Profil
Aa
(a cincea variantă: 25 martie 2001)
UNU.
OCTOMBRIE
2 Octombrie 2000
Totul a început cu un telefon de la Catherine.
M-am zmuls, lăsând o parte din rădăcini, dar.
Acum, după mult-mult timp de la acel telefon pot să mă odihnesc. Chiar să mă adun; să recapitulez.
Cea mai bună terapie: scrii pe hârtie cum te-au durut pe tine la inimă rădăcinile zmuls-rupte. Și nu te mai dor chiar atât de foarte tare.
Am fost tentat să încep așa: „Eram sigur că.” – apoi să continuu a-mi arăta mușchii solitudinii. Ai solitaritudinii. Ai solo'.
Și nu eram sigur de nimic. Nu întrevedeam ce va fi peste apă, dincolo de linia marcând granița dintre literatură – fie ea realistă – și realitate (fie aceea și literaturizată).
Când n-ai încotro, te azvârli în narațiune. Ca-ntr-o Dunăre-Dunăre, în februarie. Nu-ți place să începi cu începutul, îți place să începi cu, de pildă, sfârșitul, apoi s-o mai rotunjești preț de o paran-teză-două-trei-patru și abia când cititorul este gata obosit, sătul de amânare – atunci să te pornești pe povestire.
Așa am făcut și acum. Apoi am refăcut – deci, ca niciodată, n-o mai târcolesc, o intru dintr-una:
Era dimineață, devreme. A sunat telefonul.
O voce cunoscută mi-a pătruns în măduva urechii sufletului, și-a depus oul: mi-a împlântat un nume: Catherine.
Mi-a comunicat că ea este Catherine; apoi m-a întrebat dacă e posibil una ca asta: să o fi uitat eu pe Catherine?
M-am scăzut mental, n-am răspuns – ce să-i fi: nu numai că n-o uitasem (pe Catherine?), dar mi-o crescusem, în lipsă. Am tăcut, mai departe.
Atunci Catherine a chicotit, și a adăugat: numele ei de fată este.
— A rostit un nume de familie basc, inconfundabil. Inuitabil. Și că să ne întâlnim – imediat, fiindcă ea are mare nevoie de mine – și iar a chicotit.
Înțeleg acum: nu exista nici o linie, nici un șanț, nici o frontieră între lumea scrisă și cea nescrisă, doar țeava privirii mele, căutând-o; nici o deosebire dintre ficție și infanterie, nici o contradicție de esență între mine și ea. și ele. Și elea. Înțeleg și înțeleg că dacă atunci nu a fost prea târziu ca să mă opresc, acum e prea târziu ca să dau înapoi. Din nimic nu mai poți da-înapoi – nici măcar din dat-înapoi. Iar dacă m-am oprit din mers-înainte nu înseamnă că pot face cale-ntoarsă, că pot șterge tabla cu buretele, că mă pot pregăti pentru altă poveste a vieții trăită cu creta.
Deci, totul a început.
Vezi? Cât de greu mi-e să intru direct în narațiune; în narațio-nare? De aceea mă voi fi protejând prin evitare. Prin amânare – cunosc metoda; am mai practicat-o, cu oarecarea îndemânare, în „Gherla”. Să fie întrebat Țepeneag: el m-a lăudat pe undeva, într-o cronică parcă, n-o am, el mi-a povestit-o – când a apărut „Gherla”, la Gallimard (în 1976) eu mă aflam în România. Nici el nu mai avea cronica aceea, el nu păstrează hârtii de-ale altora, nici ale lui despre alții, în care a scris de-bine. Le aruncă. Păstrează scrisorile adresate lui. Pe acelea le publică după 30 ani, prezentate apoi comentate în cel mai pur stil coniric.
Dar parcă pornisem de-a dreptul.
Cu Dumnezeu înainte – re-pornesc.
Așadar, totul a început cu telefonul prin care mă anunța că are nevoie de mine. Mare de tot nevoia. Poți rezista când cineva îți spune că are nevoie de ajutor? Mai ales când cineva e o ea? A început deci.
Totul a început cu-prin-în-la Catherine.
A început. De parcă ar mai avea importanță, aici, cum-ul, odată ce s-a clintit din loc. Nu are și are: o carte bine pornită are mari șanse să binecontinue (ce iese: om muri și om vedea), însă nu poți scrie o carte dacă nu ai început-o de unde trebuie începută, dacă nu ai pătruns în ea pe-aici, prin orificiul acesta, dacă nu te-ai introdus prin gaura aceasta, vârât în gura de-aici, intrat prin poarta asta, strecurat prin ușa așteptând să fie dezîncuiată – cu cheia cea bună, adevărata, unica.
Ar fi singura apropiere de muzică. Nu de oricare, numai de cea populară și de jazz. Acolo muzicanții înainte de a concerta (nu strigau lăutarii țigani din Codlea: „Noi s'tem clasă concertoare!”?) încearcă, își sună o vreme, nu tonalitatea în special, ci tonul (în general) în care va fi prezentată întâia melodie – și a doua și a cincisprezecea, din acea zi. Spre deosebire de formațiile de cameră și simfonice unde, înainte de concert, interpreții își acordă și își încălzesc instrumentele – atât, nu au nevoie să caute, să caute, până să găsească locul, locșorul, cuibul, să se cuibușească în el: au partiturile pe care cei mai mulți le știu pe de rost. și care pentru mulți dintre ei țin loc de muzică. Te întrebi dacă nu aveau dreptate concertorii din Codlea.
Ca să mă abată de la. Altfel nu mai ajung să ies din paranteze-n paranteze-n paranteză.
Azi sunt copios confuz – mai ales că astă-noapte, la orele două, am împlinit 65 ani, însă mâine am să (-mi) revin. și chiar de n-am să izbutesc să construiesc o succesiune de întâmplări, măcar am să încerc să fac mormanul de fapte și de stări accesibil celui care ar avea ideea trăsnită de a succesiona simultanul (cine are urechi de auzit să pipăie; și să urleze).
3 octombrie.
Când a început? Adevăratul început va fi început atunci când Catherine a început. A fi-fire. Atunci când Catherine a. Nu un adevărat (sau: un prim – și nu o Catherine) început – deși acela poate fi socotit unul dintre începuturile începutului.
Oricum, în timpul continuării am simțit că. Nu: am știut, simțirea e încă nesigură, în faza căutării, a pipăirii, pe când știutul este!
