Razboi împotriva Yazilor

de AnnaE 976 de citiri
Aa

Capitolul 1

La adăpostul întunericului, pasărea trecu rapid pe lângă submarin de la un capăt la altul al acestuia, zburând razant aproape la nivelul punții și la aproximativ zece metri spre babord. Era uriașă, iar Kenlon, care îi zări înaintarea pe fundalul cerului înnorat, întoarse capul și o urmări cum se îndepărta, schimbându-și traiectoria, în zborul ei rapid spre nord-vest.

Kenlon îl privi întrebător pe maistrul timonier Reichert, care era ocupat cu aparatura electronică de direcționare. Însă acesta nu părea să fi observat ciudata pasăre care trecuse pe lângă ei. Kenlon își îndreptă din nou privirea spre direcția în care se dusese pasărea. Spuse, abia șoptit:

— Nu-i bună direcția, păsărico! Dacă vrei să supraviețuiești, nu spre Tokyo trebuie să zbori. De fapt…

Se opri încruntat. Ce ciudat, își spuse. Scoase telefonul din cutia lui impermeabilă.

— Aici Tedders, se auzi vocea locotenentului Tedders.

— Eu joc un joc, spuse Kenlon, și nu mai pot ține socoteală ca lumea. La ce distanță ne aflăm de uscat?

— M-ați trezit din somn, domnule, din cel mai adânc somn de care am avut parte de câteva săptămâni, spuse Tedders pe un ton plin de indignare.

Kenlon zâmbi satisfăcut. Între membrii echipajului se instituise un pariu, care urma să fie câștigat de acela dintre ei care, atunci când avea să fie trimis să-l trezească pe Tedders pentru ceva important, avea să-l găsească dormind. Ofițerul de pe submarinul Sea Serpent avea incredibila aptitudine de a se trezi cu câteva secunde înainte de a fi sunat.

Nimeni nu-l văzuse vreodată moțăind când era de serviciu. Acum era de serviciu.

Tedders își încheie reproșurile, apoi spuse:

— Ca răspuns la întrebarea dumneavoastră, domnule Kenlon, Pacificul este probabil cea mai mare zonă oceanică în această emisferă, iar submarinul Flotei Americane Sea Serpent1, care și-a părăsit baza, în vederea celui mai lung parcurs de probă din scurta sa existență, se află acum la aproximativ o mie nouă sute de kilometri de cel mai apropiat atol cunoscut. Poate că aici e o mică exagerare.

— Mai uimește-mă puțin cu cunoștințele tale, îl ironiză Kenlon. Înșiră-mi, fără prea multe înflorituri, numele tuturor păsărilor mari pe care le cunoști și care pot parcurge în zbor trei mii opt sute de kilometri.

— Păi… ar fi albatrosul.

Făcu o pauză, iar Kenlon îl îndemnă:

— Hai continuă.

— Vezi dumneata – spuse Tedders cu iritare în glas, vreau să știi că atunci când a început războiul din Coreea, tocmai mă instalam comod într-un fotoliu mare cu o pernă moale de la firma Carruthers, Carruthers, Tait și Carruthers, care nu sunt ornitologi. Nimeni nu-mi va putea da vreodată o explicație logică a faptului că, după terminarea războiului, m-am hotărât să rămân în armată și să-mi petrec restul zilelor într-o țeavă de scurgere, plină de instalații, în adâncul mărilor.

— Albatrosul, cugetă Kenlon cu voce tare. Ăsta are cumva o dimensiune de trei-patru metri, cu aripile desfăcute?

— Exact.

— Cu un cioc lung, puternic?

— Mda!

— Cu paisprezece pene în coada rotundă și cu aripi foarte înguste?

— Întocmai.

— Trebuie să te gândești la ceva, spuse Kenlon. Aceasta nu era așa. Cu aripile întinse, măsura șase metri, avea aripi lungi.

— Poate că e jupânul tuturor albatroșilor.

— Fără cioc, fără nici un fel de pene în coadă – continuă Kenlon – și cu un corp care părea aproape greoi, de mare ce era, chiar și cu acele aripi mari. Întrebare: Pot liliecii să atingă dimensiunile unui mic avion?

— Întrebare, spuse Tedders. Oare căpitanii de vas se țăcănesc după ce petrec o anumită bucată de timp în fiecare noapte, pe punte, deasupra celorlalți? Sau tocmai asta-i problema, că ajung să plutească cu ajutorul câtorva păhărele din rezerva secretă de licori bahice?

Kenlon, care nu bea niciodată, se încruntă. Știa că nu avea de ce să se supere, din moment ce el se aflase la originea micului joc. Nu-i pica însă deloc bine să i se spună în față că avea probleme psihice. Spuse, cu politețe în glas:

— Voi mai face unele observații, domnule Tedders, și de această dată voi purta ochelari.

Așeză receptorul la loc și rămase în picioare, învăluit în beznă, ridicându-și privirea spre cerul nopții. Stratul de nori se îngroșase în locul în care dispăruse pasărea, dar spre sud-est, acolo, unde luna era mascată de nori albi, se zăreau porțiuni albastre de cer pe care sclipeau stelele.

Alte cărți de A. E. van Vogt

Toate ›