Rugaciunea mamei

Până mai ieri, era foarte bogat și fericit. Trăia într-un oraș frumos, avea un apartament confortabil, cu trei camere și mașină, ultimul model. Familia sa - soția, fiica și fiul - era fericită și ducea o viață de belșug și de răsfăț.

Adeseori casa le era plină de oaspeți, de aceea viața i se părea o sărbătoare continuă. Și-ar fi dorit să poată crede că situația aceasta va dăinui veșnic și că fericirea va fi fără limită.

Dar inima sa, care nu cunoștea lipsa și amarul, era împietrită. Viața trăită în belșug i-a dezvoltat în suflet trufia și mândria. Și, dacă pentru toți prietenii familiei ușa casei era mereu deschisă, pentru cea mai scumpă ființă de pe pământ, cea care îi dăduse viață, mama, această ușă era închisă.

Cu doi ani în urmă, el își susținuse cu succes teza de doctorat și devenise doctor în științe fizico-matematice. Soția, de asemenea, ocupa o poziție înaltă în societate și nu era departe ziua când și fiul și fiica urmau să ocupe și ei o poziție demnă în societate. În felul acesta, i se părea că viitorul familiei este asigurat. Dar, acest prea frumos viitor, acoperit cu vălul visurilor și planurilor, pe neașteptate a fost împins înapoi de o mână nevăzută și a fost acoperit cu vălul negru, funerar, al nesiguranței, al necazului și al durerii de inimă.

Ivan Maximovici, strângând din dinți până la durere, zăcea pe patul de suferință într-un spital. După un accident rutier și-a dat seama că, pierzându-și ambele picioare și mâna dreaptă, ajunsese de-acum un infirm. În aceste clipe, ar fi vrut un singur lucru: să moară, însă continua să trăiască, mai bine zis, să existe. Pe obraji îi curgeau lacrimi. Atunci a intrat în salon, zveltă și înaltă, asistenta medicală Galea. Împărțindu-le bolnavilor termometrele, Galea s-a apropiat de patul lui și l-a întrebat:

— Ivan Maximovici, de ce plângeți?

— Așa, Galina. Mi-am amintit și eu de trecutul meu vesel și m-am gândit la viitorul întunecat.

— Ce-l cu dumneavoastră? Nu disperați! Oricât de grea ar părea viața, întotdeauna există o soluție, o ieșire. Așa va fi și în cazul dumneavoastră. Vă veți găsi din nou locul în lume. Căci, slavă Domnului, capul v-a rămas întreg și nevătămat. În el purtați o mulțime de gânduri și de idei frumoase, care vor aduce societății încă mult bine.

— Se prea poate să fie așa, Galea! Îți mulțumesc pentru cuvintele bune. Regret, dar nu vei înțelege niciodată situația mea. Trupul meu nu mai poate fi refăcut: nici picioarele și nici mâna. Am nevoie de o putere care să-mi aducă înapoi viața trupului, care să-mi refacă sufletul și să-mi readucă speranța și credința. Nu, tu nu poți înțelege aceasta.

În salon toți tăceau. Galea nu știa ce să-l răspundă. Ivan Maximovici a întrerupt primul liniștea:

— Galea, soția și copiii n-au venit ieri?

— Au venit, dar în timpul acela dormeați și nu v-am trezit.

— Să mă trezești dacă vin și azi! Sau să aștepte până mă voi trezi.

— Bine.

Galea a ieșit din salon, s-a așezat la masa de lucru și încă mult timp nu a putut să scape de gândurile triste.

. Ieri, soția lui Ivan Maximovici venise la chirurg. Tocmai atunci, Galina a intrat cu treburi în cabinet și, fără să vrea, a fost martoră la discuție. Și azi aude clar cuvintele soției lui Ivan Maximovici:

— Andrei Mihailovici, înțelegeți-mă. Eu nu-l pot lua acasă, lucrez de dimineață până seara. Nimeni nu rămâne acasă toată ziua. Și-apoi, eu nu știu ce să fac cu el. Îmi provoacă repulsie. De șase luni, de când stă în spital, am cântărit totul și am hotărât să divorțez. Nici copiii nu acceptă ca el, fiind în halul acesta, să stea cu noi. Va fi pentru toți o povară.

— Regret, dar iubirea pe care ați avut-o v-a ajuns numai pentru zilele bune din viața conjugală și s-a terminat brusc la prima încercare a vieții? Îmi pare foarte rău. Dacă-l veți părăsi, e posibil să moară.

— Aceasta este cea mai bună ieșire din situație pentru noi. Sunt sigură că nu mă înțelegeți. Probabil că mă condamnați. Dar nu pot altfel.

— Și totuși, ce să facem noi? Cum să-l aducem la cunoștință decizia dumneavoastră?

— Deocamdată nu-l spuneți nimic. Lăsați-l să mai stea în spital vreo lună. Știți, doctore, Ivan Maximovici are mamă. Ea stă singură, dar aflând despre tragedie, cred că va accepta să-și consacre ultimele zile fiului ei, dându-l ajutor și îngrijindu-l cu iubire și gingășie. Cred că nu va refuza. Îi este mamă doar.

— Bine, mergeți și hotărâți cum doriți, dar nu uitați că a trăi o viață nu înseamnă a trece peste un drum. Să nu se întoarcă hotărârea aceasta cumva împotriva dumneavoastră.

Foarte rece, chirurgul și-a luat rămas bun de la ea și, când s-a închis ușa, s-a adresat asistentei Galea:

— Galina, ești de gardă ziua. Ai grijă ca aceste rude fără inimă să nu-l deranjeze pe bolnav fără aprobarea ta.

— Am înțeles, a răspuns Galina și a ieșit, având pe inimă o piatră grea.

Îi venea foarte greu să-și amintească cuvintele lui Ivan Maximovici: „Olga și copiii au venit ieri?" Ea i-a răspuns că au venit, dar, temându-se să nu-l provoace durere, n-a putut să-l spună adevărul despre scopul pentru care au venit.

Ce a zis el mai apoi? „Trezește-mă dacă vor veni azi! Sau să aștepte până mă voi trezi. "

Ce groaznic! Probabil nu vor mai veni la el niciodată, se gândi Galina.

S-a ridicat brusc de pe scaun și s-a dus la medic. Chirurgul stătea la masa de lucru, afundat și el în gânduri sumbre. Multe și diverse probleme a avut omul acesta cu pacienții în toată viața lui profesională, dar un caz ca acela al lui Ivan Maximovici n-a avut. Nu-și putea imagina cam ce ar trebui să facă într-o asemenea situație. La apariția Galinei, medicul a ridicat mașinal capul și a zis:

— Așază-te!

Galea se așeză. I se păru că ambii cugetă la unul și același lucru. Dar nu știau nici unul, nici altul de unde să înceapă vorba. Deodată Galea a întrebat:

— Andrei Mihailovici, ce vom face totuși cu Ivan Maximovici? O să mai stea la noi o lună, dar pe urmă?

— Pe urmă o vom înștiința pe mama lui.

Conversația le-a fost întreruptă, deoarece au fost chemați la un bolnav.

Zilele lui Ivan Maximovici erau sumbre și monotone. A trecut o săptămână. Galina, primind corespondența, a pus deoparte scrisoarea adresată lui Ivan Maximovici. Apoi, a repartizat scrisorile celorlalți bolnavi și, când se pregătea să iasă din salon, a auzit vocea lui Ivan Maximovici:

— Galina, au venit ai mei?

— Nu, dar au telefonat și au transmis că tocmai acum copiii sunt în sesiune, iar Olga Mihailovna e plecată în delegație și v-au rugat să nu vă neliniștiți. Au spus că vă vor scrie o scrisoare.

— Aștept.

Galina a luat scrisoarea pusă deoparte și s-a dus la chirurg. Au citit-o împreună și s-au indignat, dar n-aveau nici o putere. Au hotărât ca, deocamdată, să nu vorbească despre aceasta. Galea tocmai pleca de la serviciu, când chirurgul a chemat-o:

— Galina, te rog să mai rămâi peste program și să vorbești cu Ivan Mihailovici despre mama dumnealui. Întreabă-l în ce relații sunt și unde locuiește bătrâna.

— Bine.

După ce și-a dat în primire serviciul, Galina a luat un scaun cu rotile și a intrat în salon.

— Ivan Maximovici, afară e deja primăvară, totul a înflorit în jur. Să mergem la o mică plimbare, vom admira pomii înfloriți.

— Galina, du-te acasă! Ai obosit toată ziua, nu te mai necăji și cu mine!

— Stau cu mama, încă nu am familia mea. N-am de ce să mă grăbesc. Și vocația mea este să-l ajut pe oameni. Vreau să fac ceva plăcut pentru dumneavoastră astăzi. Fiica dumneavoastră nu poate să vă plimbe, pentru că e foarte ocupată, iar eu, dacă-mi permiteți, am s-o înlocuiesc astăzi.

Când Galina a împins căruciorul prin curtea spitalului, Ivan Maximovici a zâmbit, privind atent natura trezită la viață.

Și el dorea să trăiască. A privit-o cu recunoștință pe Galina, care se așezase pe o bancă. Între ei, s-a înfiripat cumva, o conversație.

— Ivan Maximovici, povestiți-mi despre copilărie, despre părinții dumneavoastră, l-a rugat Galea.

— Nu cred că ar fi ceva interesant pentru tine.

— Ba, dimpotrivă. Îmi place foarte mult să ascult istoriile din viețile pacienților. Sunt diferite, dar toate mă îmbogățesc spiritual.

Ivan Maximovici a tăcut un timp, după care a început să povestească.

Destăinuirea - Tatăl meu a murit când am împlinit șase ani. Mama nu s-a mai căsătorit niciodată. Și-a consacrat întreaga viață mie. Ziua lucra ca secretară-dactilografă, iar seara, ca să nu duc lipsă de nimic, spăla albiturile la un salon de coafură. Deși era foarte ocupată, întotdeauna găsea timp pentru mine. Eram mereu curat și sătul. De două ori pe săptămână, ne plimbam amândoi prin parc. Îmi povestea istorii captivante. Mai mult ca orice pe lume, mama dorea să devin om, om adevărat, după cum îmi spunea adesea.

Credea în Dumnezeu și, o dată pe săptămână, mergea la biserică la serviciul religios. Adesea îmi vorbea despre Dumnezeu și despre Isus Hristos, care a salvat omenirea, jertfindu-Se pe Golgota. În copilărie, îmi plăcea să ascult asemenea povestiri.

— Ivan Maximovici, dar mai țineți minte vreo istorioară despre Isus Hristos?

— Bineînțeles. Este demonstrat că ceea ce-l înveți pe copil în fragedă copilărie ține minte toată viața.

— Povestiți-mi ceva.

— Mi-e frică să nu greșesc. Eu n-aș putea povesti așa cum ar face-o mama mea. În copilărie îmi plăcea mult să ascult povești despre viața lui Isus. De fapt, am crescut cu povestirile acelea ale mamei. Când am absolvit zece clase cu medalia de aur, mama a fost bucuroasă până la lacrimi. Repeta întruna: „Nu m-am trudit zadarnic. Învață, feciorașule, mai departe. Voi face tot ce depinde de mine, pentru ca să devii om".

În ziua aceea, când, după absolvirea Facultății de Fizică și Matematică, am susținut teza de licență, mama mă aștepta în parc, pe o bancă. Am ieșit din universitate împreună cu aleasa mea Olea. Ea era anul trei la institutul pedagogic. Eram veseli și bine dispuși. Ne țineam de mână, iar Olea ciripea ca o păsărică. Nici n-am observat-o pe mama care ne venea în întâmpinare. Când a apărut ca din pământ alături de noi, am exclamat uimit:

— Mamă, ești aici! Mi-am susținut teza!

— Mă bucur mult pentru tine, fiule.

— Mamă, ea este Olea.

— Bună ziua, Olguța. Mă numesc Ana Mihailovna, spuse mama și, cu multă sfială, îi întinse mâna.

Luându-și rămas bun de la noi, mama zise:

— Eu trebuie să plec, dar tu, Olea, vino pe la noi. Voi fi bucuroasă.

Mama plecă. Eu și Olea, ținându-ne de mână ca doi copii, ne-am mai plimbat încă mult timp. Obosiți, ne-am așezat pe o bancă. Olea a zis așa, dintr-o dată:

— Nu știu de ce mă tem de mama ta. M-a jenat privirea ei pătrunzătoare.

— Ți s-a părut. Crede-mă, ai s-o îndrăgești.

— Nu știu dacă o voi putea iubi. Numai o singură mamă există pe lume - cea care te-a născut.

Nu mi-a plăcut că, într-o zi așa de deosebită, discuția cu Olea a căpătat un ton atât de neplăcut. Și am trecut la altă temă. Seara, când ne luam rămas bun, Olea mi-a zise:

— Uită ce am spus. Pur și simplu, din interiorul meu a vorbit gelozia față de mama ta.

Mă duceam acasă bucuros că Olea și-a schimbat părerea despre mama mea.

Între timp, mama mă aștepta acasă. Pe masa acoperită cu o frumoasă față de masă, mă aștepta o splendoare de plăcintă. Am băut ceai cu dulceața noastră preferată și am discutat mult, câte-n lună și-n stele. Aveam o senzație de bine, de pace, căldură și confort.

Peste un an m-am căsătorit cu Olea. Înainte de aceasta, i-am pus mamei întrebarea dacă-l place Olea. Ea mi-a răspuns:

— Tu ai să trăiești cu ea. Mi se pare cam alintată și iubitoare de sine și îți va fi greu să trăiești cu ea.

— Mămico, e bună, foarte bună, am răspuns eu, pur și simplu tu n-o cunoști. Vei trăi cu noi și vei vedea.

— Așa să fie, feciorașule, zise ea oftând. Domnul să vă binecuvânteze.

— Dacă există, ne va binecuvânta, am răspuns eu glumind.

— Nu glumi pe seama lui Dumnezeu, feciorașule. Cu aceasta mult mă întristezi.

— Iartă-mă, mamă, nu mai fac.

Chiar îndată, după căsătorie, am avut o conversație neplăcută cu Olea. N-o recunoșteam. Ea pur și simplu striga: „N-am nevoie de mama ta!". Tăceam și credeam că toate se vor așeza la locul lor cu timpul. Mă chinuia conștiința, când mă gândeam ce-l voi spune mamei. Ea aștepta invitația, după cum ne-am înțeles, de a sta împreună cu noi. Nu demult primisem un apartament, în care era prevăzută și suprafața de locuit pentru mama, deoarece ea își dăduse apartamentul autorităților locale, având în vedere că vom sta împreună. Credea că totul e gata pentru mutarea ei la noi. Știind că mama așteaptă s-o luăm, m-am dus la ea. Deschizând ușa, am observat că lucrurile erau deja împachetate. Mama, bucuroasă, m-a întâmpinat cu cuvintele:

— Ai venit? Azi ne mutăm?

Nu știam ce să-l spun. Sfiindu-mă, cu greu am rupt cuvintele:

— Olea e împotriva mutării tale la noi. Nu știu ce să fac. Să schimb iarăși apartamentul? Ce mă sfătuiești tu?

Pentru o clipă, mama s-a schimbat la față, apoi a spus veselă:

— Trăiți în pace, feciorașule! Eu n-am să vă împiedic. Îmi voi găsi apartament, dar acesta lasă să-ți rămână ție.

— Mulțumesc, mămică! Ești cea mai bună mamă de pe lume. Pentru apartamentul tău eu voi plăti.

— Ce spui, feciorașule? Am cu ce achita! Primesc pensie și apoi mai lucrez încă. Nu te neliniști!

M-am așezat pe taburet. Mi se părea că am venit acasă și nu aș mai fi plecat nicăieri. Aveam dorința să stau acasă. Mama s-a apropiat de mine, m-a mângâiat pe cap și m-a invitat să bem ceai. În timp ce beam ceaiul, m-a întrebat despre serviciul meu, despre planuri. I-am povestit tot. Era deja târziu când mi-am luat rămas bun. Mama s-a apropiat de mine și m-a sărutat pe frunte. În ochi i-au sclipit lacrimi.

— Mamă, plângi?

— Nu, fiule, pur și simplu mi s-a părut că ești micuț, fără ajutor și aș vrea să-ți las ca moștenire dorința mea de vis: oricât de mult te-ai ridica în viață, să rămâi om. Domnul să te binecuvânteze.

— Mamă, parcă îți iei adio.

— Nu, feciorașule, du-te, Olea te așteaptă. Transmite-l salutări. Am sărutat-o pe mama și am plecat. Olea nu dormea, aștepta.

Nici n-am reușit să sun, că ușa s-a deschis și Olea a întrebat:

— Ei, cum a fost?

— Mama ți-a transmis salutări.

— Ce rost au salutările, zise ea nervoasă. Ce ați hotărât?

— Mama a renunțat la apartament în folosul nostru și a spus că își va căuta locuință. Dorește ca noi să fim fericiți.

— Bravo mamei tale. Am știut eu că Ana Mihailovna e un om cu inimă mare.

Olea s-a înviorat, iar mie mi s-a pus o piatră pe suflet. Parcă din depărtare auzeam vocea mamei: „Visul meu, feciorașule, este ca oricât te-ai ridica în viitor, să rămâi om". Și m-am gândit: Chiar acum sunt un om de nimic!

Odată, când am venit seara acasă, Olea m-a anunțat:

— A venit o scrisoare de la mama ta. Ana Mihailovna e în orășelul N. la soră-sa. Stau împreună, se simt bine.

Eram șocat. Mama a plecat deci?! Iarăși am simțit greutatea aceea pe suflet. Probabil a plecat din cauza mea, ca să nu-mi amintească de singurătatea ei.

Ni s-a născut o fiică. Am anunțat-o pe mama despre aceasta, prin telegramă. Ea ne-a felicitat și peste o vreme ne-a trimis cadouri pentru fetiță.

Pe urmă, ni s-a născut fiul. Iarăși am anunțat-o prin telegramă. Și din nou am primit felicitări și cadouri, de-acum pentru băiat.

Odată, Olea m-a întâmpinat în prag cu o față nemulțumită și mi-a spus:

— Scrisoare de la mama ta. Vine să-și vadă nepoții fără să-și fi cerut voie. Vine și mama mea și nu știu dacă este bine să fie împreună. Ce zici? Poate trimitem telegramă să mai zăbovească.

— Lasă să mai aștepte a ta, ea vine des pe la noi, pe când a mea nu a fost de cinci ani și nici măcar nu și-a văzut nepoții. Olea, fii om, i-am zis.

— Bine, a răspuns ea bosumflată.

A doua zi, m-am dus s-o întâmpin pe mama. Ea a ieșit din vagon radioasă și s-a bucurat atât de mult că mă vede. Am alergat spre ea și mama, îmbrățișându-mă, a plâns în tăcere. Apoi, îndreptându-se, a zis: „Să mergem!" Ne-am îndreptat spre casă cu mașina mea cea nouă. În prag ne-au întâmpinat copiii, iar fiul meu a întrebat:

— Tăticule, cine e asta?

— Este bunica voastră, Ana.

— A noastră? Dar de ce n-o cunoaștem? A zis Igor. Bunica s-a apropiat și-a îmbrățișat nepoții și peste o oră erau deja prieteni.

Olea a venit târziu. A salutat rece. A pregătit cina, apoi ne-a chemat. Mama, stând la masă, ne-a întrebat despre lucru, despre treburi. Eu răspundeam. Olea tăcea.

— Bunică, rămâi să stai cu noi! A zis Igor.

— Rămâi, rămâi! Întărea Oxana.

— Mulțumesc pentru invitație. Vă invit și eu la mine, împreună cu mămica, cu tăticu. Veniți. Dar mâine, copilași, plec. Sunt în trecere pe la voi. Și m-am gândit să intru să fac cunoștință cu nepoții.

— Noi venim, venim, dar nu pleca!

A doua zi mama se pregătea de plecare. M-am apropiat de ea și, cu o voce rugătoare, i-am zis:

— Mămico, mai rămâi măcar câteva zile.

— Nu pot, feciorașule. Eu sunt în trecere. Pe urmă. Altă dată. Am petrecut-o la gară. M-a sărutat și mi-a zis:

— Feciorașule, măcar din timp în timp, scrie-mi. Am îmbătrânit și mi-e tare urât fără tine.

— Bine, mămico, i-am făgăduit, îți voi scrie.

Ne-am luat rămas bun și într-adevăr îi scriam din când în când câte o scrisorică. Pe urmă m-am adâncit în lucru și peste patru ani am anunțat-o că fiul ei este doctor în științe fizico-matematice. În loc de telegramă, a venit mama. A intrat în apartament, fiind parcă îngrijorată de ceva. Văzând-o, am strigat:

— Mamă, tu ești?

Adia a ceva drag și scump de la ea. M-am repezit, am cuprins-o în brațe și am sărutat-o.

— Da, feciorașule, eu sunt.

— Numai că nu ați venit la timpul potrivit, Ana Mihailovna, spuse Olea.

— Ba nu, a venit tocmai la timp, am replicat eu, cu reproș.

— Deseară avem oaspeți de vază și n-am vrea ca prezența dumneavoastră să ne strice serată. Doar nu veți putea nega că sunteți credincioasă și aceasta ne va produce disconfort.

— Nu te deranja, Olea, plec degrabă. Am venit să-l felicit pe fiul meu și să-l povestesc ce am visat. Visul acesta mi-a neliniștit inima și de aceea m-am grăbit să vin la voi.

Aici Ivan Maximovici a tăcut, parcă amintindu-și ceva.

— Ivan Maximovici, povestiți-mi visul mamei dumneavoastră, îl rugă Galea.

— Deja e timpul să pleci acasă, Galea, nu să stai atât cu mine.

— Serios, vreau să aflu. Ce a visat ea totuși? Vă rog, povestiți-mi.

— Bine, dacă dorești. Iată ce mi-a povestit în seara aceea mama:

— Cu o zi înainte de telegramă, am visat ceva urât de tot, un coșmar adevărat. Îngerii au anunțat a doua venire a lui Isus Hristos și eu am alergat cu mare bucurie să-L întâmpin. L-am văzut pe Isus strălucitor, pe nori albi ca de zăpadă. Ținea o secere ascuțită în mână. Eu am strigat: „Iată Dumnezeul nostru, să ne bucurăm și să ne veselim de venirea Lui!" Și deodată am observat că nu erai alături de mine. Am început să te strig: „Vanecica! Vanecica!" Priveliștea venirii lui Hristos a fost înlocuită de alta: ardea lumea noastră păcătoasă, ardeau oamenii, într-un iaz mare de foc în care s-a transformat Pământul. Printre cei ce ardeau, te-am văzut și pe tine. Am strigat fără să mai știu de mine: „Feciorașule, salvează-te!" Tu ai răspuns: „E prea târziu!" Pe urmă ai început să mă blestemi cu cuvinte groaznice: „De ce lucrai zi și noapte? Credeai că mi-ai creat o viață fără griji în tinerețe și în copilărie? M-ai ajutat să mă ridic în societate și astfel mi-ai asigurat iazul de foc! Pier! Pier! Strigai tu și pe tine te blestem, tu ești de vină că pier!" Când m-am sculat dimineața, am hotărât în modul cel mai serios să vin aici și să-ți vorbesc despre Planul de Mântuire și să te îndemn la pocăință.

— Asta ne mai lipsea, se indignă revoltată Olea.

— Olea și pe tine te implor, caută calea mântuirii. Cât nu-l târziu, răspunse mama.

— Niciodată nu va fi așa ceva! Strigă Olea cu trufie.

În clipa aceea mi-a fost milă de mama. Am cuprins-o și i-am zis:

— Mamă, este doar un vis, te rog, nu încerca să-mi tulburi sufletul. Nu doresc să vorbesc despre aceasta. Mergi la tanti Sonea acuma, vei dormi la ea, iar mâine revino la noi.

Mama exclamă:

— Nu, copii, nu vă deranjați pentru persoana mea. Am dorit să vă povestesc despre marele Plan al Mântuirii, de răscumpărarea omenirii, dar o dată ce nu voiți să ascultați, voi pleca chiar acum. Te felicit, feciorașule, ai mai cucerit o înălțime. Fii un om adevărat! Iată cadoul meu!

Și spunând așa, mi-a dăruit un frumos stilou cu peniță de aur. Am sărutat-o și, în șoaptă, i-am spus la ureche:

— Pentru toate ție îți mulțumesc, mamă.

Olea s-a apropiat, de asemenea a sărutat-o și i-a zis:

— Vă mulțumim, Ana Mihailovna, pentru toate, fiți fericită! La revedere!

Mama, îngrijorată, s-a pregătit să plece și a ieșit în grabă. Am vrut s-o petrec până la scară, dar Olea a trântit ușa în fața mea. M-am aruncat asupra Olei:

— Totdeauna te porți urât cu mama! Dacă mă iubești, de ce urăști ce mi-e scump mie?

Eram enervat, dar m-am reținut, pentru a nu aprinde cearta. Am alergat la fereastră. Mama, mult aplecată, mergea pe trotuar. Mi se părea că suspină.

În acest moment, Olea s-a apropiat și mi-a zis lingușitor:

— Nu te gândi la nimic rău. Regret. Dacă ar fi venit măcar cu o zi mai târziu asta nu s-ar fi întâmplat! Azi avem atâtea treburi, dar ea cu visul ei.

Și chiar atunci, a râs veselă și a zis:

— Să mergem, Vanecica, după cumpărături, timpul nu așteaptă. M-am trezit ca dintr-un coșmar și am mers după soție, ca să aducem comenzile de la magazine, căci veneau oaspeții. Cu timpul, toate s-au uitat. Au trecut zile, luni, ani.

Noi ne-am scufundat în viață, în treburi. M-am deprins cu familia așa cum era ea: soție frumoasă și copii educați bine.

De atunci au trecut zece ani. O dată pe an îi scriam mamei o felicitare de Anul Nou și primeam răspuns de la ea. Dar acum, iată, am ajuns infirm, nu mai am picioare, nu mai am mâna dreaptă și mă gândesc deseori la mama. Am nevoie de ea foarte mult, aș vrea să mă destăinuiesc și să-l cer iertare pentru tot trecutul. Este mama mea! De la mângâierea ei mi s-ar face mai ușor și, ca în copilărie, aș recăpăta pacea. Galea, acuma dumneavoastră știți totul despre viața mea. Acum, în fața dumneavoastră, stă un om cu suflet de nimic și neînsemnat.

Galina tăcea. Era surprinsă de ceea ce auzise. Acum îi devenea clară purtarea soției și a copiilor omului din fața ei. A spus încet:

— Ivan Maximovici, aveți nevoie să vă întâlniți cu mama dumneavoastră. Dați-mi adresa, eu îi voi scrie, dacă dumneavoastră nu o puteți face.

— Galea, spuneți-mi adevărul și numai adevărul, e drept că soția mea m-a părăsit?

Se făcu liniște, liniște de tot, încât se auzea greierașul care cânta departe. Galea răspunse:

— V-a trimis o scrisoare.

— Duceți-mă în salon și aduceți-mi scrisoarea. Galina s-a cutremurat.

— Nu vă temeți, Galea! Eu m-am pregătit pentru orice lovitură în viață, cunoscându-mi soția. Tot ce a scris rău în scrisoare, am citit deja din comportamentul ei de mai înainte. Am simțit eu că nu mai am nici familie, nici casă și am rămas singur. Nu te deranja, nu voi păți nimic, iar dacă va trebui să-l scriu mamei scrisoare, o voi scrie singur, bineînțeles cu ajutorul dumneavoastră.

Galea l-a dus în salon, a luat scrisoarea și i-a adus-o. La plecare, i-a spus:

— Ivan Maximovici, fiți curajos și pregătit pentru aspra și neașteptata lovitură a sorții!

— Eu m-am pregătit pentru orice. Mă voi strădui să-l semăn mamei. Pe ea nu au doborât-o loviturile sorții, măcar că le-a primit de la cel mai iubit om de pe pământ - fiul ei.

— Noapte bună, a spus Galina și a închis încet ușa salonului după ea.

La început voise să plece acasă, dar pe urmă se hotărî să rămână la spital, nu cumva să fie nevoie de ajutorul ei.

Noaptea a trecut. Dimineața, Galina a intrat în salon. Ivan Maximovici dormea liniștit. Scrisoarea stătea pe pieptul lui. Galea luă scrisoarea și o puse în plic.

Ce s-a petrecut în noaptea aceea?

Ivan Maximovici a citit scrisoarea. Pe urmă a mai citit iar și iar, de câteva ori. Nu putea crede nicidecum că Olea și copiii l-au părăsit în cele mai grele clipe din viață, lăsându-l singur. Simțea cum i se frânge inima de dor. Ar fi vrut să strige de durere. Asta era. Rămăsese singur, inutil, nimeni n-avea nevoie de el. „Oare chiar niciodată Olea nu m-a iubit? Oare chiar numai de poziția mea socială și de mijloacele mele a avut nevoie? Am trăit douăzeci și cinci de ani împreună și în clipele celei mai grele încercări să mă părăsească?! E drept că eu am cincizeci de ani și sunt infirm, iar ea are patruzeci și cinci de ani și încă e frumoasă. Dar copiii? Ah, copiii, copiii. "

Așa cugeta el noaptea și iarăși lua scrisoarea, recitind-o o dată și încă o dată:

Vanea, îți scriu scrisoarea aceasta și plâng, dar nu pot face nimic cu mine. Mă vei acuza, dar nu am nici o putere. Semeni mult cu mama ta la caracter. Ea este răbdătoare, puternică spiritual și întotdeauna răbda ofensele tăcând. Eu am schimbat apartamentul și plec împreună cu copii în orașul M. Cred că trebuie să divorțăm și sper că nu-mi vei pune piedici. Așa va fi mai bine. Știu că îți va fi greu să treci peste toate astea, dar nu uita că ai mamă. Ea te iubește și în clipele grele nu te va părăsi, nu vei rămâne singur. Iartă-ne pe toți! Nu mă blestema! Nu te mai gândi la noi! S-a întâmplat ceva ireparabil. Iartă-mă, Vanea!

Olea și copiii.

El se gândi: Olea și copiii! Iată și ultima înștiințare că am avut soție și copii, familie. Nu-s copiii și nu-l Olea. Toată viața m-a ațâțat împotriva mamei. Eu am fost cel mai nerecunoscător fiu de pe lume. A venit timpul să-mi întoarcă spatele și mie copiii mei, cum i-am făcut și eu mamei mele. Nu în zadar se spune: „Ce semeni, aceea vei secera". Iar acum Olea scrie: „Tu ai o mamă care te iubește". Olea, Olea, cum de îndrăznești tu să-mi amintești de mama? Iar eu, orbit fiind de iubire pentru tine, mi-am îngăduit să ofensez cea mai scumpă și dragă ființă - sărmana mea mamă! Da. Mi-a rămas doar mama mea, aici ai dreptate. Mama care m-a crescut și m-a educat în condiții extrem de grele. Ea a făcut totul ca eu să cresc și să ajung un om cinstit, protejându-mă de influența stricată. M-a învățat din fragedă copilărie să mă închin lui Dumnezeu, Care singurul poate să audă și să ajute în toate greutățile. Tot ceea ce aveam, ce am obținut, totul îi datorez mamei mele. Și cum i-am răsplătit? Au trecut deja zece ani de când n-am mai văzut-o. Zece ani! În acești zece ani, am făcut doar schimb de telegrame.

Ivan Maximovici a împins scrisoarea soției și a hotărât ferm să-l scrie mamei o scrisoare, sincer să recunoască greșeala, să-și ceară iertare și s-o roage să vină la el. Sufletul i s-a liniștit și peste câteva minute a adormit. S-a trezit tocmai la masă. A sunat și peste câteva clipe a intrat Galina.

— Galina, scuzați-mă că v-am deranjat. Am vrut să vă rog să-mi scrieți scrisoarea pentru mama.

— Bine, voi rămâne după lucru și vă voi ajuta.

Seara, Galina a intrat având în mână pix și hârtie. Bucuroasă, a zis:

— Vă stau la dispoziție. Dictați.

— M-am gândit să-l trimit o scrisoare scurtă. Scrieți: „Scumpa mea mămică,

Te rog, iartă-mă, dacă mă mai poți ierta. Sunt foarte singuratic. Stau în spital. Sunt infirm, părăsit de toți. Nu-ți cer să mă iei la tine. Nu, la aceasta nu am dreptul. Eu vreau să-ți cer iertare pentru toate suferințele ce ți le-am pricinuit. Mamă, am nevoie de tine, foarte multă nevoie. În cele mai grele clipe, cele mai amare ore din viață, fiul tău are nevoie de tine. De tine, cel mai apropiat, cel mai scump om pentru mine.

Te rog încă o dată: iartă-mă!

Al tău, Vanea"

Galina a scris adresa pe plic și a ieșit. Așezându-se pe scaun ea continuă scrisoarea, dar pe urmă, a șters cu hotărâre ce scrisese și, îmbrăcându-se, a plecat la oficiul poștal.