Religie si stiinta

Religie si stiinta de Bertrand Russell

I. TEMEIURI ALE CONFLICTULUI

Religia și știința sunt două aspecte ale vieții sociale, dintre care prima a fost importantă din timpurile cele mai îndepărtate despre care putem ști ceva cu privire la istoria mentală a omului, în timp ce ultima, după o existență, în care a pâlpâit spasmodic, la greci și arabi, a căpătat brusc importanță în secolul al XVI-lea, modelând de atunci din ce în ce mai mult atât ideile cât și instituțiile printre care și-a dus existența. Între religie și știință a existat un conflict prelungit, în timpul căruia, până în ultimii câțiva ani, știința a ieșit victorioasă de fiecare dată. Dar apariția unor noi religii în Rusia și Germania, echipate cu noi mijloace de activitate misionară furnizate de știință, a creat din nou îndoieli, la fel ca la începutul epocii științifice și a readus în prim-plan importanța examinării temeiurilor și a istoriei războiului dus de religia tradițională împotriva cunoașterii științifice.

Știința este încercarea de a descoperi, cu ajutorul observației și al raționamentului bazat pe aceasta, în primul rând fapte particulare despre lume, iar apoi legi care leagă faptele unele de altele și (în cazuri fericite) fac posibilă predicția evenimentelor viitoare. Acest aspect teoretic al științei este asociat cu tehnica științifică, care folosește cunoașterea științifică pentru a produce confort și lux care erau imposibile sau, cel puțin, mult mai scumpe, în era pre-științifică. Acest din urmă aspect este cel care oferă o importanță atât de mare științei chiar și pentru cei care nu sunt oameni de știință.

Religia, din punct de vedere social, este un fenomen mai complex decât știința. Fiecare dintre marile religii istorice are trei aspecte: (1) o Biserică; (2) un crez; (3) un cod de principii morale personale. Importanța relativă a acestor trei elemente a variat mult în timpuri și locuri diferite. Vechile religii ale Greciei și Romei, până să primească o dimensiune etică din partea stoicilor, nu aveau prea mult de spus despre principiile morale personale; în islam, Biserica a fost lipsită de importanță în comparație cu monarhia temporală; în protestantismul modern, există o tendință de a relaxa rigorile crezului. Cu toate acestea, toate cele trei elemente, deși în proporții variabile, sunt esențiale pentru religie ca fenomen social, acesta fiind principalul aspect vizat în conflictul cu știința. O religie pur personală, atât timp cât se mulțumește să evite afirmații pe care știința le poate dezaproba, poate supraviețui netulburată în epoca cea mai științifică.

Crezurile sunt sursa intelectuală a conflictului dintre religie și știință, dar duritatea opoziției s-a datorat legăturii crezurilor cu Bisericile și cu codurile morale. Cei care cercetează crezuri slăbesc autoritatea și pot diminua veniturile oamenilor Bisericii; în plus, s-a considerat că subminează moralitatea, întrucât îndatoririle morale erau deduse de oamenii Bisericii din crezuri. Prin urmare, conducătorii seculari, la fel ca și oamenii Bisericii, au simțit că au motive serioase să se teamă de învățătura revoluționară a oamenilor de știință.

În cele ce urmează, nu ne vom ocupa de știință în general, nici de religie în general, ci de acele puncte care au generat conflict între ele în trecut sau continuă să facă acest lucru și în prezent. Atât cât este vorba despre creștinism, aceste conflicte au fost de două feluri. Se întâmplă uneori să existe un text în Biblie care face o afirmație cu privire la un fapt, cum ar fi, de exemplu, că iepurele rumegă. Astfel de afirmații, atunci când sunt respinse de observația științifică, provoacă dificultăți pentru cei care cred, așa cum au făcut cei mai mulți dintre creștini până când știința i-a obligat să creadă altfel, că fiecare cuvânt din Biblie este de inspirație divină. Dar atunci când afirmațiile biblice avute în vedere nu au nicio relevanță religioasă inerentă, nu este dificil să fie înlăturate prin explicație sau să se evite controversa hotărând că Biblia are autoritate doar în probleme de principii morale. Conflictul este totuși mai puternic când știința contrazice unele dogme creștine importante sau vreo doctrină filosofică despre care teologii cred că este esențială pentru ortodoxie. În linii mari vorbind, dezacordurile dintre religie și știință au fost inițial de primul fel, dar au ajuns treptat să aibă ca obiect probleme care sunt sau au fost considerate o parte vitală a învățăturii creștine.

Bărbații și femeile religioase din zilele noastre au ajuns să simtă că cea mai mare parte din crezul creștinismului, așa cum exista în Evul Mediu, nu este necesar și chiar constituie un obstacol pentru viața religioasă. Dacă vrem însă să înțelegem opoziția pe care a întâlnit-o știința, trebuie să pătrundem în chip imaginativ în sistemul de idei care a făcut ca o astfel de opoziție să pară a fi întemeiată. Să presupunem că un om ar întreba un preot de ce să nu comită crimă. Răspunsul „fiindcă vei fi spânzurat” a fost simțit ca fiind inadecvat atât pentru că spânzurarea ar necesita justificare, cât și pentru faptul că metodele polițienești erau atât de nesigure încât un mare număr de criminali scăpa. Exista, totuși, un răspuns care, înainte de dezvoltarea științei, părea satisfăcător pentru aproape toată lumea, și anume acela că omorul este interzis de Cele Zece Porunci, care i-au fost revelate lui Moise de Dumnezeu pe Muntele Sinai. Criminalul care eluda justiția pământească nu putea scăpa de mânia divină, care hotărâse pentru ucigașii care nu se căiau o pedeapsă infinit mai teribilă decât spânzurarea. Acest argument se sprijină totuși pe autoritatea Bibliei, care poate fi păstrată intactă numai dacă Biblia este acceptată în întregime. Când Biblia pare să spună că pământul nu se mișcă, trebuie să cădem de acord cu acest enunț, în ciuda argumentelor lui Galileo, întrucât, în caz contrar, am încuraja ucigașii și toate celelalte feluri de răufăcători. Deși sunt puțini aceia care l-ar accepta acum, acest argument nu poate fi considerat absurd și nici cei care au acționat pe baza lui nu ar trebui să fie priviți cu dezaprobare morală.

Perspectiva medievală a oamenilor educați avea o unitate logică care acum s-a pierdut. Toma de Aquino poate fi considerat exponentul ce se bucură de autoritate al crezului pe care știința a fost obligată să îl atace. El a susținut – iar concepția lui încă aparține Bisericii Romano-Catolice – că unele dintre adevărurile fundamentale ale religiei creștine pot fi demonstrate doar pe cale rațională, fără ajutorul revelației. Printre acestea se afla existența unui Creator omnipotent și binevoitor. Din omnipotența și bunăvoința Lui rezultă că nu și-ar lăsa creaturile fără cunoașterea poruncilor Sale, în măsura în care sunt necesare a le supune voinței Lui. Trebuie, prin urmare, să existe o revelație divină, care, în mod evident, este conținută în Biblie și în hotărârile Bisericii. Odată stabilit acest punct, restul lucrurilor pe care trebui să le cunoaștem pot fi inferate din Scripturi și deciziile Conciliilor ecumenice. Întregul argument pornește în mod deductiv de la premisele anterior ac-

«

ceptate de aproape întreaga populație a țărilor creștine și, dacă argumentul este uneori greșit pentru cititorul modern, erorile lui nu erau vizibile pentru majoritatea contemporanilor educați ai lui Toma de Aquino.

Unitatea logică este în același timp o putere și o slăbiciune. Este o putere, fiindcă face sigur faptul că oricine acceptă o etapă a argumentului trebuie să le accepte pe toate cele care urmează; este o slăbiciune, pentru că oricine respinge vreuna dintre etapele uite- rioare trebuie să respingă și cel puțin câteva dintre cele anterioare. Biserica, în conflictul ei cu știința, a manifestat atât putere cât și slăbiciune ce rezultă din coerența logică a dogmelor ei.

Modul în care știința ajunge la credințele ei este complet diferit de cel al teologiei medievale. Experiența a arătat că este periculos să se pornească de la principii generale și să se procedeze deductiv, atât pentru motivul că principiile pot fi neadevărate, cât și pentru motivul că raționamentul care se bazează pe ele poate fi eronat. Știința nu pornește de la presupuneri ample, ci de la fapte particulare descoperite prin observație sau experiment. Plecând de la mai multe fapte de acest fel se ajunge la o regulă generală, faptele în discuție devenind instanțieri ale regulii respective, dacă aceasta este adevărată. Această regulă nu este afirmată categoric, ci este acceptată pentru început ca ipoteză de lucru. Dacă este corectă, atunci, se vor petrece în anumite circumstanțe unele fenomene neobservate până atunci. Dacă se observă că acestea se produc, se confirmă ipoteza; dacă nu se produc, trebuie să se renunțe la ipoteză și să se propună una nouă. Oricât de multe fapte s-ar descoperi care să se potrivească cu ipoteza, acest lucru nu o face certă, deși până la urmă ar putea ajunge să fie considerată probabilă într-un grad ridicat; în acest caz, este numită mai degrabă teorie decât ipoteză. Mai multe teorii diferite, fiecare construită direct pornind de la fapte, pot deveni fundamentul unei noi ipoteze, mai generale, din care – dacă este adevărată

— Toate teoriile respective rezultă; iar pentru acest proces de generalizare nu poate fi stabilită nicio limită. Darân timp ce, în gândirea medievală, principiile cele mai generale constituiau punctul de pornire, în știință sunt concluzia finală – finală la un moment dat, căci pot deveni instanțieri ale vreunei legi și mai ample într-o etapă ulterioară.

Un crez religios diferă de o teorie științifică prin faptul că susține că încorporează un adevăr etern și absolut cert, în timp ce știința este întotdeauna provizorie, așteptând ca mai devreme sau mai târziu să se dovedească necesare modificări în teoriile ei actuale și fiind conștientă că metoda ei este logic incapabilă de a ajunge la o demonstrație completă și finală. În cadrul unei științe avansate însă schimbările necesare sunt, în general, de așa natură încât nu folosesc decât pentru a oferi o exactitate puțin mai ridicată; vechile teorii rămân utilizabile numai acolo unde este vorba despre aproximări mari, dar eșuează atunci când devine posibilă o nouă detaliere a observației. În plus, invențiile tehnice sugerate de vechile teorii rămân dovezi ale faptului că au deținut până la un punct un fel de adevăr practic. Știința încurajează astfel abandonarea căutării adevărului absolut și înlocuirea lui cu ceea ce poate fi numit adevăr „tehnic”, care aparține oricărei teorii ce poate fi folosită cu succes în invenții sau în predicția viitorului. Adevărul „tehnic” este o chestiune ce ține de grad: o teorie din care izvorăsc mai multe invenții și predicții de succes este mai adevărată decât una care generează mai puține lucruri de acest fel. „Cunoașterea” încetează să fie o oglindă mentală a universului și devine doar un instrument practic în manipularea materiei. Dar aceste implicații ale metodei științifice nu au fost vizibile pentru pionierii științei, care, deși practicau o nouă metodă de căutare a adevărului, concepeau încă adevărul asemenea adversarilor lor, teologii.

O diferență importantă între perspectiva medievală și cea a științei moderne este cea cu privire la autoritate. Pentru scolastici, Biblia, dogmele credinței catolice și (aproape în egală măsură) învățăturile lui Aristotel erau mai presus de orice îndoială; gândirea originală și chiar investigarea faptelor nu trebuiau să depășească limitele stabilite de aceste granițe ale cutezanței speculative, întrebările dacă există oameni la antipozi, dacă Jupiter are sateliți sau corpurile cad în raport direct proporțional cu masa lor erau întrebări la care se răspundea în mod decisiv nu în urma observației, ci prin deducție, pornind de la scrierile lui Aristotel sau de la Scriptură. Conflictul dintre teologie și știință era în aceeași măsură un conflict între autoritate și observație. Oamenii de știință nu cereau ca enunțurile să fie crezute fiindcă ar exista vreo autoritate a spus că sunt adevărate; dimpotrivă, ei apelau la dovezile oferite de simțuri și păstrau numai acele doctrine care credeau că se bazează pe fapte evidente pentru toți cei care alegeau să facă observațiile necesare.

Noua metodă a avut un succes atât de mare, atât de ordin teoretic cât și practic, încât teologia a fost obligată treptat să se adapteze la știință. Textele nepotrivite din Biblie au fost interpretate alegoric sau figurativ. Protestanții au transferat centrul autorității în religie, mai întâi de la Biserică și Biblie doar la Biblie, iar apoi la sufletul individual. Treptat, s-a ajuns să se recunoască faptul că viața religioasă nu depinde de afirmații referitoare la stări de fapt, cum ar fi existența istorică a lui Adam și a Evei. Astfel, religia, cedând avamposturile, a încercat să păstreze cetatea intactă – dacă a reușit sau nu, rămâne de văzut.

Există, totuși, un aspect al vieții religioase, poate chiar cel mai dezirabil, care este independent de descoperirile științei și poate supraviețui indiferent ce am ajunge să credem cu privire la natura universului. Religia a fost asociată nu numai cu biserici și crezuri, dar și cu viața personală a celor care i-au simțit importanța. La cei mai buni dintre sfinți și mistici, a existat-în combinație – credința în anumite dogme și un anumit sentiment al scopurilor vieții umane. În zilele noastre, se spune frecvent despre omul care simte profund problemele destinului uman, dorința de a diminua suferințele omenirii și speranța că viitorul va realiza posibilitățile cele mai bune ale speciei noastre că are o perspectivă religioasă, oricât de puțin ar accepta din creștinismul tradițional, în măsura în care religia presupune mai degrabă un mod de a simți, decât un set de credințe, știința nu o poate atinge. Poate că, din punct de vedere psihologic, decăderea dogmei ar putea să creeze dificultăți temporare unui astfel de mod de a simți, fiindcă a fost atât de intim asociat cu credința teologică. Această dificultate nu trebuie să dureze însă la nesfârșit; de fapt, mulți liber-cugetători au arătat pe parcursul vieților lor că acest mod de a simți nu are nicio legătură esențială cu un crez. Credințele neîntemeiate nu pot fi asociate în mod inevitabil cu vreo virtute reală; iar în cazul în care credințele teologice sunt neîntemeiate, ele nu pot fi necesare pentru păstrarea a ceea ce este bun în perspectiva religioasă. A gândi altfel înseamnă a fi plin de temeri față de ceea ce am putea descoperi, lucru care va sta în calea încercărilor noastre de a înțelege lumea; dar adevărata înțelepciune devine posibilă numai în măsura în care dobândim o astfel de înțelegere.

If.

REVOLUȚIA COPERNICANĂ

Prima luptă înverșunată între teologie și știință și, în unele privințe, cea mai notabilă a fost disputa purtată pe teren astronomic în cadrul căreia se punea problema dacă pământul sau soarele este centrul lucrului pe care acum îl numim sistem solar. Teoria ortodoxă era cea ptolemeică, conform căreia pământul se află în repaus în centrul universului, în timp ce soarele, luna, planetele și sistemul de stele fixe se rotesc în jurul lui, fiecare în propria sferă. Potrivit noii teorii, și anume cea copernicană, pământul, departe de a se afla în repaus, are o mișcare bipartită: face o mișcare de rotație în jurul axei sale o dată pe zi și una de revoluție în jurul soarelui o dată pe an.

Teoria pe care o numim copernicană, deși a apărut cu toată forța noutății în secolul al XVI-lea, fusese de fapt inventată de greci, a căror competență în astronomie era foarte mare. A fost susținută de școala pitagoreică, care a atribuit-o, probabil fără să fie adevărat din punct de vedere istoric, fondatorului ei, Pitagora. Primul astronom despre care se știe în mod cert că a considerat că pământul se mișcă a fost Aristarh din Samos, care a trăit în secolul al IlI-lea î.Hr. A fost un om remarcabil din mai multe puncte de vedere. A inventat o metodă teoretic validă de aflare a distanțelor relative ale soarelui și lunii, deși din cauza erorilor de observație rezultatul său a fost departe de a fi corect. Asemenea lui Galileo, a atras asupra sa acuzația de impietate și a fost denunțat de stoicul Cleanthes. Trăia însă într-o epocă în care bigoții aveau o influență scăzută asupra conducerii statale și se pare că denunțarea respectivă nu i-a făcut niciun rău.

Grecii erau foarte pricepuți la geometrie, lucru care le-a oferit posibilitatea să ajungă la demonstrații științifice în anumite chestiuni. Cunoșteau cauza eclipselor și pornind de la forma umbrei pământului pe lună, au inferat că pământul este o sferă. Eratostene, care a trăit puțin mai târziu decât Aristarh, a descoperit cum să estimeze mărimea pământului. Dar grecii nu posedau nici măcar noțiuni elementare de dinamică și, prin urmare, cei care au aderat la doctrina pitagoreică a mișcării pământului nu au putut avansa niciun argument puternic în favoarea punctului lor de vedere. În jurul anului 130 e.n., Ptolemeu a respins punctul de vedere al lui Aristarh și a repus pământul în poziția lui privilegiată din centrul universului. Pe tot parcursul antichității târzii și al Evului Mediu, perspectiva lui a rămas necontestată.

Copernic (1473-1543) are onoarea, poate puțin meritată, de a fi dat numele lui sistemului copernican. După ce a studiat la Universitatea din Cracovia, s-a dus în Italia în perioada de tinerețe și cam prin anul 1500 devenea profesor de matematică la Roma. Totuși, trei ani mai târziu, s-a întors în Polonia, unde a fost angajat să reformeze sistemul monetar și să îi combată pe cavalerii teutoni. Timpul liber, pe o perioadă de douăzeci și trei de ani, din 1507 până în 1530, l-a petrecut creând marea lui operă, Despre revoluțiile sferelor cerești, care a fost publicată în 1543, chiar înainte de moartea sa.

Teoria lui Copernic, deși importantă ca efort productiv al imaginației care a făcut posibil progresul, avea totuși numeroase imperfecțiuni. Planetele, așa cum știm acum, se rotesc în jurul soarelui nu în cercuri, ci în elipse, unde soarele ocupă nu centrul, ci unul dintre focare. Copernic a fost adeptul concepției potrivit căreia orbitele lor trebuie să fie circulare și a explicat neregula-ritățile presupunând că soarele nu se află chiar în centrul nici uneia dintre orbite. Acest lucru i-a privat sistemul de simplitatea care constituia cel mai mare avantaj asupra celui al lui Ptolemeu și ar fi făcut imposibilă generalizarea lui Newton, dacă nu ar fi fost corectat de Kepler. Copernic era conștient că ideea lui centrală fusese avansată deja de Aristarh – o informație pe care o datora renașterii învățăturilor clasice din Italia, fără de care, în acele zile de admirație nețărmurită față de antichitate, poate că nu ar fi avut curajul să își publice teoria. Chiar și așa, Copernic a amânat mult timp publicarea, temându-se de cenzura ecleziastică. Fiind el însuși un ecleziast, și-a dedicat cartea Papei, iar editorul său, Osiandru, a adăugat o prefață (care poate că nu ar fi fost aprobată de Copernic), în care spunea că teoria mișcării pământului este prezentată numai ca o ipoteză și nu este susținută ca un adevăr categoric. Aceste strategii au fost suficiente o perioadă și numai sfidarea mai cutezătoare a lui Galileo a fost cea care a dus la condamnarea oficială retrospectivă a lui Copernic.

La început, protestanții erau aproape mai înverșunați față de el decât catolicii. Luther a spus: „Oamenii pleacă urechea la un astrolog insolent care se străduiește să arate că pământul se rotește, iar nu cerul sau firmamentul, soarele și luna. Oricine dorește să pară inteligent trebuie să conceapă vreun nou sistem, care este, bineînțeles, cel mai bun dintre toate. Acest neghiob dorește să răstoarne întreaga știință a astronomiei; dar Sfânta Scriptură ne spune că Iosua a poruncit soarelui să stea nemișcat, și nu pământului”. Melanchton a fost la fel de categoric; așa a fost și Calvin, care, după ce a citat textul „Pentru că a întărit lumea care nu se va clinti” (Ps. 92, 2), a conchis triumfător: „Cine va îndrăzni să pună autoritatea lui Copernic deasupra celei a Duhului Sfânt?” Chiar și Wesley, în secolul al XVIII-lea, neîndrăznind să fie atât de categoric, a afirmat totuși că noile doctrine din astronomie „tind spre necredință”.

Cred că, spunând acestea, Wesley avea într-un anumit sens dreptate. Importanța Omului este o parte esențială atât a învățăturii Vechiului Testament, cât și a celei cuprinse în Noul Testament; într-adevăr, scopurile pe care le-a avut Dumnezeu când a creat universul par să aibă de-a face în principal cu ființele umane.

Doctrina întrupării și cea a Ispășirii nu ar putea părea probabile, dacă Omul nu ar fi cea mai importantă dintre ființele create. Or, nu există nimic în astronomia copernicană, care să demonstreze că suntem mai puțin importanți decât presupunem noi în mod firesc că suntem, dar detronarea planetei noastre de pe poziția ei centrală sugerează la nivel imaginativ o detronare similară a locuitorilor ei. Când se credea că soarele și luna, planetele și stelele fixe se rotesc o dată pe zi în jurul pământului, era ușor de presupus că ele existau spre beneficiul nostru și că noi prezentam un interes special pentru Creator. Dar când Copernic și succesorii lui au convins lumea că noi suntem cei care ne rotim, în timp ce stelele nu țin seama de pământul nostru; când, în plus, s-a văzut că pământul nostru este mic în comparație cu unele planete și că acestea sunt mici în comparație cu soarele; când calculele și telescopul au arătat vastitatea sistemului solar, a galaxiei noastre și, în cele din urmă, a universului alcătuit din nenumărate galaxii – a devenit din ce în ce mai dificil să se creadă

%

că un astfel de refugiu îndepărtat și parohial ar putea avea importanța care este de așteptat de la locuința Omului, dacă Omul avea însemnătatea cosmică atribuită în teologia tradițională. Simpla evaluare a proporțiilor a sugerat că probabil nu suntem scopul universului; stima de sine, care încă supraviețuia, șoptea că, dacă noi nu suntem scopul universului, probabil că acesta nu are niciun scop. Nu vreau să spun că astfel de reflecții au vreo putere de convingere din punct de vedere logic și cu atât mai puțin că au fost generate în mod simultan de sistemul copernican. Vreau să spun doar că erau acel gen de concepții pe care acest sistem exista probabilitatea să le stimuleze în cei ale căror minți era extrem de prezent1. Nu este surprinzător, prin urmare, că Biserica Creștină, cea Protestantă și cea Catolică deopotrivă, au simțit ostilitate față de noua astronomie și au căutat temeiuri pentru a o categorisi drept eretică.

Următorul mare pas în astronomie a fost făcut de Kepler (1571-1630), care, deși avea aceleași idei ca și Galileo, nu a intrat niciodată în conflict cu Biserica. Dimpotrivă, autoritățile catolice i-au iertat protestantismul datorită superiorității sale științifice2. Când controlul orașului Gratz, unde era profesor, a trecut de la protestanți la catolici, profesorii protestanți au fost eliminați; el însă, deși a fugit, a fost repus în post, fiind ajutat de iezuiți. I-a urmat lui Tycho Brahe ca „matematician imperial” sub domnia împăratului Rudolf al II-lea și a moștenit inestimabilele însemnări astronomice ale lui Tycho. Dacă ar fi depins de postul lui oficial, ar fi murit de foame, căci salariul, deși era mare, nu se plătea. Dar nu era numai astronom, ci și astrolog – poate unul care credea sincer în acest domeniu –, iar când a realizat horoscoapele împăratului și ale altor potentați, a putut să ceară bani. A făcut această observație cu o candoare dezarmantă: „Natura, care a oferit tuturor animalelor mijloacele de subzistență, a dat astrologia ca ajutor și aliat al astronomiei”. Horoscoapele nu au constituit singura lui sursă de trai, fiindcă s-a căsătorit cu o moștenitoare; și cu toate că se plângea constant că este sărac, s-a descoperit, atunci când a murit, că era departe de a fi un nevoiaș.

Profilul intelectual al lui Kepler era foarte aparte. Inițial, a ajuns să favorizeze ipoteza copernicană aproape la fel de mult din adorație pentru Soare cât și din motive mai raționale. A fost ghidat în eforturile care au dus la descoperirea celor trei legi ale sale de ipoteza fantastică, potrivit căreia trebuie să fie vreo legătură între cele cinci solide regulate și cele cinci planete, Mercur, Venus, Marte, Jupiter și Saturn. Acesta este un exemplu extrem al unei întâmplări deloc rare din istoria științei, care ne arată că teoriile care se dovedesc a fi adevărate și importante sunt sugerate descoperitorilor acestora de considerații total iraționale și absurde. De fapt, este dificil de gândit ipoteza corectă și nu există nicio tehnică pentru a facilita acest pas esențial în progresul științific. Ca urmare, orice plan metodic prin care sunt sugerate noi ipoteze poate fi util: iar dacă se crede cu tărie în el, îl încarcă pe cercetător cu răbdare pentru a continua să testeze noi posibilități, oricât de multe dintre acestea a trebuit să fie eliminate anterior. Așa s-a întâmplat și cu Kepler. Succesul lui final, mai ales în cazul celei de-a treia legi, s-a datorat unei răbdări incredibile; dar răbdarea lui a fost urmarea credințelor mistice că trebuie să existe ceva în cazul solidelor regulate care să furnizeze un indiciu și că planetele, prin mișcările lor de revoluție, produc o „muzică a sferelor”, care poate fi auzită doar de sufletul soarelui, căci el era ferm convins că soarele este corpul unui spirit mai mult sau mai puțin divin.

Primele două legi ale lui Kepler au fost publicate în 1609, iar a treia în 1619. Cea mai importantă dintre cele trei, din punctul de vedere al reprezentării noastre generale a sistemul solar, a fost prima, care enunța faptul că planetele se rotesc în jurul soarelui în elipse în raport cu care soarele ocupă un focar. (Pentru a trasa o elipsă, înfigeți două ace într-o bucată de hârtie, să spunem la distanță de 2,5 cm, după care luați o sfoară, să spunem de 5 cm lungime, și prindeți-i cele două capete de cele două ace. Toate punctele care pot fi atinse trăgând sfoara strânsă se află pe o elipsă ale cărei ace sunt focarele. Adică o elipsă este alcătuită din toate punctele, în așa fel încât, dacă aduni distanța de la un focar cu distanța de la celălalt focar, vei obține întotdeauna același rezultat.)

Grecii au presupus inițial că toate corpurile cerești trebuie să se miște în cercuri, fiindcă cercul este curba perfectă. Când au descoperit că nu se poate lucra cu această ipoteză, au adoptat concepția conform căreia planetele se mișcă în „epicicluri”, care sunt cercuri în jurul unui punct ce se mișcă el însuși într-un cerc. (Pentru a face un epiciclu, luați o roată mare și puneți-o pe pământ, după care luați o roată mai mică ce are un cui în jantă și lăsați roata mică să se învârtească în jurul roții mari, în timp ce cuiul zgârie solul. Urma trasată de cui pe pământ este un epicidu. Dacă pământul se rotea în cerc, în jurul soarelui, iar luna se mișca în cerc în jurul pământului, atunci luna s-ar mișca într-un epiciclu în jurul soarelui.)

Deși grecii știau multe despre elipse și le-au studiat cu atenție proprietățile matematice, nu s-au gândit niciodată că este posibil ca sferele cerești să se miște altfel decât în cercuri sau complexe de cercuri, deoarece simțul lor estetic le domina speculațiile și îi făcea să respingă orice ipoteză, în afară de cele simetrice. Scolasticii au moștenit prejudecățile grecilor, iar Kepler a fost primul care a îndrăznit să li se opună în această privință. Preconcepțiile care au o origine estetică sunt la fel înșelătoare ca și cele morale sau teologice, iar Kepler poate fi considerat un inovator de prim rang chiar dacă vom avea în vedere doar acest aspect. Cele trei legi ale sale ocupă totuși un alt loc mai important în istoria științei, întrucât au permis demonstrarea legii newtoniene a gravitației.

Legile lui Kepler, spre deosebire de legea gravitației, erau pur descriptive. Ele nu sugerau nicio cauză generală a mișcărilor planetelor, ci ofereau cele mai simple formule prin care să se rezume rezultatele observației. Simplitatea descrierii a reprezentat, până aici, singurul avantaj al teoriei conform căreia planetele fac se rotesc în jurul soarelui și nu în jurul pământului, iar rotirea aparentă a cerului din timpul zilei se datora, de fapt, mișcării de rotație a pământului. Astronomilor din secolul al XVII-lea li s-a părut că nu este vorba doar despre simplitate, că pământului se rotește cu adevărat și planetele se rotesc cu adevărat în jurul soarelui, iar această concepție a fost întărită de opera lui Newton. Dar de fapt, întrucât orice mișcare este relativă, nu putem distinge între ipoteza că pământul se rotește în jurul soarelui și ipoteza că soarele se rotește în jurul pământului. Cele două sunt doar căi diferite de a descrie același fapt, ca atunci când spunem că A se căsătorește cu B sau că B se căsătorește cu A. Dar când ajungem să ne ocupăm de detalii, simplitatea mai mare a descrierii copernicane este atât de importantă, încât nicio persoană întreagă la minte nu s-ar împovăra cu complicațiile pe care le presupune considerarea pământului drept un corp nemișcat.

Spunem că un tren merge spre Edimburgh, nu că Edimburgh merge spre tren. Am putea face această ultimă afirmație fără a greși din punct de vedere intelectual, dar ar trebui să presupunem că toate orașele și câmpurile aflate de-a lungul liniei încep brusc să se îndrepte către sud și că acest lucru este valabil pentru tot ceea ce se află pe pământ, cu excepția trenului, ceea ce este logic posibil, dar complicat într-un mod inutil. La fel de arbitrară și lipsită de scop este mișcarea de revoluție diurnă a stelelor din ipoteza ptolemeică, dar care este tot atât de lipsită de eroare intelectuală. Totuși, pentru Kepler, Galileo și oponenții lor, din mo- ment ce nu au recunoscut relativitatea mișcării, problema disputată nu părea să țină de facilitatea descrierii, ci de adevărul obiectiv. Iar această greșeală s-ar părea că a fost un stimul necesar pentru progresul științei astronomice la vremea respectivă, întrucât legile care guvernează stările corpurilor cerești nu ar fi fost descoperite niciodată fără simplificările introduse de ipoteza copernicană.

Galileo Galilei (1564-1642) a fost cea mai importantă figură științifică a perioadei sale, atât datorită descoperirilor pe care le-a făcut, cât și conflictului cu Inchiziția. Tatăl său a fost un matematician pauperizat și a făcut tot ce a putut să-și îndrepte fiul către acele studii care spera că se vor dovedi mai profitabile. A reușit să îl împiedice pe Galileo chiar și de la cunoașterea existenței unui obiect de studiu ca matematica, până când, la vârsta de nouăsprezece ani, s-a întâmplat să tragă cu urechea la o lecție de geometrie. S-a agățat cu aviditate de acest obiect de studiu, care avea pentru el tot farmecul fructului interzis. Din nefericire, morala acestei întâmplări a rămas necunoscută profesorilor.

Marele merit al lui Galileo a fost combinarea abilității experimentale și a celei mecanice cu puterea încorporării rezultatelor obținute în formule matematice. Studiul dinamicii, adică al legilor care guvernează mișcările corpurilor începe practic odată cu el. Grecii au studiat statica, adică legile echilibrului. Dar legile mișcării, mai ales cele ale mișcării cu viteză variabilă, au fost complet neînțelese atât de către ei, cât și de oamenii din secolul al XVI-lea. La început, se credea că un corp în mișcare, dacă este lăsat neinfluențat, s-ar opri, în timp ce Galileo a stabilit că ar continua să se miște în linie dreaptă cu o viteză uniformă, dacă nu s-ar exercita nicio influență din exterior. Altfel spus, trebuie căutate circumstanțe în mediul înconjurător pentru a explica nu mișcarea unui corp, ci schimbarea mișcării acestuia, fie că este vorba despre direcție, viteză sau despre ambele. Schimbarea vitezei sau a direcției mișcării se numește accelerare. Astfel, atunci când explicăm de ce corpurile se mișcă așa cum o fac, accelerarea, iar nu viteza, este cea care indică forțele exercitate din afară. Descoperirea acestui principiu a fost primul pas indispensabil în dinamică.

Galileo a aplicat acest principiu în explicarea rezultatelor experimentelor sale asupra corpurilor căzătoare. Aristotel susținuse că viteza cu care un corp cade este direct proporțională cu greutatea acestuia; adică, dacă un corp care cântărește (să spunem) zece kilograme și unul care cântărește (să spunem) jumătate de kilogram ar fi aruncate de la aceeași înălțime, în același moment, cel care cântărește jumătate de kilogram ar avea nevoie de zece ori mai mult timp să atingă pământul decât cel care cântărește cinci kilograme. Galileo, care era profesor la Pisa, dar care nu avea niciun respect pentru sentimentele altor profesori, avea obiceiul să arunce greutăți din Turnul înclinat chiar când colegii lui aristotelieni se aflau în drum spre cursuri. Bulgări mari și mici de plumb atingeau pământul aproape simultan, ceea ce i-a dovedit lui Galileo că Aristotel greșise, iar celorlalți profesori că Galileo era rău. Prin mai multe acte malițioase, dintre care acesta era ceva obișnuit, și-a atras ura eternă a celor care credeau că adevărul trebuia căutat în cărți mai degrabă decât în experimente.

Galileo a descoperit că, în afară de rezistența aerului, atunci când corpurile cad liber, cad cu o accelerare uniformă, care, într-un spațiu vid, este aceeași pentru toate, indiferent de volumul lor sau de materialul din care sunt alcătuite. În fiecare secundă pe parcursul căreia un corp cade liber într-un spațiu vid, viteza lui crește cu aproximativ 9,8 metri pe secundă. El a demonstrat, de asemenea, că atunci când un corp este aruncat orizontal, ca un glonț, se mișcă într-o parabolă, în timp ce înainte se presupunea că se mișcă orizontal o perioadă, iar apoi cade vertical. Acum, aceste rezultate pot să nu pară senzaționale, dar au constituit începutul cunoașterii matematice exacte cu privire la modul în care corpurile se mișcă în general. Înainte de perioada sa, exista matematica pură, care era deductivă și nu depindea de observație, precum și o anumită cantitate de experimentare total empirică, legată în special de alchimie. El a fost însă cel care a făcut cel mai mult pentru inaugurarea practicii experimentului cu scopul de a ajunge la o lege matematică, dând astfel matematicii posibilitatea de a fi aplicată la un material cu privire la care nu exista nicio cunoaștere a priori. Tot el a făcut cel mai mult pentru a arăta, în mod dramatic și incontestabil, cât de ușor este ca o aserțiune să fie repetată de la o generație la alta, în ciuda faptului că cea mai simplă încercare de a o testa i-ar fi demonstrat falsitatea. Pe parcursul celor 2000 de ani de la Aristotel până la Galileo, nimeni nu s-a gândit să afle dacă legile căderii corpurilor sunt ceea ce Aristotel spusese că sunt. Testarea unor astfel de enunțuri poate părea firească pentru noi, dar în zilele lui Galileo cerea geniu.

Experimentele asupra căderii corpurilor, deși este posibil să îi fi iritat pe pedanți, nu au putut fi condamnate de Inchiziție. Telescopul a fost cel care l-a condus pe Galileo pe un teren mai periculos. Auzind că un olandez a inventat un astfel de instrument, Galileo l-a rein-ventat și a descoperit aproape imediat mai multe fapte astronomice noi, dintre care cel mai important pentru el a fost existența sateliților lui Jupiter. Aceștia erau importanți în sensul de copie în miniatură a sistemului solar conform teoriei lui Copernic, fiind în schimb dificil de integrat în schema ptolemeică. În plus, au existat tot felul de motive pentru care, în afară de stelele fixe, trebuia să existe exact șapte corpuri cerești (soarele, luna și cele cinci planete), iar descoperirea a încă patru a fost deosebit de supărătoare. Nu existau oare cele șapte sfeșnice de aur ale Apocalipsei și cele șapte biserici din Asia? Aristotelienii au refuzat categoric să se uite prin telescop și au susținut cu încăpățânare că lunile lui Jupiter erau o iluzie1. Dar Galileo le-a botezat cu pruden- ță „Sidera Medicea” (stelele mediceene) după Marele Duce al Toscanei, iar faptul acesta a contribuit mult la convingerea conducerii politice că acestea sunt reale. Dacă acestea nu ar fi constituit un argument în sprijinul sistemului copernican, cei care le-au negat existența nu și-ar fi putut menține mult timp poziția.

Pe lângă lunile lui Jupiter, telescopul a revelat alte lucruri îngrozitoare pentru teologi. S-a observat că Venus are faze asemenea lunii; Copernic recunoscuse că teoria lui cerea acest lucru, iar instrumentul lui Gali-leo a transformat un argument împotriva lui într-un argument în favoarea lui. S-a descoperit că luna are munți, ceea ce din anumite motive era considerat un lucru șocant. Dar și mai înspăimântător era că soarele avea pete! Se considera că acest lucru ne sugerează că lucrarea Creatorului avea neajunsuri; prin urmare, profesorilor din universitățile catolice li s-a interzis să menționeze petele solare, iar într-unele dintre acestea interdicția a durat timp de mai multe secole. Un dominican a fost avansat pentru o predică bazată pe următorul text folosit ca un joc de cuvinte: „Bărbați galileeni, de ce stați și vă uitați spre cer?”, pe parcursul căreia susținea că geometria este de la diavol și că matematicienii ar trebui exilați, ei fiind autorii tuturor ereziilor. Teologii nu au întârziat să sublinieze faptul că noua doctrină ar face din întrupare ceva greu de crezut. În plus, din moment ce Dumnezeu nu face nimic în zadar, trebuia să se presupună că celelalte planete erau locuite; dar puteau locuitorii acestora să fi fost descendenți ai lui Noe sau fuseseră ei mântuiți de Cristos? Astfel se prezentau doar câteva dintre îndoielile înspăimântătoare care, potrivit cardinalilor și arhiepiscopilor, care ar putea fi provocate de curiozitatea lipsită de pietate a lui Galileo.

Rezultatul tuturor acestor lucruri a fost acela că Inchiziția a început să se ocupe de astronomie și a ajuns, prin deducție de la anumite texte ale Scripturii, la două adevăruri importante:

Primul enunț, și anume că soarele este centrul și nu se rotește în jurul pământului este prostesc, absurd, fals în teologie și, de asemenea, eretic, fiindcă este în contradicție clară cu Sfânta Scriptură. (…) Al doilea enunț și anume că pământul nu este centrul, ci se rotește în jurul soarelui, este absurd, fals în filosofie și, cel puțin din punct de vedere teologic, în opoziție cu credința adevărată.

Drept urmare, papa i-a poruncit lui Galileo să apară în fața Inchiziției, care i-a ordonat să se dezică de erorile lui, ceea ce a și făcut pe 26 februarie 1616. A promis solemn că nu va mai susține opinia copernica-nă și nici nu o va mai preda în scris sau oral. Trebuie nu uităm că trecuseră doar șaisprezece ani de la arderea lui Bruno.

La cererea papei, toate cărțile care susțineau că pământul se mișcă au fost puse apoi la Index; iar opera lui Copernic a fost condamnată pentru prima oară. Galileo s-a retras la Florența, unde, pentru o vreme, a trăit în tăcere și a evitat să aducă vreo ofensă dușmanilor lui victorioși.

Totuși, Galileo avea o fire optimistă și era tot timpul înclinat să își îndrepte ironiile împotriva neghiobilor. În 1623, a devenit papă prietenul său, cardinalul Barberini, purtând titlul de Urban al VlII-lea, iar lucrul acesta i-a oferit lui Galileo un sentiment de securitate care, după cum au arătat evenimentele, a fost lipsit de temei. A început să scrie lucrarea Dialog despre cele două sisteme principale ale lumii, care a fost încheiată în 1630 și publicată în 1632. În această carte, se dă impresia că problema dintre cele două „sisteme principale” – al lui Ptolemeu și al lui Copernic – este lăsată în continuare deschisă, dar cartea constituie de fapt în întregime un argument puternic în favoarea celui copernican. Era o carte strălucită și a fost citită cu aviditate în toată Europa.

Dar în timp ce lumea științifică aplauda, ecleziaștii erau furioși. Pe parcursul perioadei de tăcere impusă lui Galileo, dușmanii lui s-ai> folosit de ocazie pentru a crește prejudecățile prin argumente la care ar fi fost imprudent să se răspundă. S-a invocat faptul că învățătura lui era în contradicție cu doctrina prezenței reale. Părintele iezuit Melchior Inchofer a susținut că opinia despre mișcarea pământului este cea mai abominabilă, cea mai dăunătoare, cea mai scandaloasă dintre toate ereziile; nemișcarea pământului este de trei ori sacră; trebuie tolerat mai degrabă argumentul împotriva nemuririi sufletului, a existenței lui Dumnezeu și a întrupării decât un argument care vrea să demonstreze că pământul se mișcă.

Teologii s-au întărâtat unul pe altul prin astfel de strigăte de genul „Șo, pe el” și erau acum gata cu toții pentru a vâna un singur om în vârstă, slăbit de boală și pe cale de a orbi.

Galileo a fost chemat încă o dată la Roma pentru a apărea în fața Inchiziției, care, simțindu-se batjocorită, era și mai rigidă decât în 1616. La început, a invocat faptul că era prea bolnav pentru a putea suporta călătoria ce presupunea deplasarea din Florența; auzind aceasta, Papa a amenințat că își va trimite propriul medic ca să îl examineze pe acuzat, care urma să fie adus în lanțuri în cazul în care boala lui nu se dovedea a fi disperată. Această amenințare l-a făcut pe Galileo să întreprindă călătoria, fără să aștepte verdictul medicului trimis de inamicul său – căci Urban al VUI-lea era acum adversarul său înverșunat. Când a ajuns la Roma, a fost aruncat în temnițele Inchiziției și amenințat cu tortura, dacă nu retracta cele afirmate. Inchiziția, „invocând sfântul nume al Domnului nostru Iisus Cristos și pe cel al celei mai slăvite Maici a Lui, Fecioara Maria”, a hotărât să nu îi fie aplicate pedepsele prevăzute pentru erezie, „cu condiția ca, în fața Noastră, cu o inimă sinceră și o credință neprefăcută, să renegi, să blestemi și să detești greșelile și ereziile spuse”. Oricum, în ciuda retractării și penitenței, „te condamnăm la închisoarea formală a acestui Sfânt Oficiu pentru o perioadă care va fi stabilită după vrerea Noastră; iar pe calea penitenței salvatoare, îți poruncim ca în următoarele trei săptămâni să reciți, o dată pe săptămână, cei șapte psalmi de penitență”.

Comparativa indulgență a acestei sentințe depindea de retractare. Astfel, Galileo a recitat în public, stând în genunchi, un text lung redactat de Inchiziție, pe parcursul căruia a afirmat:

Abjur, blestem și detest greșelile și ereziile pe care le-am spus (…) și jur că nu voi mai spune și nici nu voi mai afirma vreodată nimic, verbal sau în scris, care să poată da naștere unei suspiciuni similare cu privire la mine.

A continuat promițând că va denunța Inchiziției orice eretic despre care va afla începând cu din acel moment că susține în continuare că pământul se mișcă și jurând, cij mâinile pe Evanghelii, că el însuși se lepă- dase de această doctrină. Satisfăcută că interesele religiei și moralei fuseseră slujite făcându-l pe cel mai mare om al epocii să comită sperjur, Inchiziția i-a permis să-și petreacă restul zilelor retras și în tăcere, este adevărat, nu în temniță, ci controlat în tot ceea ce făcea, fiindu-i interzis să își vadă familia și prietenii. A orbit în 1637 și a murit în 1642, anul în care s-a născut Newton.