Printesa de gheata

Printesa de gheata de Sidney Sheldon

Jurnalul lui Leslie Stewart începea astfel:

Astăzi de dimineața l-am întâlnit pe cel cu care mă voi căsători.

O afirmație simplă, optimistă, ce nu conținea nici un indiciu asupra dramaticului șir de evenimente care aveau să urmeze.

Era una din acele zile rare și neașteptate în care nimic nu merge rău sau n-ar îndrăzni să meargă rău. Pe Leslie Stewart n-o interesa astrologia, dar în dimineața aceea, răsfoind ziarul The Lexington Herald-Leader, horoscopul din rubrica lui Zoltaire îi atrase atenția:

LEU (23 IULIE — 22 AUGUST). LUNA NOUĂ ÎȚI LUMINEAZĂ VIAȚA SENTIMENTALĂ. EȘTI ÎN PLIN CICLU LUNAR ȘI TREBUIE SĂ ACORZI ATENȚIE UNUI EVENIMENT IMPORTANT CE VA INTERVENI ÎN VIAȚA TA. ZODIA COMPATIBILĂ ESTE FECIOA­RA. ZIUA DE ASTĂZI VA FI O ZI MEMORABILĂ PREGĂTEȘTE-TE PENTRU EA.

Să mă pregătesc pentru ce?se gândi Leslie cu amărăciune. Ziua de azi va fi una ca oricare alta. Astrologia e un nonsens, o amăgire pentru cei săraci cu duhul.

Leslie Stewart era director executiv la departamentul de relații cu publicul și publicitate al firmei Bailey & Tomkins, în Lexington, statul Kentucky. Avea trei întâlniri programate pentru după-amiază, prima cu Kentucky Fertilizer Company, ai căror directori erau foarte mulțumiți de noua campanie la care lucra ea. Le plăcea mai ales începutul: „Dacă vreți să mirosiți trandafirii…” A doua întâlnire era cu Breeders Stud Farm, iar a treia cu Lexington Coal Company. Zi memorabilă?

Spre treizeci de ani, cu o siluetă subțire și provocatoare, Leslie Stewart arăta bine și era deosebită: ochi cenușii-violeți, pomeți înalți, păr de culoarea mierei, pe care îl purta lung și pieptănat simplu. O prietenă îi spusese odată lui Leslie: „Dacă ești frumoasă și posezi un creier și un vagin, lumea e a ta”.

Leslie Stewart era frumoasă, coeficientul de inteligență 170, iar în ce privește restul, natura fusese generoasă cu ea. Numai ea găsea că frumusețea este un dezavantaj. Bărbații o curtau întruna, însă prea puțini se deranjau să o cunoască cu adevărat.

În afară de cele două secretare de la Bailey & Tomkins, Leslie era singura femeie din firmă, pe lângă cei cincisprezece bărbați angajați. I-a trebuit o săptămână ca să-și dea seama că este mai inteligentă decât oricare dintre ei. A decis să țină pentru ea o asemenea descoperire.

La început, ambii parteneri, Jim Bailey, supraponderal la cei patruzeci de ani ai săi, și Al Tomkins, anorexic și hiperactiv, cu zece ani mai tânăr ca Bailey, au încercat fiecare să o convingă pe Leslie să se culce cu ei.

I-a potolit ușor.

— Dacă insistați, îmi dau demisia.

Asta a fost tot. Leslie era un angajat prea valoros și nu merita riscul să-l pierzi.

În prima săptămână de serviciu, într-o pauză de cafea, Leslie le-a spus colegilor o glumă:

„— Trei bărbați s-au întâlnit cu zâna cea bună care le-a promis că le va îndeplini câte o dorință.

Primul a spus:

— Vreau să fiu mai deștept cu douăzeci și cinci la sută.

Zâna a clipit, iar omul a exclamat:

— Mă simt deja mai inteligent.

Al doilea a spus:

— Vreau să fiu cu cincizeci la sută mai deștept.

Zâna a clipit, iar bărbatul a spus:

— Extraordinar! Știu lucruri pe care nu le-am știut niciodată.

Al treilea spuse:

— Vreau să fiu de două ori mai deștept.

Și zâna cea bună a clipit a treia oară, iar bărbatul s-a transformat într-o femeie.”

Leslie a așteptat reacția celor din jur. Se uitau toți lung la ea, fără să râdă. Punct câștigat.

Ziua memorabilă promisă de astrolog a început la ora unsprezece dimineața. Jim Bailey intră în biroul mic și înghesuit al lui Leslie.

— Avem un client nou, o anunță. Vreau să te ocupi de el.

Avea mai multă treabă decât oricine din firmă, dar nu protestă.

— Bine, spuse ea. Despre ce este vorba?

— Nu despre ce, ci despre cine. Ai auzit cu siguranță de Oliver Russell.

Toată lumea auzise de Oliver Russell. Era un avocat din localitate care candida pentru funcția de guvernator. Afișele lui electorale inundaseră tot statul Kentucky. Făcuse o carieră strălucită și, la treizeci și cinci de ani, avea cele mai multe șanse dintre candidații burlaci. Participa la talkshow-uri la cele mai importante posturi de televiziune și radio. Extrem de atrăgător, cu părul negru în dezordine, ochi întunecați, cu o constituție atletică și un zâmbet cald, se spunea despre el că se culcase cu majoritatea femeilor din Lexington.

— Am auzit. Ce trebuie să facem pentru el?

— Trebuie să-l ajutăm să devină guvernatorul statului Kentucky. E în drum spre noi.

Oliver Russell ajunse în câteva minute. Era și mai atrăgător decât în fotografii.

Când îi fusese prezentat lui Leslie, îi zâmbise cu căldură.

— Am auzit multe despre tine. Mă bucur că te vei ocupa de campania mea.

Era foarte departe de ceea ce își imaginase Leslie. Omul era de o sinceritate dezarmantă. Pentru o clipă, Leslie nu-și găsi cuvintele.

— Eu… mulțumesc. Ia loc, te rog.

Oliver Russell se așeză.

— Să începem cu începutul, sugeră Leslie. De ce candidezi?

— E foarte simplu. Kentucky este un stat minunat. Noi știm asta pentru că trăim aici și putem să-i apreciem vraja, dar mare parte a țării ne vede ca pe o turmă de ciobani. Vreau să schimb această imagine. Kentucky are mai mult de oferit decât o duzină de alte state la un loc. Istoria țării a început aici. Avem unul dintre cele mai vechi capitolii din America și am dat țării doi președinți. De aici se trag Daniel Boone[1] și Kit Carson[2], precum și judecătorul Roy Bean. Avem cel mai frumos peisaj din lume — peșteri interesante, râuri și pajiști albastre[3]. Vreau să arăt toate acestea lumii întregi.

Vorbea cu o convingere atât de adâncă, încât Leslie se simți atrasă. Spusele zodiacului îi reveneau în minte: „Luna nouă îți luminează viața sentimentală. Ziua de astăzi va fi o zi memorabilă. Pregătește-te pentru ea.“

Oliver Russell tocmai spunea:

— Campania va reuși numai dacă și tu crezi în ceea ce cred eu.

— Cred, spuse repede Leslie. Prea repede? Abia aștept. Ezită un moment. Pot să te întreb ceva?

— Desigur.

— În ce zodie te-ai născut?

— Fecioară.

După plecarea lui Oliver Russell, Leslie s-a dus în biroul lui Jim Bailey.

— Îmi place, spuse ea. E sincer și e cu adevărat implicat. Ar fi un guvernator bun.

Jim o privi gânditor.

— N-o să fie ușor. Se uită la el uluită.

— Da? De ce? Bailey ridică din umeri.

— Nu prea știu. Ceva se petrece. L-ai văzut pe Russell pe afișe și la televizor?

— Da.

— Ei bine, s-a terminat.

— Nu înțeleg. De ce?

— Nimeni nu știe exact, dar circulă zvonuri ciudate. Un asemenea zvon ar fi că cineva l-a susținut pe Russell cu banii pentru campanie, iar apoi, pentru un anume motiv, l-a lăsat baltă.

— În mijlocul unei campanii pe care tocmai o câștiga? Nu e logic, Jim.

— Știu.

— De ce a apelat la noi?

— Vrea să câștige, cred că e foarte ambițios. Și crede că poate trece peste handicap. Vrea de la noi o campanie care să nu-l coste prea mult. Nu-și mai poate permite să apară la televiziune. Tot ce putem face pentru el este să-i aranjăm interviuri, articole în ziare, lucruri de genul ăsta. Clătină din cap. Guvernatorul Addison cheltuiește o avere pe campanie. În ultimele două săptămâni, Russell a pierdut mult în sondaje. Păcat. E un avocat bun. Și face multă treabă pro bono. Cred că ar fi un bun guvernator.

În noaptea aceea, Leslie a început jurnalul:

Astăzi de dimineață l-am întâlnit pe cel cu care mă voi căsători.

Leslie Stewart avusese o copilărie idilică. Era un copil de o inteligență extraordinară. Tatăl ei era profesor de engleză la Lexington Community Centre, iar mama casnică. Tatăl era un bărbat atrăgător, aristocrat și intelectual. Era și grijuliu, familia își petrecea vacanțele laolaltă și călătoreau împreună, își adora copilul. „Fetița tatei”, îi spunea el. Îi mai spunea cât de frumoasă e, că e mândru de notele de la școală, de comportarea și de prietenii ei. În ochii lui, Leslie nu putea greși. La a noua aniversare a lui Leslie, el i-a cumpărat o rochie frumoasă de catifea maro, cu manșete de dantelă. A pus-o să îmbrace rochia și s-a mândrit cu ea în fața prietenilor veniți la cină.

— Nu-i așa că e o frumusețe?

Leslie îl venera.

Peste un an, într-o dimineață, într-o fracțiune de secundă, fericirea lui Leslie a luat sfârșit. Mama, cu fața brăzdată de lacrimi, i-a spus:

— Draga mea, tata… ne-a părăsit.

La început Leslie n-a înțeles.

— Când se întoarce?

— Nu se mai întoarce.

Și fiecare cuvânt era ca un cuțit ascuțit.

Mama l-a alungat, s-a gândit Leslie. Îi părea rău pentru maică-sa, fiindcă avea să urmeze un divorț și o luptă pentru custodia ei. Tata nu va renunța niciodată la ea. Va veni după mine, își spunea Leslie.

Dar săptămânile treceau și tata n-a sunat niciodată. Nu-i dă voie să vină să mă vadă, gândea Leslie cu convingere. Mama îl pedepsește.

Mătușa cea vârstnică a fost cea care i-a explicat lui Leslie că nu va fi nici o luptă pentru custodie. Tata se îndrăgostise de o văduvă, profesoară la universitate, și s-a mutat în casa ei de pe strada Limestone.

Într-o zi, când mergeau la cumpărături, mama i-a arătat casa:

— Aici locuiesc ei, a spus cu amărăciune.

Leslie s-a decis să-și viziteze tatăl. Când o să mă vadă, gândea ea, va veni acasă.

Într-o vineri, după școală, Leslie s-a dus la casa de pe strada Limestone și a sunat la ușă. O fetiță de vârsta ei a deschis ușa. Purta o rochiță de catifea maro, cu manșete de dantelă. Leslie a rămas cu ochii la ea.

Fetița o privea plină de curiozitate.

— Cine ești tu?

Leslie a fugit.

În anul următor, Leslie a văzut-o pe mama sa închizându-se în sine. Cum își pierdea orice interes pentru viață. Până atunci Leslie crezuse că „a ți se frânge inima” erau vorbe goale, acum însă privea neajutorată cum mama se stinge încet, iar când a fost întrebată de ce a murit, a răspuns: „de inimă zdrobită”.

Atunci a decis că nici un bărbat nu-i va face ei așa ceva.

După moartea mamei sale, Leslie s-a mutat la mătușa ei. A absolvit liceul, apoi Universitatea din Kentucky summa cum laude. În ultimul an de facultate a fost aleasă regina frumuseții și a respins numeroase oferte ale agențiilor de fotomodele.

Leslie a avut două legături, una cu o vedetă a fotbalului din colegiu, alta cu profesorul de economie. Amândoi au plictisit-o repede — era mai inteligentă decât amândoi.

Puțin înainte de absolvire, mătușa a murit. Leslie a terminat școala și a încercat să se angajeze la agenția de publicitate Bailey & Tomkins. Firma își avea birourile pe strada Vine, într-o clădire în formă de U, cu acoperiș de cupru și fântână în curte.

Jim Bailey, partenerul mai în vârstă, i-a citit curriculum vitae și a clătinat din cap.

— Impresionant. Ai noroc, avem nevoie de o secretară.

— Secretară? Speram…

— A?

— Nimic.

Leslie a început ca secretară. Luând notițe la ședințe, mintea ei căuta modalități de îmbunătățire a campaniilor publicitare despre care se discuta. Într-o dimineață, unul dintre directori spunea:

— M-am gândit la reclama pentru Rancho Beef Chili. Pe eticheta conservei vom pune un cow-boy prinzând cu lasoul o vacă. Sugerăm astfel prospețimea cărnii și…

Ce idee tâmpită, gândi Leslie. Toată lumea se zgâia la ea, iar Leslie își dădu seama cu groază că vorbise tare.

— Ce-ai zice de o explicație, domnișoară?

— Eu…

Ar fi vrut să fie-n altă parte. Oriunde. Toată lumea aștepta.

Leslie respiră adânc.

— Când consumă carne, oamenii nu vor să li se amintească faptul că mănâncă animale moarte.

Se lăsă o tăcere grea. Jim Bailey își drese glasul.

— Poate că ar trebui să reflectăm puțin asupra acestui lucru.

Săptămâna următoare, într-o ședință asupra campaniei publicitare pentru un nou săpun, unul dintre directori spusese:

— Vom folosi câștigătoare ale concursurilor de frumusețe.

— Mă scuzați, spuse Leslie timid, dar așa ceva s-a mai făcut. De ce n-am folosi stewardese frumoase de pe curse internaționale, pentru a sugera că săpunul se adresează tuturor?

Începând cu ședința aceea, bărbații au început să-i ceară părerea.

Un an mai târziu, a fost promovată copywriter[4], iar peste doi ani a ajuns director.

Oliver Russell a fost prima ei încercare adevărată de când lucra la agenție. La două săptămâni după apariția lui, Bailey i-a sugerat să se oprească, pentru că Russell nu-și putea permite să plătească nici măcar taxa cuvenită agenției. Leslie l-a convins să nu renunțe.

— O facem pro bono, a încercat ea.

Bailey o studie un moment.

— Bine.

Leslie și Oliver Russell stăteau pe o bancă în parcul Triangle. Era o zi rece de toamnă, cu un vânt ușor dinspre lac.

— Urăsc politica, spuse Oliver Russell. Leslie îl privi surprinsă.

— Atunci de ce…?

— Pentru că vreau să schimb sistemul, Leslie. Cei care conduc sunt lobby[5]-urile și corporațiile care aduc la putere oameni nepotriviți, pe care apoi îi controlează. Sunt o grămadă de lucruri pe care aș vrea să le fac.

Vorbea cu pasiune.

— Cei care conduc țara fac ce vor. Nu le pasă de interesele oamenilor, ci doar de ale lor. Nu e cinstit, iar eu am de gând să îndrept lucrurile.

Ascultându-l pe Oliver, mintea lui Leslie lucra. Poate s-o facă. O atrăgea ca o vrajă. Tot ceea ce îl privea o interesa. Nu simțise niciodată așa ceva pentru un bărbat, iar ceea ce simțea o făcea fericită. Nu putea ști ce simte el pentru ea. E un adevărat gentleman, fir-ar să fie. I se părea că în curând oamenii au să vină la banca lor pentru a-i strânge mâna lui Oliver și pentru a-i ura succes. Femeile îi aruncau lui Leslie priviri ucigătoare. Probabil că toate astea au ieșit cu el, se gândea Leslie. Probabil că toate astea s-au culcat cu el. Oricum, nu-i treaba mea.

Auzise că până de curând se vedea cu fata unui senator. Se întreba ce se întâmplase. Nici asta nu-i treaba mea.

Nu puteai să nu admiți că, de fapt, campania nu mergea prea bine. Fără bani pentru a-și plăti o echipă, fără televiziune, radio și ziare, era imposibil să concurezi cu guvernatorul Cary Addison, a cărui imagine părea să fie pretutindeni. Leslie a aranjat ca Oliver să fie prezent la picnicurile companiilor, în fabrici, la o mulțime de alte evenimente sociale; știa însă că aceste apariții nu înseamnă mare lucru și se simțea frustrată.

— Ai văzut ultimele sondaje? a întrebat-o Jim Bailey. Băiatul tău se prăbușește.

Nu și dacă îl ajut eu, își spuse Leslie.

Leslie și Oliver luau cina la Chez-nous.

— Nu merge, nu-i așa? o întrebă Oliver.

— Mai e timp suficient, îl asigură Leslie. Când alegătorii vor ajunge să te cunoască…

Oliver clătină din cap.

— Am văzut sondajele. Vreau să știi cât de mult apreciez tot ce ai făcut pentru mine. Ai fost extraordinară.

Îl privi lung peste masă, gândindu-se intens. E cel mai minunat om pe care l-am întâlnit vreodată, iar eu nu-l pot ajuta cu nimic. Ar fi vrut să-l ia în brațe și să-l consoleze. Să-l consolez pe el? Pe cine vreau să păcălesc?

Pe când se pregăteau să plece, un bărbat, o femeie și două fetițe s-au apropiat de masă.

— Oliver! Ce mai faci?

Cel ce vorbea avea cam patruzeci de ani, un bărbat atrăgător, cu un petic negru pe unul din ochi care-l făcea să semene cu un pirat cumsecade.

Oliver se ridică și-i strânse mâna.

— Bună ziua, Peter. Ți-o prezint pe Leslie Stewart. Peter Tager, Leslie.

— Bună ziua, Leslie. Tager arătă spre familia sa. Soția mea, Betsy, fetele mele, Elizabeth și Rebecca.

În vocea lui se simțea o imensă mândrie.

Peter Tager se întoarse spre Oliver.

— Îmi pare extrem de rău pentru ce s-a întâmplat. E mare păcat. N-am avut însă încotro.

— Înțeleg, Peter.

— Dacă e ceva ce aș fi putut să mai fac…

— Nu mai contează. Totul e bine.

— Îți doresc mult noroc.

Pe drumul spre casă. Leslie îl întrebă:

— Despre ce era vorba?

Oliver dădu să-i răspundă, dar se opri.

— Nimic important.

Leslie locuia într-un apartament cochet din cartierul Brandywine din Lexington. Pe când se apropiau de clădire, Oliver îi spuse ezitând:

— Leslie, știu că agenția voastră se ocupă de mine aproape pe nimic. Sincer, cred că îți pierzi vremea. Ar fi mai bine să renunț acum.

— Nu, spuse ea cu o hotărâre în voce care o surprinse. Nu poți renunța. O să găsim o soluție.

Oliver o privi cu atenție.

— Ție chiar îți pasă?

Oare să înțeleg și altceva din întrebarea asta?

— Da, zise ea încet. Îmi pasă cu adevărat.

În fața apartamentului, Leslie respiră adânc.

— Vrei să intri?

O privi îndelung.

— Da.

N-a știut niciodată cine a început. Ținea minte doar că s-au dezbrăcat unul pe altul, s-a trezit în brațele lui și au făcut dragoste sălbatic, apoi domol, continuu și extatic. A fost mai frumos ca niciodată.

Au rămas împreună toată noaptea și a fost magic. Oliver era insațiabil, dădea și cerea în același timp, nu se putea opri. Ca un animal. Dumnezeule, și eu la fel, gândea Leslie.

Dimineața, după un mic dejun alcătuit din suc de portocale, ouă și sandvișuri cu șuncă, Leslie spuse:

— O să aibă loc un picnic la Green River Lake vineri. Va veni multă lume. Aranjez să ții un discurs. O să anunțăm în presă ca să știe lumea că vei fi acolo. Apoi…

— Leslie, protestă el, n-am bani pentru asta.

— Nu-ți face probleme, spuse ea repede. Agenția va suporta cheltuielile.

Știa că nu există nici cea mai mică șansă să se întâmple așa ceva. Avea de gând să pună ea banii. Îi va spune lui Jim Bailey că banii au fost donați de un suporter al lui Russell. Și era adevărat. Aș face orice pe lume să-l ajut, se gândi ea.

La picnicul de la Green River Lake se strânseseră vreo două sute de oameni, iar discursul lui Oliver a fost strălucit.

„Jumătate din electorat nu votează, a spus el. Avem cea mai mică participare la vot dintre toate țările industrializate din lume — mai puțin de cincizeci la sută. Dacă vrei ca lucrurile să se schimbe, atunci asumă-ți responsabilitatea. E mai mult decât responsabilitate, este un privilegiu. Alegerile bat la ușă. Votează pentru mine sau pentru contracandidatul meu, dar votează. Implică-te”.

A fost aplaudat cu căldură.

Leslie a aranjat ca Oliver să ia parte la toate acțiunile publice din oraș. A prezidat inaugurarea unei clinici pentru copii, s-a întâlnit cu organizații de femei, grupuri de muncitori, s-a implicat în acțiuni de binefacere și a vizitat aziluri de bătrâni. Cu toate acestea, continua să coboare în sondajele de opinie. Când nu erau în campanie, Oliver și Leslie găseau timp să fie împreună. S-au plimbat cu trăsura prin Triangle Park, au petrecut o după-amiază de sâmbătă la magazinul de antichități și au cinat la À la Lucie. Oliver i-a dăruit flori de Groundhog Day[6] și de aniversarea bătăliei de la Bull Run, i-a lăsat mesaje de dragoste pe robot: „Iubito, unde ești? Mi-e dor de tine, dor, dor”.

„M-am îndrăgostit de robotul tău. Ai idee ce sexy sună?”

„Nu cred că e legal să fii atât de fericit. Te iubesc.”

Pentru Leslie nu conta unde se duceau. Nu-și dorea decât să fie împreună.

Unul dintre cele mai interesante lucruri s-a petrecut într-o duminică, când au pornit cu pluta pe râul Russell Fork. Excursia a decurs liniștit până când râul a început să coboare vertiginos spre poalele muntelui, într-o buclă gigantică, formând căderi de apă asurzitoare și înspăimântătoare, din ce în ce mai înalte, numai la o lungime de plută depărtare. Totul a durat trei ore și jumătate, iar când au ajuns la mal erau uzi până la piele și fericiți că au rămas în viață. Nu se puteau desprinde unul de altul, iar o dată ajunși în mașină au făcut dragoste.

Într-o seară de toamnă timpurie, în casa lui încântătoare din Versailles, un orășel lângă Lexington, Oliver prepara cina: antricot la grătar cu sos de soia și usturoi, asezonat cu mirodenii, cu garnitură de cartofi, salată și un vin roșu bun.

— Gătești minunat, aprecie Leslie.

Se strânse lângă el.

— De fapt, tot ce faci e minunat, iubitule.

— Mulțumesc, dragostea mea. Și deodată își aminti: Am o mică surpriză pentru tine. Aș vrea să încerci ceva.

Dispăru în dormitor și se întoarse aducând o sticluță plină cu un lichid transparent.

— Poftim.

— Ce-i asta?

— Ai auzit vreodată de Ecstasy?

— Dacă am auzit? Sunt în plin extaz[7].

— Vreau să spun drogul Ecstasy. Extaz lichid. Se spune că este un afrodisiac puternic.

Leslie fremăta ușor.

— Dragule, tu nu ai nevoie de așa ceva. Noi nu avem nevoie. Ar putea fi periculos. Ezită puțin. Îl folosești des?

Oliver izbucni în râs.

— De fapt, nu l-am folosit niciodată. Nu te mai uita așa la mine. Mi l-a dat un prieten și mi-a spus să-l încerc. Acum ar fi pentru prima oară.

— Hai să nu existe o primă oară, zise Leslie. Mai bine aruncă-l.

— Ai dreptate. Bineînțeles că am să-l arunc. Se duse în baie de unde, câteva clipe mai târziu, Leslie auzi zgomotul apei.

Oliver reveni.

— S-a dus. Îi zâmbi. Cine are nevoie de extaz la sticluță? Îl am într-un ambalaj mult mai potrivit.

O cuprinse tandru în brațe.

Până acum, Leslie citise povești de dragoste, ascultase cântece de dragoste, dar nimic din toate acestea nu o pregătise pentru inimaginabila realitate. Crezuse întotdeauna că versurile romantice sunt simple sentimentalisme ieftine, doar vise neîmplinite. În sfârșit, acum înțelegea. Dintr-o dată, lumea părea mai luminoasă, mai frumoasă. De parcă totul ar fi fost atins de o baghetă magică, iar magicianul era Oliver Russell.

Într-o dimineață de sâmbătă, Oliver și Leslie se plimbau prin Breaks Interstate Park, savurând peisajul spectaculos care-i înconjura.

— N-am mai fost niciodată pe cărăruia asta, spuse Leslie.

— Cred că o să-ți placă. Se apropiau de locul unde poteca făcea o curbă strânsă. Cum au dat colțul, Leslie s-a oprit înmărmurită. Chiar în mijlocul drumului era o plăcuță de lemn pe care scria de mână: LESLIE, VREI SĂ TE MĂRIȚI CU MINE?

Lui Leslie începu să-i bată inima cu putere. Se întoarse încet spre Oliver, fără o vorbă. El o îmbrățișa.

— Accepți?

Cum de sunt așa de norocoasă?se întrebă ea. Îl cuprinse strâns în brațe și îi șopti:

— Da, iubitule. Sigur că vreau.

— Mi-e teamă că nu pot să-ți promit că te vei căsători cu un guvernator, dar sunt un foarte bun avocat.

Ea se lipi de el și-i spuse încet:

— O să fie bine.

Câteva seri mai târziu, în timp ce Leslie se îmbrăca pentru cină, Oliver sună.

— Draga mea, îmi pare foarte rău, dar am vești proaste. Trebuie să merg la o întrunire în seara asta, așa că nu ne mai putem întâlni. Poți să mă ierți?

— Ești deja iertat, spuse Leslie zâmbind cu căldură.

A doua zi, Leslie citea State Journal. Pe prima pagină, scria cu litere de-o șchioapă: CORPUL NEÎNSUFLEȚIT AL UNEI FEMEI A FOST GĂSIT ÎN RÂUL KENTUCKY. Și în continuare:

„Astăzi de dimineață devreme, trupul gol al unei femei în vârstă de aproximativ douăzeci de ani a fost găsit de poliție în râul Kentucky, la zece mile est de Lexington. Pentru a determina cauzele morții se va efectua o autopsie.”

Leslie se înfiora la citirea știrii. Să mori așa de tânăr! Oare o fi avut un iubit? Sau poate un soț? Trebuie să fiu recunoscătoare că trăiesc, că sunt iubită și atât de fericită.

Toată lumea din Lexington nu vorbea decât despre apropiata nuntă. Lexington era un oraș mic, iar Oliver Russell o figură foarte populară. Tinerii formau un cuplu extrem de prezentabil: Oliver brunet și atrăgător, iar Leslie blondă, subțire și cu o figură fermecătoare. Vestea s-a răspândit cu repeziciune.

— Sper că-și dă seama ce noroc a dat peste el, spuse Jim Bailey.

— Amândoi suntem la fel de norocoși, îi zâmbi Leslie.

— Va fi o nuntă intimă, în cadru restrâns?

— Nu. Oliver vrea o nuntă fastuoasă, în toată regula. Ceremonia va avea loc la Calvary Chapel.

— Și când va avea loc fericitul eveniment?

— Peste șase săptămâni.

Câteva zile mai târziu, pe prima pagină a ziarului State Journal se putea citi: „Autopsia a arătat că femeia găsită în râul Kentucky, identificată ca fiind Lisa Burnette, secretară, a murit din cauza unei supradoze dintr-un drog periculos, cunoscut sub numele de Ecstasy…”

Extaz lichid. Leslie își aminti de seara petrecută cu Oliver și se gândi din nou cât de bine a făcut să arunce sticluța.

Următoarele săptămâni au fost ocupate cu pregătiri frenetice pentru nuntă. Erau atâtea de făcut! Au fost invitate două sute de persoane. Leslie și-a ales o domnișoară de onoare, și-a comandat ținuta la Fayette Mall pe Nicholasville Road — o rochie lungă, cu trenă, pantofi și mănuși lungi.

Oliver și-a ales o haină neagră și pantaloni în dungi, vestă gri, cămașă albă cu guler drept și lavalieră asortată. Cavalerul de onoare era un avocat de la firma lui.

— Totul este pus la punct, îi spuse Oliver lui Leslie. Am organizat cele necesare pentru recepția de după ceremonie. Vor veni aproape toți cei invitați.

Leslie se înfiora de plăcere.

— Ard de nerăbdare, iubitule.

În săptămână de dinaintea nunții, în noaptea de joi, Oliver îi făcu lui Leslie o vizită în apartamentul ei.

— Leslie, mă tem că a intervenit ceva. Un client de-al meu are necazuri. Trebuie să plec la Paris, să pun lucrurile în ordine.

— La Paris? Și cât ai să lipsești?

— N-ar trebui să dureze mai mult de două, trei zile, maxim patru. O să mă-ntorc la timp, fii fără grijă.

— Spune-i pilotului să te ducă cu bine.

— Promit.

După plecarea lui Oliver, Leslie luă ziarul de pe masă. Îl răsfoi alene până la rubrica horoscopului. Citi:

LEU (23 IULIE — 22 AUGUST). NU ESTE O ZI FASTĂ PENTRU O SCHIMBARE DE PLANURI. RISCAȚI SĂ AVEȚI PROBLEME SERIOASE.

Tulburată, Leslie mai citi o dată horoscopul. Aproape că-i venea să-i telefoneze lui Oliver și să-i spună să nu mai plece. Sunt de-a dreptul ridicolă, se gândi ea. E doar o superstiție stupidă.

Până luni, Leslie n-a avut nici o veste de la Oliver. I-a telefonat la birou, dar nimeni nu știa nimic despre el. Nu luase legătura cu el de marți. Începu s-o cuprindă panica. Miercuri dimineața, la ora patru, a trezit-o soneria insistentă a telefonului. S-a săltat în șezut gândindu-se: E Oliver, slavă Domnului. Știa că ar trebui să fie furioasă că n-a sunat-o mai devreme, dar acum nu mai avea nici o importanță. Ridică receptorul.

— Oliver…

— Sunteți Leslie Stewart? întrebă o voce de bărbat.

O străbătu un fior de gheață.

— Cine… e acolo?

— Al Towers, de la Associated Press. Ne-a sosit o știre la redacție, domnișoară Stewart, și am vrea să aflăm părerea dumneavoastră.

Probabil se întâmplase ceva îngrozitor. Oliver murise.

— Domnișoară Stewart?

— Da, răspunse cu o voce stinsă.

— Vrem o declarație de la dumneavoastră.

— O declarație?

— Despre căsătoria de la Paris a lui Oliver Russell cu fiica senatorului Todd Davis.

Totul începu să se învârtă în jurul ei.

— Dumneavoastră și domnul Russell erați logodiți, nu-i așa? Aveți ceva de declarat?

Rămăsese acolo, înghețată.

— Domnișoară Stewart? își recapătă vocea.

— Da. Eu… eu le doresc tot binele din lume.

Puse receptorul în furcă cu un gest mecanic. Era ca într-un coșmar. Se va trezi în câteva minute și își va da seama că totul nu a fost decât un vis.

Dar nu, nu era vis. Încă o dată în viață fusese abandonată. Tatăl tău nu se mai întoarce. Se duse în baie și privi lung chipul palid din oglindă. Ne-a sosit o știre la redacție. Oliver s-a căsătorit cu o altă femeie. De ce? Cu ce-am greșit? Cum de l-am pierdut? Dar în adâncul sufletului ei știa că Oliver este cel care a pierdut. S-a dus pentru totdeauna. Cum va înfrunta viitorul?

În dimineața zilei următoare, când Leslie a ajuns la agenție, a observat că privirile celorlalți o evitau. Intră în biroul lui Jim Bailey.

Îi remarcă paloarea și-i spuse:

— Nu trebuia să vii astăzi, Leslie. De ce nu te duci mai bine acasă și…

Ea inspiră adânc.

— Nu e nevoie, mulțumesc. Totul e-n regulă.

Posturile de radio și televiziune, ziarele de după-amiază erau pline cu detalii despre nunta pariziană. Senatorul Todd Davis era, fără îndoială, cel mai influent cetățean din statul Kentucky, iar povestea căsătoriei dintre fiica sa și fostul logodnic al părăsitei Leslie era o știre de senzație.

Telefonul din biroul lui Leslie suna întruna.

— Sunt de la Courier Journal, domnișoară Stewart. Puteți face un comentariu referitor la nuntă?

— Da. Singurul lucru care mă interesează este fericirea lui Oliver Russell.

— Da, însă dumneavoastră urma să vă căsătoriți cu…

— Căsătoria noastră ar fi fost o greșeală îngrozitoare. Fiica senatorului Davis a intrat în viața lui înaintea mea. Evident, a iubit-o întotdeauna. Le doresc să fie fericiți.

— Sunt de la State Journal din Frankfort…

Și tot așa.

Lui Leslie i se părea că jumătate din Lexington îi plânge de milă, iar cealaltă jumătate exultă la auzul celor întâmplate. Oriunde se ducea, auzea șoapte, iar conversațiile se întrerupeau brusc. Era însă hotărâtă să-și ascundă adevăratele sentimente.

— Cum ai putut să-l lași să-ți facă una ca asta…

— Când iubești pe cineva cu adevărat, riposta Leslie ferm, nu-i dorești decât să fie fericit. Oliver Russell este omul cel mai bun pe care l-am cunoscut vreodată. Le doresc numai bine.

A trimis tuturor invitaților la nuntă scuze și le-a returnat cadourile.

Leslie era sfâșiată între speranța de a primi un telefon de la Oliver și repulsia față de ideea de a mai vorbi vreodată cu el. Cu toate acestea, apelul lui o surprinse complet nepregătită. La auzul vocii familiare, un fior îi străbătu întreg trupul.

— Leslie… nu știu ce-aș putea să spun.

— Așadar, totul e adevărat, nu-i așa?

— Da.

— Atunci nu mai e nimic de spus.

— Voiam doar să-ți explic cum s-a petrecut totul. Înainte să te cunosc pe tine, Jan și cu mine eram aproape logodiți. Când am revăzut-o, mi-am dat seama că încă o mai iubesc.

— Înțeleg, Oliver. La revedere.

Cinci minute mai târziu o sună secretara.

— Aveți o convorbire pe linia unu, domnișoară Stewart.

— Nu mai vreau să vorbesc cu…

— E senatorul Davis.

Tatăl miresei. Ce-o fi vrând de la mine? se întrebă Leslie. Ridică receptorul.

O voce profundă, cu accent puternic din sud, spuse:

— Domnișoara Stewart?

— La telefon.

— Numele meu este Todd Davis. Cred că noi doi ar trebui să avem o mică discuție.

După o scurtă ezitare, ea răspunse:

— Domnule senator, nu văd ce-am putea să…

— Vin să vă iau într-o oră.

Convorbirea se terminase.

Exact după o oră, în fața clădirii unde lucra Leslie opri o limuzină de lux. Șoferul deschise ușa pentru Leslie. Senatorul Davis stătea pe bancheta din spate. Era un bărbat distins cu părul alb și cu o mustață îngrijită. Părea un patriarh. Deși era toamnă, purta un costum alb scump și o pălărie albă cu panglică lată. Avea o figură clasică, venită parcă din alt veac, un bătrân domn sudist, de modă veche.

După ce Leslie se urcă în mașină, senatorul Davis spuse:

— Sunteți o femeie foarte frumoasă.

— Mulțumesc, răspunse ea sec.

Limuzina porni.

— Nu mă refer numai la aspectul fizic, domnișoară Stewart. Am auzit cum v-ați descurcat în povestea asta sordidă. Trebuie să fie foarte neplăcut pentru dumneavoastră. Nu-mi venea să cred când am aflat.

Vocea lui se umplu de mânie.

— Ce s-a întâmplat oare cu demodata idee de moralitate? Sincer să fiu, sunt dezgustat de felul în care Oliver s-a purtat cu dumneavoastră. Iar pe Jan sunt de-a dreptul furios că a acceptat să se căsătorească cu el. Mă simt vinovat într-un fel, dat fiind că e fiica mea. Dar se merită unul pe altul. Vocea i se gâtui de emoție.

O vreme tăcură amândoi. În cele din urmă, Leslie vorbi:

— Îl cunosc pe Oliver. Sunt sigură că n-a vrut să mă rănească. Ce s-a întâmplat… s-a întâmplat. Vreau doar să-i fie bine. O merită din plin și n-aș face nimic să-i stau în cale.

— Foarte frumos din partea dumneavoastră. O studie câteva momente. Sunteți într-adevăr o tânără deosebită.

Limuzina oprise la un semafor. Leslie se uită pe geam. Ajunseseră în Paris Pike, la Kentucky Horse Center. Existau mai mult de o sută de grajduri în Lexington și în împrejurimi, iar cel mai mare dintre ele era proprietatea senatorului Davis. Cât vedeai cu ochii, garduri albe înconjurau padocurile despărțite de panouri vopsite în roșu și pășuni cu iarbă albastră de Kentucky.

Leslie și senatorul Davis coborâră din mașină și se îndreptară către gardul ce mărginea pista de alergări. Rămaseră pe loc câteva clipe, uitându-se la cai.

Senatorul se întoarse spre Leslie.

— Sunt un om simplu, spuse el încet. Îmi închipui cum îți sună asta, dar este purul adevăr. M-am născut aici și aș putea să-mi petrec în acest loc toată viața. Nicăieri în lume nu există ceva asemănător. Privește în jur, domnișoară Stewart. Nicăieri nu ești mai aproape de paradis decât aici. Poate cineva să mă acuze că nu vreau să părăsesc toate acestea? Mark Twain a spus că, atunci când va veni sfârșitul lumii, el ar vrea să fie în Kentucky, pentru că este întotdeauna cu douăzeci de ani în urmă. Jumătate din viață sunt nevoit să trăiesc la Washington și detest acest lucru.

— Atunci de ce o faceți?

— Dintr-un simț al datoriei. Oamenii de aici mi-au acordat votul lor pentru Senat, și atâta timp cât voi fi ales, voi fi la datorie, încercând să fac totul pentru ei. Schimbă brusc subiectul. Vreau să știți cât de mult vă admir sentimentele și felul în care v-ați purtat. Dacă n-ați fi fost atât de înțelegătoare, ați fi putut să creați un adevărat scandal. De aceea aș vrea să vă arăt cât de mult vă apreciez.

Leslie îl privi.

— M-am gândit că poate doriți să vă luați o mică vacanță, poate să plecați în străinătate, să călătoriți o vreme. Bineînțeles, aș avea eu grijă…

— Vă rog să nu faceți asta.

— Mă gândeam doar…

— Știu. N-am cunoscut-o pe fiica dumneavoastră, domnule senator, dar, dacă Oliver o iubește, trebuie să fie o ființă cu totul deosebită. Sper că vor fi fericiți.

El continuă stânjenit.

— Cred că s-ar cuveni să aflați că se vor întoarce aici pentru ceremonia religioasă. La Paris a avut loc doar căsătoria civilă, dar Jan își dorește o nuntă la biserică, aici.

Simți un cuțit în inimă.

— Înțeleg. Din partea mea, n-au de ce să-și facă griji.

— Mulțumesc.