Satul aerian.Închipuirile lui Jean Marie Cabidoulin

DUPĂ O LUNGĂ ETAPĂ

— Și Congo nu vine încă la rând? întrebă Max Huber.

— La ce bun, dragul meu Max? răspunse John Cort. Oare ne lipsesc spațiile vaste în Statele Unite? Câte ținuturi noi și pustii nu sunt de cercetat între Alaska și Texas?… înainte de a ne duce să explorăm în afară, mai bine să explorăm în interior, nu?

— Ei, dragul meu John, europenii or să o ia înainte, dacă lucrurile merg tot așa – și Africa are o suprafață de vreo trei miliarde de hectare! Americanii or să le dea în întregime pe mâna englezilor, nemților, olandezilor, portughezilor, francezilor, italienilor, spaniolilor, belgienilor!

— Nimeni n-are ce face cu ele, îi răspunse John Cort, și cauza e aceeași.

— Care?

— De ce să-ți rupi picioarele când n-ai nevoie decât să întinzi brațul…

— Ba eu cred, dragul meu John, că guvernul nu va renunța la expedițiile în Africa, mai ales după ce timp de trei luni am străbătut atâta amar de drum.

— Doar ca niște călători plini de curiozitate, Max, nu ca exploratori.

— Deosebirea nu-i prea mare, demn cetățean al Statelor Unite,- declară Max Huber. Repet, această parte a Africii prezintă un interes considerabil… Se găsesc teritorii fertile, care așteaptă doar să li se folosească rodnicia cu ajutorul unei bogate irigații, pe care natura ți-o pune la îndemână pe propria-i socoteală. Posedă o rețea lichidă care nu seacă niciodată.

— Nici chiar pe arșița asta îngrozitoare, remarcă John Cort ștergându-și fruntea tăbăcită de soarele tropical.

— Lasă! Nu mai ține seama de căldură! reluă Max Huber. Ne-am aclimatizat, aș zice chiar negrificat, dacă n-ai nimic împotrivă, dragă prietene? Suntem de-abia în martie; ce să mai vorbim de temperaturile din iulie, august, când razele soarelui îți străpung pielea ca niște sfredele de foc!

— N-are a face, Max, ne-ar fi fost totuși greu să ajungem Pahuini sau Zanzibariți, cu epiderma noastră subțire de francezi sau americani. Recunosc că încheiem o campanie frumoasă și interesantă în care ne-a ajutat și norocul… Dar abia aștept să mă întorc la Libreville, să regăsesc în factoriile noastre ceva din liniștea, din odihna bine meritate de niște drumeți după trei luni de călătorie în asemenea condiții.

— Sunt de acord, John dragă, că această expediție aventuroasă a prezentat oarecare interes. însă, aș vrea să-ți mărturisesc, nu mi-a oferit ceea ce așteptam.

— Cum, Max, mai multe sute de mile, printr-un ținut necunoscut, destule primejdii înfruntate în mijlocul unor triburi prea puțin primitoare, vânători pe care leul numid și pantera libiana nu s-au sfiit să le onoreze cu prezența lor, hecatombe de elefanți făcute pentru șeful nostru Urdax, o recoltă de fildeș de prima calitate, îndestulătoare să furnizeze clape pentru pianele din lumea întreagă!…Și nu te declari mulțumit?

— Da și nu, John. Toate astea sunt tainul obișnuit al exploratorilor din Africa centrală. Cititorul le întâlnește în povestirile lui Barth, Burton, Speke, Grant, Chaillu, Livingstone, Stanley, Serpa Pinto, Anderson, Cameron, Mage, Brazza, Gallieni, Dibowsky, Lejean, Massari, Wissemann, Buonfanti, Maistre…

Hurducătura datorată trecerii căruței peste un bolovan uriaș întrerupse șirul de nume al cuceritorilor Africii, depănat de Max Huber. John Cort profită ca să-i spună:

— Deci socoteai că vei găsi altceva în timpul călătoriei noastre?

— Da, dragul meu John.

— Ceva neprevăzut?

— Mai mult decât neprevăzutul, care de altfel nu ne-a lipsit.

— Ceva extraordinar?

— Ăsta-i cuvântul, dragul meu, și niciodată, nici măcar o singură dată n-am avut prilejul să-i dau vechii Libii enorma caracterizare de potentora Africa datorată glumeților clasici ai antichității.

— Haide, Max, văd că un suflet francez e mai greu de mulțumit…

— Decât unul american… recunosc. John, dacă amintirile ce le iei cu tine din campania noastră îți ajung.

— Pe deplin, Max.

— Și dacă te întorci mulțumit…

— Mulțumit… mai ales că mă întorc.

— Și crezi că oamenii care vor citi povestirea acestei călătorii vor exclama: Vai, ce întâmplări neobișnuite!

— Ar fi foarte pretențioși dacă n-ar rosti asemenea cuvinte.

— După părerea mea, n-ar fi destul de pretențioși.

— Fără îndoială că, după tine, ar fi, ripostă John Cort, dacă ne-am fi încheiat expediția în pântecele unui leu sau al unui canibal din Oubangui.

— Nu, John, nu, și fără a ajunge la acest soi de deznodământ care, de altminteri, nu-i lipsit de un oarecare interes pentru cititori și chiar și pentru cititoare, ai îndrăzni să juri cu mâna pe conștiință că am descoperit și cercetat ceva în plus față de ceea ce descoperiseră și cercetaseră înaintașii noștri în Africa centrală?

— Nu, într-adevăr nu, Max.

— Ei bine, eu speram să fiu mai norocos.

— Ești lacom, și pretinzi să faci din lăcomie un merit! grăi John Cort. în ce mă privește, declar că am avut de toate pe săturate și nu așteptam de la campania noastră mai mult decât mi-a dat.

— Adică nimic, John.

— De altfel, Max, călătoria încă nu s-a sfârșit și în timpul celor cinci sau șase săptămâni cât va fi nevoie pentru a ajunge la Libreville…

— Să fim serioși! exclamă Max Huber, un simplu drum de caravană… mersul obișnuit cu etapele lui, o plimbare cu diligenta ca-n vremurile bune.

— Cine știe? zise John Cort.

De astă dată căruța se opri pentru halta de seară la poalele unei movile cu cinci sau șase arbori falnici pe culme, singurii ce puteau fi văzuți pe întinsul câmpiei uriașe, luminată atunci de razele amurgului. Era șapte seara. Datorită crepusculului scurt, la această latitudine de nouă grade nord, noaptea avea să se lase în curând. întunericul va fi fără-ndoială adânc, deoarece nori groși aveau să acopere scăpărarea stelelor, iar cornul lunii pierise la orizontul de vest.