea.

KGB-iștii trimiși să îl fileze alcătuiau din timp rapoarte despre deplasările lui Stevenson prin Moscova și, în loc să îl urmărească pas cu pas, se duceau acasă ori la rând la carne, la coadă la cabanos, sau se duceau la amante. În acea zi, s-a întâmplat același lucru: Stevenson le-a comunicat că vrea să tragă o fugă până la cimitir să fotografieze mormântul lui Nikita Hrușciov, apoi va merge la deschiderea expoziției pictorilor tineri de pe strada Bolșaia Gruzinskaia, apoi va face cumpărături la magazinul pe valută de pe Malaia Gruzinskaia. Băieții de la KGB l-au rugat să le cumpere de la magazin un cartuș de țigări americane, l-au condus până la poarta cimitirului și apoi au plecat la treburile lor.

Peste două ore, îl așteptau la Bolșaia Gruzinskaia. O asemenea încredere a fost posibilă numai după doi ani de cunoștință, însă ca Mac Carrie să meargă acum la Moscova era absurd: niciodată nu știi dacă ești filat, iar a-l întâlni pe Iurâșev ar fi practic imposibil: nu i se știe adresa, nu are număr în cartea de telefon.

Lui Stevenson îi rămânea doar să facă de pază la intrarea în Marele Stat-Major și să îi înmâneze lui Mac Carrie fotografiile cu Iurâșev.

După discuția cu ziaristul, Mac Carrie hotărî să acționeze pe căi ocolite. Zece variante de scoatere în secret a lui Iurâșev la bordul unui vas străin prin Odesa, Riga sau Vladivostok au fost trecute ca soluții de rezervă.

Pericolul era prea mare, îndeosebi dacă lua în calcul meticulozitatea vamei sovietice. Nici vasele americane nu prea își mai lăsau ancorele în apele URSS, iar ca să ai încredere în japonezi sau olandezi...

Mac Carrie și Carol propuseră conducerii alt plan, simplu și frumos: să îl înlocuiască pe Iurâșev cu un alt om. în ultimii zece ani, în SUA au venit peste o sută de mii de emigranți sovietici.

Dintre aceștia, la nici o lună după ce au emigrat, două mii s-au dus la Ambasada Sovietică din Washington cu cererea de a li se permite întoarcerea în URSS, dar, firește, au fost refuzați. În afară de cei două mii de oameni, de bună seamă că nu sunt puțini nici aceia care nu au riscat un asemenea pas, cunoscând experiența celorlalți.

Astfel, Mac Carrie și Carol s-au gândit că vor găsi un om care, printr-o operație plastică, să devină sosia lui Iurâșev, iar restul era treaba tehnicii și calculului exact. Șeful a aprobat ideea; Mac Carrie și Carol au răscolit arhivele FBI-ului și, după o săptămână, au stabilit trei candidați. Alte trei zile s-au pierdut zadarnic cu doi candidați care au refuzat propunerea. De aceea nu s-au repezit asupra lui Stavinski și studiat vreme de o săptămână. Însă acum, tot planul genial era în aer și se putea prăbuși dacă și acest emigrant, Stavinski, refuza să se întoarcă în URSS.

Va trebui să se întoarcă la ideea de a-l scoate pe Iurâșev pe mare, dacă... Dacă submarinul sovietic se va împotmoli la adâncime mică, în apele Suediei.

Era 19 septembrie. Până la termenul comunicat de Iurâșev mai rămăseseră două săptămâni...

La aeroportul din Portland, Mac Carrie și Carol înapoiară Chevrolet-ul închiriat și luară avionul spre Washington.