Scandal

Capitolul 1

Fiica era secretul răzbunării sale. Înțelesese asta cu luni în urmă. Prin ea avea să se răzbune pe întregul clan Faringdon, căci dintre cei patru bărbați care îi erau datori pentru ceea ce se întâmplase cu douăzeci și trei de ani în urmă, Broderick Faringdon îi era cel mai dator.

Prin ea avea să-și recâștige dreptul său din naștere și să-l pedepsească pe cel care i-l furase în primul rând.

Simon Augustus Traherne, conte de Blade, își opri armăsarul castaniu între niște ulmi golași și rămase tăcut, privind casa impunătoare. Nu mai văzuse St. Clair Hall de douăzeci și trei de ani, dar în ochii lui triști părea la fel ca atunci când plecase.

Din pricina luminii gri a soarelui de iarnă târzie, zidurile de piatră ale edificiului emanau o strălucire glacială. Clădirea avea o eleganță rigidă, nu o arhitectură înzorzonată ca multe alte reședințe asemănătoare. Fusese construită în stilul paladian atât de îndrăgit în ultimul secol și avea un aer de solemnitate distantă.

Casa nu era la fel de masivă ca altele, dar fiecare linie a sa avea un rafinament incontestabil, chiar dacă rece, de la ferestrele înalte până la scările largi care duceau spre ușa de la intrare.

Chiar dacă în anii scurși clădirea nu se schimbase, peisajul în care era amplasată suferise transformări majore, observă Simon. Gata cu peisajele austere de peluze interminabile presărate din când în când cu clasicele fântâni. Fuseseră înlocuite de grădini cu flori. Multe grădini cu flori. Evident, cineva o luase razna plantând grădini cu flori.

Chiar și în toiul iernii, efectul lor era vizibil din depărtare. Primăvara și vara, zidurile cenușii se înălțau dintr-un amalgam îmbietor de flori vesele, plante agățătoare și garduri vii tunse în forme ciudate.

Era caraghios. Casa nu fusese niciodată caldă și primitoare. N-ar fi trebuit să fie înconjurată de grădini viu colorate și garduri vii tăiate în forme prostești. Simon bănuia cine era de vină pentru peisagistica revoltătoare.

Roibul se foi neliniștit. Contele mângâie absent gâtul armăsarului cu mâna îmbrăcată într-o mănușă de piele.

— Nu mai durează mult, Lap Seng, îi murmură el, strângând frâiele. O să mă ocup de nenorociții ăia de Faringdoni foarte curând. După douăzeci și trei de ani, mă voi răzbuna în sfârșit.

Iar fiica era cheia.

Nu era ca și cum domnișoara Emily Faringdon ar fi fost o puștoaică inocentă ieșită de pe băncile școlii. Avea douăzeci și patru de ani și, după spusele gazdei lui, Lady Gillingham, era foarte conștientă că i se diminuaseră drastic șansele de a găsi un soț bun. Circulaseră zvonuri voalate despre un scandal din trecutul domniței care îi nimicise orice speranță de alianță respectabilă.

Asta o făcea pe Emily Faringdon extrem de utilă.

Simon își dădu seama că petrecuse atâția ani trăind printre culturile ciudate din Indiile de Est, încât nu mai gândea ca un englez. De fapt, prietenii și cunoștințele sale îl acuzau deseori că era mult prea enigmatic.

Poate că așa și era. Răzbunarea, de exemplu, nu mai era pentru el un concept simplu, direct, ci mai degrabă unul care implica o atenție și o planificare amănunțite. După tipicul oriental, presupunea să distrugă o familie întreagă, nu doar un singur membru al acesteia.

Un gentleman englez de viță nobilă nu s-ar fi gândit niciodată să se folosească de o tânără inocentă în dorința sa de răzbunare. Simon descoperise însă că nu-l deranja deloc această idee. Chiar deloc. Oricum, dacă zvonurile erau adevărate, doamna nu era deloc inocentă.

În timp ce făcea cale-ntoarsă spre reședința gazdelor sale îl cuprinse o satisfacție rece. După douăzeci și trei de ani de așteptare, avea să obțină în sfârșit St. Clair Hall și răzbunarea.

*

Emily Faringdon știa că era îndrăgostită. Nu-l cunoscuse niciodată în persoană pe cel care îi dobândise afecțiunea, dar asta nu o făcea mai puțin sigură de dragostea ei. Știa din scrisorile sale că domnul S.A. Traherne era un bărbat cu care sufletul ei comunica la un nivel superior. Era un om perspicace, sensibil și rafinat, înzestrat cu viziune și inteligență, cu un caracter puternic. Era, pe scurt, perfect.

Din nefericire, șansele de a-l cunoaște vreodată în persoană, darmite de a avea o relație romantică cu el, erau extrem de reduse.

Emily oftă, își puse ochelarii cu ramă de argint și scoase scrisoarea de la S.A. Traherne din grămada de plicuri, ziare și reviste care sosiseră cu poșta de dimineață. În ultimele câteva luni devenise tot mai pricepută la a dibui scrisul de mână îndrăzneț, elegant al lui Traherne și sigiliul său neobișnuit în formă de cap de dragon. Datorită corespondenței ei considerabile și diverselor publicații la care era abonată, pe biroul enorm de mahon se adunau mereu o grămadă de scrisori, însă reușea de fiecare dată să le depisteze pe cele de la S.A. Traherne.

Mânui cuțitașul cu multă grijă, ca să nu deterioreze sigiliul prețios. Fiecare componentă a unei epistole de la S.A. Traherne era foarte importantă și demnă să fie păstrată pentru totdeauna într-o cutie specială pe care Emily o cumpărase anume.

Tocmai rupea cu atenție sigiliul de ceară roșie, când ușa bibliotecii se deschise și fratele ei intră agale în încăpere.

— Bună dimineața, Em. Văd că muncești din greu, ca de obicei. Nu știu cum poți, surioară dragă.

— Bună, Charles.

Charles Faringdon își sărută fugar sora pe obraz, după care se așeză cu gesturi elegante într-un fotoliu de partea cealaltă a biroului enorm. Îi aruncă un zâmbet nonșalant și atrăgător, specific bărbaților Faringdon, și își încrucișă picioarele.

— Bineînțeles, nu știu ce ne-am face dacă nu ți-ar plăcea să te îngropi aici, în toate scrisorile astea plictisitoare și enervante.

Emily puse reticentă pe birou plicul de la S.A. Traherne și îl acoperi discret cu ultimul număr din The Gentleman’s Magazine. Scrisorile de la Traherne erau strict personale, nu le putea lăsa la vedere, unde ar fi putut atrage interesul întâmplător al vreunui membru al familiei.

— Se pare că ești în toane foarte bune, spuse ea vioaie. Să înțeleg că ți-ai revenit după descurajarea pe care ți-au pricinuit-o pierderile recente la cărți și ai hotărât să te întorci în oraș? Îl privi pe fratele ei arătos prin lentilele rotunde ale ochelarilor, observându-i expresia familiară de iritație și afecțiune.

Emily îl iubea pe Charles, așa cum îi iubea și pe fratele lui geamăn, Devlin, și pe tatăl ei cel mereu binedispus și foarte sociabil. Dar nu avea cum să ignore faptul că bărbații Faringdon se caracterizau prin iresponsabilitate și nepăsare, lucru care putea fi extrem de obositor uneori. Chiar și frumoasa ei mamă, care murise cu șase ani în urmă, se plânsese frecvent de asta.

Totuși, Emily trebuia să recunoască evidența: cu excepția izbitoare a propriei persoane, cei din clanul Faringdon erau foarte arătoși. În acea dimineață, Charles arăta superb ca întotdeauna în costumul lui de călărie. Haina îi fusese croită de Weston, după cum prea bine știa sora lui, pentru că tocmai plătise factura pentru ea. Pantalonii croiți perfect pe corp îi scoteau în evidență silueta zveltă, iar cizmele străluceau de lustruite ce erau. Emily aproape că-și vedea reflexia în ele.

Înalt, cu un păr atât de blond că părea poleit în lumina soarelui și cu ochii la fel de albaștri precum cerul de vară, Charles era un Faringdon tipic. Pe lângă trăsăturile unui Adonis tânăr, mai moștenise și șarmul specific familiei.

— Bineînțeles că mi-am revenit, o asigură Charles vesel. Plec spre Londra în câteva minute. Este o zi splendidă pentru un drum călare. Dacă ai instrucțiuni pentru Davenport, i le voi transmite cu bucurie. Mai mult ca sigur voi ajunge mai repede ca poștalionul. De fapt, am pus chiar și rămășag cu Pearson pe tema asta.

— Nu, zise Emily clătinând din cap. Nimic pentru domnul Davenport astăzi. Poate că voi lua anumite decizii săptămâna viitoare, când primesc vești despre recolta de fasole de la corespondenții mei din Essex și Kent.

Charles strâmbă din nas.

— Fasole. Cum poți să te gândești la chestii de felul producției de fasole, Emily? Este ceva atât de-al naibii de plictisitor!

— Cu nimic mai plictisitor ca detaliile privind producția de fier și cărbune și recoltele de grâu. Mă surprinde că nu ești și tu puțin mai interesat de asemenea probleme. Toate lucrurile de care te bucuri în viață, de la cizmele tale elegante până la calul de vânătoare superb pe care l-ai cumpărat luna trecută, sunt rezultatul direct al atenției acordate unor amănunte precum producția de fasole.

Charles rânji cu un gest de cedare și se ridică.

— Fără predici, Em. Sunt chiar mai plictisitoare ca fasolea. Oricum, bidiviul e absolut spectaculos. Tata m-a ajutat să-l aleg de la Tattersall, și știi ce ochi format are pentru caii pursânge.

— Da, dar a fost îngrozitor de scump, Charles.

— Gândește-te că e o investiție. Fratele ei o sărută din nou scurt pe obraz. Ei bine, dacă nu ai vești pentru Davenport, am șters-o. Ne vedem din nou când am nevoie să iau o pauză de la mesele de joc.

Emily îi zâmbi cu nostalgie.

— Transmite-le salutările mele tatei și lui Devlin. Aproape că-mi doresc să merg cu tine la Londra.

— Prostii. Întotdeauna îmi spui că ești mai fericită aici, la țară, unde ai ce face toată ziua. Charles se îndreptă cu pași mari spre ușă. Oricum, e joi. În după-amiaza asta e întâlnirea societății literare, nu-i așa? N-ai vrea să lipsești.

— Nu, sigur că n-aș vrea. La revedere, Charles.

— La revedere, Em.

Emily așteptă ca ușa de la bibliotecă să se închidă după fratele ei ca să ridice The Gentleman’s Magazine de pe scrisoarea de la S.A. Traherne. Zâmbi, simțind o plăcere secretă când începu să citească scrisul elegant.

Draga mea domnișoară Faringdon,

Mă tem că acest bilețel va fi destul de scurt, dar sper că îmi veți ierta graba când vă voi spune de ce.

Se pare că foarte curând voi ajunge prin zona dumneavoastră. Voi fi oaspetele lordului Gillingham, care am înțeles că e vecin cu dumneavoastră. Trag nădejde că nu sunt prea îndrăzneț dacă îmi exprim speranța că veți fi destul de binevoitoare încât să-mi oferiți prilejul de a vă cunoaște personal cât voi fi acolo.

Emily înlemni, șocată. S.A. Traherne venea la Little Dippington.

Nu-și credea ochilor. Cu inima gonindu-i nebunește, apucă scrisoarea și reciti primele rânduri.

Era adevărat. Avea să fie oaspetele soților Gillingham, care aveau un conac nu departe de St. Clair Hall. Cu degete tremurânde, lăsă cu grijă foaia din mână și se forță să inspire adânc de câteva ori ca să controleze șuvoiul încins ce-o năpădise.

Era o înflăcărare amestecată cu spaimă.

Acea parte din ea care tânjise să-l cunoască pe S.A. Traherne în carne și oase se războia deja cu partea cealaltă, care se temuse întotdeauna să-l întâlnească. Tensiunea apărută brusc între cele două îi dădu o stare de amețeală.

Încercând cu disperare să-și păstreze cumpătul, își aminti că dintr-o astfel de întâlnire nu avea cum să iasă ceva romantic. De fapt, era pe punctul de a pierde relația epistolară care devenise atât de importantă pentru ea în ultimele câteva luni.

Riscul teribil pe care îl implica această situație era ca, în timpul petrecut prin vecinătate, S.A. Traherne să audă niște aluzii îngrozitoare despre Incidentul nefericit din trecutul ei. Evident, gazda lui, Lady Gillingham, știa totul despre pata aceea neplăcută de pe reputația lui Emily. La fel ca toți ceilalți din preajma conacului Little Dippington. Se întâmplase cu cinci ani în urmă și nimeni nu mai prea vorbea despre asta, dar categoric nu era un secret.

Emily încercă să fie cât se poate de realistă. Mai devreme sau mai târziu, dacă S.A. Traherne rămânea destul de mult prin zonă, cineva cu siguranță avea să menționeze Incidentul.

— La naiba, rosti ea destul de tare în liniștea bibliotecii. Tresări la auzul acelor cuvinte atât de nefeminine.

Unul dintre dezavantajele faptului că petrecea atât de mult timp singură în acea casă enormă, doar cu o mână de servitori care să-i țină companie, era că dobândise câteva obiceiuri urâte. De exemplu, înjura nestingherită, ca un bărbat când avea chef, ceea ce i se întâmpla frecvent. Își spuse că trebuia să-și strunească limba pe lângă S.A. Traherne. Era sigură că unui bărbat atât de sofisticat și sensibil ca el i se părea inacceptabil să audă sudălmi din gura unei femei.

Avea să fie foarte dificil să se ridice la standardele înalte ale lui S.A. Traherne, constată ea cu amărăciune. Simți un junghi de vinovăție când se gândi dacă nu cumva îl indusese în eroare cu privire la propriul ei nivel de rafinament.

Sări în picioare și se apropie de fereastra care dădea înspre grădină. Chiar nu știa dacă să se bucure sau să dispere din pricina scrisorii lui Traherne. Avea impresia că se bălăbănea pe marginea unei prăpăstii.

S.A. Traherne venea la Little Dippington. Încă nu reușea să perceapă amploarea posibilităților și riscurilor aferente. Nu-i spusese când avea să sosească, însă era limpede că nu peste multă vreme. Poate în câteva săptămâni. Sau luna următoare.

Poate că ar fi trebuit să inventeze o scuză, de pildă o vizită imposibil de amânat. Totuși, nu s-ar fi îndurat să piardă această ocazie, chiar dacă s-ar fi putut solda cu un eșec în toată puterea cuvântului. Ce oribil că o îngrozea așa de tare să se gândească la o întâlnire cu bărbatul pe care îl iubea.

— La naiba, repetă Emily. Și apoi își dădu seama că rânjea ca o idioată chiar dacă îi venea să plângă. Aproape că nu mai suporta întregul amalgam de emoții. Se întoarse la birou și citi restul scrisorii de la S.A. Traherne.

Vă mulțumesc pentru ultima dumneavoastră poezie, „Gânduri la ceasurile întunecate dinainte de mijirea zorilor“. Am citit-o cu mult interes și, trebuie s-o mărturisesc, m-au impresionat cu precădere versurile în care explorați asemănările remarcabile dintre o urnă crăpată și o inimă frântă. Extrem de tulburător.Sunt sigur că veți fi primit un răspuns pozitiv de la un editor înainte ca misiva mea să ajungă la destinație.

Al dumneavoastră pentru totdeauna,

S.A. Traherne

Emily știu în acel moment că nu avea cum să scape sub pretextul vizitării unei rude inexistente. Indiferent de ce avea să se întâmple, nu putea rata ocazia de a-l cunoaște pe bărbatul care-i înțelegea atât de bine poemele și care-i aprecia versurile ca fiind extrem de tulburătoare.

Împături scrisoarea la loc și o strecură în corsajul rochiei bleu cu talie înaltă. Aruncând o privire la pendulă, constată că trebuia să se întoarcă la treabă. Avea multe de făcut înainte să se ducă la întâlnirea Societății literare de joi după-amiaza.

Găsi ultima scrisoare de respingere de la editor doar când ajunse pe la jumătatea teancului de pe birou. O recunoscu imediat, deoarece primise multe altele la fel. După toate aparențele, domnul Pound, un bărbat evident limitat intelectual și absolut insensibil, nu considera că poeziile ei erau extrem de tulburătoare. Pe de altă parte însă, vestea că S.A. Traherne avea să se afle curând prin vecinătate îi alină considerabil amarul.

— Fir-ar să fie, nu înțeleg de ce vrei să mergi la o reuniune a societății literare locale, Blade. Sprâncenele stufoase ale lordului Gillingham se ridicară în timp ce acesta-și privea oaspetele.

El și Simon stăteau în curtea din fața conacului, așteptând să le fie aduși caii.

— M-am gândit c-ar putea fi distractiv. Simon își pocni ușor cravașa de cizmă. Devenea tot mai nerăbdător, acum că mai erau doar câteva minute până s-o cunoască pe domnișoara Emily Faringdon.

— Distractiv? Ești un tip cam ciudat. Presupun că e din cauza anilor petrecuți în Orient. Nu-i prea bine ca omul să stea prea mult printre străini, zic eu. Își face tot felul de idei năstrușnice.

— Dar asta mi-a adus și averea de care mă bucur acum, îi aminti Simon sec.

— Mda, așa e. Gillingham își drese glasul și schimbă subiectul. Le-am spus domnișoarelor Inglebright că vei lua parte la reuniunea lor. Vei fi mai mult decât binevenit, sunt sigur, dar ar trebui să te avertizez că societatea asta e doar o haită de fete bătrâne care se întâlnesc o dată pe săptămână și ridică în slăvi niște nenorociți de poeți. Femeile sunt foarte, foarte înclinate spre prostii romantice de genul ăsta, știi?

— Așa am auzit. Totuși, sunt curios să văd cum se distrează mai nou lumea de la țară.

— Cum vrei. Vin cu tine la Rose Cottage și te prezint, dar după aia ești pe cont propriu. Nu te superi dacă nu rămân și eu, nu-i așa?

— Bineînțeles că nu, murmură Simon în timp ce un rândaș le aduse caii. E ideea mea năstrușnică și sunt pregătit să suport consecințele.

Simon sări ușor în șaua lui Lap Seng și o porni la galop alături de gazda lui. Nerăbdarea pe care o simțea devenea tot mai intensă, rozându-i măruntaiele. Se chinui să o controleze. În mod normal, se mândrea cu propria stăpânire de sine.

Nu se îndoia că avea să fie primit bine de domnișoarele Inglebright și grupul de fete bătrâne cititoare de poezii. Poate că nu era arătos ca lorzii Byron, Ashbrook și alții de seama lor, dar era, la urma urmei, un conte.

Era pe deplin conștient că acest simplu fapt, combinat cu averea și puterea sa de netăgăduit, punea în umbră orice defecte fizice și orice păcate, erori de judecată și alte defecte de caracter.

Fără îndoială că doamnele din Societatea literară de joi după-amiaza fuseseră încântate să afle că Înălțimea Sa, contele de Blade, dorea să participe la modesta lor reuniune.

Rose Cottage merita întru totul atributul „modest“. Era o casă micuță, situată nu departe de sat, înconjurată de o grădină de trandafiri.

Două femei scunde, cu părul cărunt, de vârste nedeterminate, stăteau în poartă, întâmpinându-le pe alte trei femei care tocmai sosiseră pe jos. Toate erau înfofolite în pelerine uzate și mantale îmblănite care-și pierduseră de mult luciul. Bonetele lor demodate erau strânse bine sub bărbie.

Simon le studie în timp ce se apropia călare împreună cu lordul Gillingham. Avu imediat impresia că era pe punctul de a se confrunta cu un stol de porumbei agitați. Înjură încet în sinea lui, întrebându-se care dintre aceste păsări șterse era Emily Faringdon. Se simți descurajat, însă și oarecum surprins.

Cumva, din scrisorile ei, nu și-o imaginase ca pe o femeie severă de vârstă mijlocie. Se așteptase la o tânără vioaie care deborda de energie și romantism.

Cinci perechi de ochi circumspecți priveau pe furiș de sub bonetele de modă veche. Niciuna dintre acele priviri nu părea să aparțină cuiva sub patruzeci de ani. Simon se încruntă. Fusese absolut convins că domnișoara Faringdon era mult mai tânără. Și mai drăguță. Cei din clanul Faringdon erau cunoscuți pentru frumusețea lor, din păcate neînsoțită de o inteligență pe măsură.

— Bună ziua, doamnelor. Gillingham își scoase pălăria cu un aer galant și zâmbi jovial. L-am adus pe oaspetele dumneavoastră din această după-amiază. Permiteți-mi să vi-l prezint pe contele de Blade. Știți, s-a întors recent din Indiile de Est. Vrea să vadă ce se mai petrece prin cercurile literare de aici, din Anglia.

Simon tocmai își scotea căciula din blană de castor cu bor ondulat, oțelindu-se pentru sarcina care îi stătea înainte, când își dădu seama că nu se zărea nici urmă de entuziasm în vreuna dintre cele cinci perechi de ochi care îl înfruntau.

Miji și el ochii în timp ce Gillingham făcu prezentările. Nici urmă de îndoială. Doamnele din Societatea literară de joi după-amiaza nu erau încântate să-l vadă. De fapt, putea să jure că detectase iritare și suspiciune pe chipurile lor. Ai fi crezut chiar că bunele doamne ar fi preferat ca el să nu se fi aflat deloc acolo.

Gillingham încheie rapid formalitățile.

— Domnișoarele Inglebright, domnișoara Bracegirdle, domnișoara Hornsby și domnișoara Ostly.

Femeile răspunseră politicos, dar rece. Nu era nici o domnișoară Faringdon, constată Simon. Se simțea ușurat, însă asta complica lucrurile în același timp. Spera că domnișoara doar întârzia.

— Frumos din partea dumneavoastră să vă alăturați întâlnirii noastre, milord, rosti placid domnișoara Bracegirdle, o femeie înaltă, osoasă, cu o față prelungă.

— Da, într-adevăr, declară afectat cea mai în vârstă din cele două surori Inglebright. Lăsa impresia că nou-venitul ar fi făcut mai bine să se fi dus în schimb la vânătoare. Ce amabil din partea dumneavoastră să vă aplecați asupra micii noastre societăți de țară! Mă tem că ne veți considera destul de neinteresante, însă. Nu e nicio asemănare cu marile saloane din Londra.

— Nu, nu, nicio asemănare, gânguri domnișoara Ostly, plinuță și prost îmbrăcată. Am rămas cam în urmă aici, milord.

— Saloanele din Londra nu m-au impresionat în mod deosebit, spuse Simon, uimit de primirea care i se făcea. Ceva nu era în regulă. Doar câteva grupuri de doamne vorbărețe și filfizoni care preferau să discute ultimele scandaluri și nu ultimele lucrări de literatură, continuă el.

Cele cinci femei se priviră stânjenite. Cea mai tânără dintre domnișoarele Inglebright își drese vocea.

— Uneori, și noi mai pălăvrăgim despre astfel de prostii, milord. Știți cum e la țară. Abia așteptăm să vină cineva de la oraș cu ultimele bârfe.

— Atunci aș putea să vă furnizez ultimele noutăți, răspunse Simon, pe jumătate amuzat. Nu aveau să scape atât de ușor. Intenționa să plece când voia el.

Femeile se priviră una pe cealaltă, părând mai nesigure și enervate ca oricând. În momentul acela le atrase atenția sunetul de potcoave de pe drum.

— Ah, uite-o și pe domnișoara Faringdon, spuse domnișoara Hornsby, părând să se bucure sincer pentru prima dată.

„Misterioasa domnișoară Faringdon“, se gândi Simon; când se uită peste umăr, văzu o iapă gri bălțată galopând spre micul grup. I se puse un nod în stomac.

În primul rând, femeia din șa călărea bărbătește și nu pe lateral. În al doilea rând, această membră a clanului Faringdon nu era nici pe departe blondă. Niște cârlionți de un roșu aprins săltau în dezordine sub o bonetă veselă de pai.

Pe chipul doamnei sclipea ceva. Simon era foarte intrigat. Emily Faringdon purta o pereche de ochelari cu rame de argint. Îi privi țintă câteva secunde. Nicio altă femeie pe care o cunoștea n-ar fi purtat ochelari în public.

— Domnișoara Emily Faringdon, îl informă în șoaptă lordul Gillingham. Aparține unei familii simpatice, deși sunt niște cartofori cu toții. Toată lumea îi numește Faringdonii cei flușturatici și neisprăviți, știi? Asta cu excepția domnișoarei Emily. Ce fată drăguță. Păcat de incidentul nefericit din trecutul ei.

— A, da. Incidentul. Simon își aminti bârfa pe care o scosese recent de la gazda lui. Fusese o informație extrem de utilă. Deși nu deținea încă toate detaliile, cunoștea destule despre trecutul lui Emily ca să se bizuie pe un avantaj tactic important în campania pe care era pe punctul să o lanseze.

Nu reușea să-și ia privirea de la Emily Faringdon. Văzu cu uimire o mână de pistrui răspândiți pe nasul delicat. Iar ochii din spatele lentilelor sclipitoare erau foarte verzi. Incredibil de verzi.

Lordul Gillingham tuși discret.

— N-ar fi trebuit să spun nimic, murmură el. S-a întâmplat pe când avea doar nouăsprezece ani, săraca de ea. Este totul în trecut. Nimeni nu mai vorbește despre asta, evident. Am încredere că n-o vei face nici dumneata.

— Bineînțeles că nu, murmură Simon.

Interlocutorul său se îndreptă puțin în șa și-i zâmbi binevoitor lui Emily.

— Bună ziua, domnișoară Emily.

— Bună ziua, milord. Ce zi încântătoare, nu-i așa? Emily își opri iapa și-i zâmbi cu căldură lui Gillingham. Ne însoțiți în după-amiaza asta? Începu să descalece fără ajutor.

— Permiteți-mi, domnișoară Faringdon. Simon cobora deja din șa, aruncându-i frâiele tovarășului său. O privi rapid pe Emily în timp ce înainta spre ea. Încă nu-i venea să creadă că-și găsise în sfârșit prada. Toți Faringdonii pe care îi văzuse până atunci fuseseră înalți, blonzi și incredibil de arătoși.

Uitându-se acum la ea, Simon nu putea decât să presupună că, în urmă cu douăzeci și patru de ani, vreo zână mai răutăcioasă strecurase un copil pe ascuns în leagănul din casa familiei Faringdon. Ba Emily aducea chiar puțin a spiriduș. În orice caz, nu amintea nici pe departe de o zeiță impunătoare. Era mult prea scundă, foarte slabă și nu avea deloc sâni. Într-adevăr, totul la ea părea firav, de la năsucul în vânt la curba blândă a șoldului, aproape imperceptibilă sub materialul greu al costumului demodat de călărie.

Lumina soarelui licări din nou pe lentilele ochelarilor când Emily se întoarse către Simon. Acesta se trezi pironit de privirea ei verde în care strălucea un amestec revigorant de inteligență vioaie și inocență binevoitoare.

Simon hotărî că domnișoara Emily Faringdon avea să se dovedească a fi oricum, numai plictisitoare nu. Puțin cam în urmă cu moda, evident, însă defel plictisitoare. „E exact ca scrisorile ei, la urma urmei“, se gândi el. Doamna era originală.

Se întinse spre ea, cuprinzându-i talia fină. O simți ușoară și suplă sub degetele lui. „Puternică pentru înălțimea ei. Și plină de vitalitate feminină.“

La naiba! Se încingea doar atingând-o. Simon se încruntă și își redobândi imediat stăpânirea de sine.

Gillingham începu să le facă cunoștință în grabă, dar Emily nu asculta cu atenție.

— Mulțumesc, domnule, spuse ea cu respirația puțin întretăiată. Se concentra asupra săculețului de mână pe care îl legase de șa. A spus Blade? Doamne sfinte, nu ni se întâmplă prea des să fim vizitate de un conte joi după-amiaza.

— Numele meu de botez e Simon. Simon Augustus Traherne, rosti Simon apăsat. Cred că mă cunoașteți mai degrabă ca S.A. Traherne, domnișoară Faringdon.

Emily Faringdon rămase cu gura căscată, și ochii ei verzi se măriră de groază în spatele lentilelor.

— S.A. Traherne? Nu, nu se poate să fiți domnul Traherne. Se smuci în spate, ieșind din prinsoarea lui, de parcă ar fi ars-o.

— Aveți grijă, domnișoară Faringdon, strigă Simon văzând cum iapa își înălța capul brusc, alarmată.

Avertismentul lui veni însă prea târziu. Cizma lui Emily lovi accidental pântecele rotund al iepei, care, simțindu-se ofensată de un asemenea tratament, se dădu într-o parte, agitată. Săculețul de mână se lovi de coastele animalului.

Ochelarii lui Emily îi căzură pe vârful nasului. Încercă să-i împingă la loc, chinuindu-se să-și controleze în același timp patrupedul. Dar era deja pe jumătate descălecată și, când iapa sforăi și se trase iarăși în lateral, înclinându-se, tânăra femeie începu inevitabil să alunece în jos.

— Dumnezeule, țipă domnișoara Bracegirdle, cade de pe cal.

— Așa este, confirmă lordul Gillingham, evident îngrijorat.

Una dintre domnișoarele Inglebright se repezi să apuce căpăstrul, însă aceasta fu ultima picătură pentru iapă.

Animalul se ridică pe picioarele din spate, lovind aerul cu copitele din față.

— La naiba, murmură Emily, pierzându-și complet echilibrul și căzând direct în brațele lui Simon, care o așteptau larg deschise.

capitolul 2

Emily își dori ca podeaua de la Rose Cottage să se caște sub scaunul ei și să o înghită cu totul. Era îngrozită. Era umilită. Ar fi dat orice să leșine pe loc. Din nefericire, nu era chiar atât de delicată și sensibilă.

Furia îi întuneca mințile. Era absolut intolerabil ca marea dragoste a vieții ei să apară pe furiș și să o prindă complet nepregătită pentru o astfel de ocazie monumentală.

Sorbi din ceai ca să-și calmeze nervii, ascultând sporovăială haotică a membrelor societății literare despre articolele dintr-un număr recent al Edinburgh Review. Se simțea o lipsă totală de entuziasm cu privire la acest proiect.

Ceașca zăngăni când Emily o puse pe farfurie. Sunetul o făcu să-și dea seama cât de încordată era. În ritmul ăsta, era doar o chestiune de timp până să verse ceaiul pe covor.

— Presupun că n-ar trebui să mă surprindă recenzia la ultima scriere a lui Southey. Vocea calmă, profundă a lui Simon tranșă o conversație agitată despre lucrarea destul de anostă a lui John MacDonald, O monografie geografică a Imperiului Persan. Ca de obicei, redactorii au fost complet pe lângă subiect în comentariile lor. Pur și simplu nu știu cum să-l abordeze pe Southey. Bineînțeles, se pare că nu știu cum să-i abordeze nici pe Wordsworth sau Coleridge, nu-i așa? Ai crede că au ceva de împărțit cu Poeții lacului. Discuția slăbuță, care oricum începuse destul de greu, în scurt timp se opri de tot. Din nou. Simon sorbi din ceai și își privi interlocutoarele, dându-le prilejul să răspundă. Când nu vorbi nimeni, încercă să reia conversația. Bineînțeles, la ce te poți aștepta de la adunătura aia de scoțieni care se autointitulează critici literari? Cum a spus și Byron acum câțiva ani, criticii din Edinburgh sunt meschini și răutăcioși. Tind să fiu de acord. Ce părere are micul dumneavoastră grup despre asta?

— Vă referiți la poemul satiric al lui Byron, Barzi englezi și critici scoțieni, domnul meu? reuși să întrebe politicos domnișoara Hornsby.

— Corect. Nerăbdarea transpărea clar din vocea lui Simon.

Domnișoara Hornsby se albi de parcă ar fi fost înțepată de o viespe. Vreo două doamne își dreseră glasurile și se priviră agitate.

— Mai doriți ceai, milord? se interesă Lavinia Inglebright, apucând ceainicul.

— Mulțumesc, rosti Simon sec.

Emily se crispă sesizând iritarea și frustrarea contelui, pe măsură ce conversația se transforma iarăși într-o flecăreală lipsită de substanță, dar nu-și putu reprima un zâmbet fugar. Efectul glacial pe care îl avea Simon asupra Societății literare de joi după-amiaza o amuza.

Era ca și cum ai fi avut de-a face cu un dragon. Știai că trebuie să fii foarte politicos, dar nu prea aveai habar cum să te porți cu creatura.

Așezat la locul de onoare, în apropierea șemineului, S.A. Traherne părea să ocupe tot spațiul disponibil din încăperea aceea micuță, înzorzonată, feminină. De fapt, o copleșea cu masculinitatea lui puternică, emanând o primejdie subtilă.

În timp ce-l observa pe ascuns, tânăra femeie se simți cuprinsă de un fior ciudat. Contele era bine făcut, musculos, zvelt și lat în umeri. Coapsele puternice îi erau clar evidențiate de pantalonii strâmți. Emily sesiză că Lavinia Inglebright privea neliniștită scaunul delicat pe care stătea el. Săraca Lavinia se temea probabil că piesa fragilă de mobilier avea să se rupă în bucăți. Se întrezărea un dezastru social.

„Ce-i drept, contele căzut printre rămășițele scaunului Laviniei Inglebright ar fi o priveliște interesantă“, își spuse în sinea ei. În clipa următoare hotărî că o lua razna. De ce nu se încheia odată după-amiaza asta interminabilă?

Își înăbuși un geamăt și miji ochii, încercând să găsească masa cea mai apropiată, unde să-și așeze cu grijă ceașca și farfuria zornăitoare. Fără ochelari, totul era doar o ceață colorată. Bineînțeles, îi ștersese și-i pusese în săculețul ei imediat ce contele o lăsase jos din brațe. Dar răul fusese deja făcut. Fusese văzută cu ei.

După atâtea luni de speranțe tainice, când își cunoscuse în sfârșit marea dragoste a vieții avusese ochelarii pe nas. Era pur și simplu de nesuportat.

Iar dezastrul nici măcar nu se încheia acolo. Blade o văzuse și călărind bărbătește. În plus, o surprinsese purtând o bonetă demodată și cel mai vechi costum de călărie al ei. Evident, nu-și acoperise pistruii cu pudră înainte să plece de la St. Clair Hall. Nu se deranja niciodată să se pudreze când era la țară. Toți cei din Little Dippington știau deja cum arăta.

Doamne, ce eșec.

Pe de altă parte, Simon Augustus Traherne, conte de Blade, era chiar perfect, așa cum știuse că avea să fie. Ce-i drept, răceala din privirea lui stranie o luase pe nepregătite, însă era de așteptat ca ochii unui dragon să aibă o lucire de gheață, se gândi ea.

Și nici nu putea să-l acuze pentru duritatea neașteptată a trăsăturilor sale. Doar nu era vina lui Blade că nu exista nici urmă de blândețe sau moliciune în nasul acela îndrăzneț, pomeții înalți și maxilarul parcă tăiat în piatră. Era chipul unui om cu un mare caracter, se gândi Emily. Un chip pe care se citea o voință enormă. Pur și simplu un model de perfecțiune masculină.

Ce păcat că era conte! Prăpastia dintre ei era mult mai amplă acum decât atunci când el fusese pur și simplu S.A. Traherne.

Ceașca și farfuria din mâna ei zornăiră riscant când se aplecă înainte.

— Permiteți-mi să iau eu ceașca, domnișoară Faringdon. Degetele lui puternice și calde se atinseră de ale ei când îi luă abil obiectele de porțelan din mână.

— Mulțumesc. Emily își mușcă buza și se lăsă pe spate. Groaza ei depășise orice limite. Evident, probabil că fusese pe punctul de a-și pune ceașca și farfuria în poala cuiva, poate chiar a lui. La naiba. Înălță o rugăciune disperată să scape din acest coșmar.

— Sugerez să vă puneți ochelarii, domnișoară Faringdon, murmură Simon în șoaptă, în timp ce doamnele începură să dezbată fără prea mult chef despre corectitudinea recenziilor din Edinburgh Review. Nu are sens să bâjbâiți pe jumătate oarbă. Suntem prieteni vechi. În ceea ce mă privește, nu trebuie să vă preocupe moda.

— Bănuiesc că aveți dreptate, milord, oftă Emily. În orice caz, m-ați văzut deja cu ei, nu-i așa? Cotrobăi prin săculețul ei după ochelari și și-i puse pe nas. În fine, văzu mai limpede chipul sculptat al lui Simon și ochii lui stranii. Își dădu seama că acesta o observa foarte atent și se gândi că-i putea citi gândurile. Nu prea corespund așteptărilor dumneavoastră, nu-i așa, milord?

Buzele contelui se ridicară într-un zâmbet.

— Sunteți și mai interesantă în persoană decât în scrisorile dumneavoastră, domnișoară Faringdon. Vă asigur, nu sunt absolut deloc dezamăgit. Sper doar să puteți spune același lucru despre mine.

Emily căscă gura, uluită. O închise rapid la loc.

— Dezamăgită? se bâlbâi ea. O, nu, nicidecum, domnule Traherne, adică milord. Roși, amintindu-și că avea douăzeci și patru de ani și nu era o școlăriță prostuță. În plus, coresponda cu bărbatul acesta de luni de zile.

— Bine. Să continuăm atunci. Simon părea satisfăcut. Sorbi iarăși din ceai strâmbându-se ușor, de parcă savoarea nu-i era întru totul pe plac.

Hotărâtă să se comporte ca un adult, Emily se forță să participe la conversația greoaie din jurul ei. Întrucât doamnele izbutiseră în sfârșit să încropească o discuție despre influența Poeților lacului, făcu tot posibilul să-și aducă o contribuție cât de cât inteligentă. Contele sorbi în tăcere din ceai pentru o vreme.

Tocmai ce se simțea mai în largul ei când, din senin, Simon lăsă din mână ceașca și interveni. În salonașul cochet, cuvintele sale avură efectul unei bombe.

— Că tot veni vorba de Byron și cei de felul lui, rosti contele calm, a avut cineva ocazia să citească ultima lucrare a lordului Ashbrook, Eroul din Marliana? Personal, mi s-a părut o imitație destul de slăbuță a lui Byron. Iar asta e o afirmație blândă. Tipul pur și simplu nu e la fel de interesant ca Byron, nu-i așa? Îi lipsește un simț puternic al ironiei. Dar fără îndoială că Asbbrook e destul de îndrăgit în unele cercuri, în prezent. Sunt curios să aflu care e părerea dumneavoastră. Comentariul aparent inofensiv îngheță atmosfera din încăpere. Domnișoarele Inglebright își ținură respirația la unison. Gura domnișoarei Bracegirdle tremura din cauza șocului. Domnișoara Hornsby și domnișoara Ostly se uitară una la cealaltă. Emily își coborî ochii spre mâinile pe care le ținea împreunate foarte strâns în poală. Chiar și Simon, cu toată sofisticarea și tot calmul lui, părea oarecum speriat de tăcerea de plumb care se lăsase în salon. Era o tăcere de-a dreptul ostilă și acuzatoare, diferită de cele de dinainte. Contele privi în jurul lui ușor îngrijorat. Să înțeleg că n-ați avut prilejul să citiți poemul epic al lui Ashbrook?

— Nu, milord. N-am avut. Emily își coborî pleoapele, conștientă de văpaia care-i mistuia obrajii. Se întinse din nou după ceașca de ceai, încercând cu disperare să găsească o ocupație degetelor tremurânde.

— Nu ați pierdut mare lucru, vă asigur, spuse Simon fără tragere de inimă. Ochii lui aurii trădau o curiozitate periculoasă; aducea cu un dragon care descoperise o posibilă pradă.

Doamnele din Societatea literară de joi după-amiaza se treziră brusc la viață. Ca și când menționarea numelui lui Ashbrook le pusese în mișcare, preluară controlul asupra conversației. Vocile lor se ridicară puternic, umplând salonul cu o dezbatere lungă și prozaică despre o lucrare recentă numită Patronage, de Maria Edgeworth. Chiar și criticii din Edinburgh, care în mod normal o lingușeau pe domnișoara Edgeworth, găsiseră cu greu câteva lucruri bune de spus despre acest roman. Membrele cenaclului îl sfârtecară pur și simplu în bucăți.

Cu un zâmbet rece, de necitit, Simon se lăsă pe spate în scaun și permise ca discuția să se dezlănțuie în jurul lui.

— Iertați-mă, îi murmură el lui Emily. Se pare c-am făcut o alegere nefericită.

Emily, care tocmai sorbea din ceai, se înecă.

— Chiar deloc, milord, reuși ea să îngaime cu răsuflarea întretăiată și ochii umeziți. Doar că nu cunoaștem foarte bine scrierile lordului Ashbrook.

— Înțeleg. Simon se întinse și o bătu între umeri.

Emily se clătină sub forța loviturii, după care își recăpăta echilibrul și respirația.

— Mulțumesc, milord, șopti ea.

— Cu plăcere. Afișând un surâs sardonic, Blade se ridică în picioare. În salon se lăsă din nou tăcerea, de data asta plină de speranță. Bărbatul ridică o sprânceană. Cu îngăduința dumneavoastră, doamnelor, trebuie să plec. I-am promis lui Lady Gillingham că mă întorc devreme. Sper că voi avea plăcerea imensă de a vă revedea. Vă asigur că a fost o după-amiază foarte instructivă.

Urmară câteva minute de curtoazie haotică, timp în care Simon fu condus degrabă spre ușa căsuței. Făcu o plecăciune politicoasă și se îndreptă spre poartă, unde îl aștepta legat armăsarul. Încălecă, își înclină pălăria și o porni la galop.

Un val de ușurare se lăsă din nou peste Rose Cottage. Celelalte cinci femei se întoarseră ca una spre Emily.

— Credeam că nu mai pleacă, murmură Priscilla Inglebright, trântindu-se în scaun. Lavinia, ce-ar fi să ne torni încă o ceașcă de ceai, te rog?

— Sigur. Sora ei luă ceainicul, în timp ce doamnele se reașezară pe locurile lor. Ce șoc am avut când lordul Gillingham a trimis vorbă că Blade voia să ne viziteze azi. Nu puteam să refuz. Gillingham mi-a spus că musafirul său e un personaj foarte important la Londra.

— Presupun că e un om de vază, comentă sora ei, dar nu se potrivește deloc în grupul nostru.

— Deloc. Domnișoara Hornsby oftă. Era ca și cum trebuia să întreținem o fiară enormă care a nimerit cumva la noi în salon.

— Un dragon, sugeră blând Emily.

— Un dragon e o descriere foarte potrivită, încuviință domnișoara Ostly. Are un aer primejdios, nu-i așa? Ochii ăia ciudați te îndeamnă să fii foarte precaut. Te trec fiori de gheață când îi vezi.

— Ar trebui să fim foarte flatate că ne-a vizitat un conte, dar, sinceră să fiu, mă simt incredibil de ușurată c-a plecat. Bărbații de felul lui nu au ce căuta la un cenaclu de țară ca al nostru, afirmă Priscilla Inglebright. E absolut extenuant să înfrunți o asemenea personalitate.

— Mi se pare că familia lui a locuit prin apropiere la un moment dat. Lavinia se încruntă, căzută pe gânduri.

Emily tresări.

— Ești sigură?

— O, da. Au trecut mai bine de douăzeci de ani de-atunci. Eu și Priscilla ne mutaserăm de curând aici. Familia contelui deținea destul de multe pământuri prin jur, dacă-mi amintesc bine. Lavinia se opri brusc, cu o expresie ciudată în privire. Dar, cum am spus, asta a fost cu peste douăzeci de ani în urmă și nu țin minte toate detaliile.

— E culmea că a trebuit să-și facă apariția tocmai azi, remarcă domnișoara Hornsby. Așteptam și noi vești de la Emily și-a trebuit să petrecem o oră discutând ultimele cronici literare. Extrem de frustrant. Dar măcar putem trece la treabă acum. Se întoarse cu o privire întrebătoare spre tânăra femeie. Ei bine, draga mea? Cum a mers?

Emily își împinse mai ferm ochelarii pe nas și își apucă săculețul de mână. Își simțea mintea mult mai clară acum că S.A. Traherne plecase.

— Stimate membre ale Societății literare de joi după-amiaza, sunt încântată să vă aduc vești bune. Scotoci prin săculeț în timp ce vorbea, scoțând niște hârtii. Acțiunile la canalul navigabil pe care le-am cumpărat au fost vândute cu un profit respectabil. Am primit raportul domnului Davenport cu poșta de azi-dimineață. A dus deja cambiile la bancă și a depus sumele în conturile voastre.

— Măi să fie, exclamă domnișoara Bracegirdle cu o strălucire veselă în ochi. S-ar putea să-mi permit totuși căsuța de la capătul străzii. Ce ușurare să știu că voi avea un acoperiș deasupra capului după ce-mi pleacă la școală ultima odraslă!

— Ce palpitant, declară domnișoara Hornsby. Gândește-te, Martha, se întoarse ea spre domnișoara Ostly, așa ne putem asigura o pensie decentă.

— Foarte bine, răspunse Martha Ostly, din moment ce-a devenit destul de clar că niciunul dintre angajatorii noștri nu se va chinui să ne ofere așa ceva. Ce ușurare să te gândești că n-o să-ți petreci bătrânețile în sărăcie!

— În ritmul ăsta, eu și Lavinia vom avea curând suficienți bani ca să ne deschidem propriul pension pentru domnișoare, spuse Priscilla Inglebright fericită. Ni s-a părut un vis imposibil, și acum e pe cale să se împlinească.

— Mulțumită lui Emily, adăugă Lavinia Inglebright zâmbindu-i călduros celei mai tinere membre din grup.

— Mă cutremur când îmi imaginez ce s-ar fi ales de noi dacă nu ne-ai fi sugerat planul incredibil de a pune banii în comun și de a investi în acțiuni și fonduri, Emily. Domnișoara Hornsby dădu din cap. Eu, una, mă îngrozeam la gândul că va trebui să am grijă de vreo rudă vârstnică. Am niște neamuri înfiorătoare, te umilesc pentru cel mai mic gest caritabil.

— Suntem salvate și îi datorăm totul lui Emily, conchise domnișoara Bracegirdle. Dacă te putem răsplăti cumva, să ne spui numaidecât.

— M-ați răsplătit peste măsură fiind prietenele mele, le asigură Emily. Nu voi uita niciodată ce-ați făcut pentru mine acum cinci ani, când mă umplusem de rușine.

— Prostii, draga mea, spuse domnișoara Bracegirdle. Pur și simplu am insistat să iei parte la reuniunile noastre de joi după-amiaza, ca de obicei.

„Și le-ați arătat astfel foarte clar tuturor că oamenii cumsecade din Little Dippington nu o vor ostraciza pe fiica familiei Faringdon doar din cauza Incidentului nefericit“, se gândi Emily, cuprinsă de un val de afecțiune. Avea să le fie mereu recunoscătoare acelor doamne.

Cu o licărire poznașă în ochi, Lavinia Inglebright se ridică și propuse:

— Știți ce? Cred c-ar trebui să sărbătorim. Să aduc sticla aia de Bordeaux pe care am păstrat-o pentru ocazii speciale, Priscilla?

— Ce idee încântătoare! exclamă sora ei.

Simon se văzu obligat să-și plimbe armăsarul aiurea printre copaci aproape o jumătate de oră înainte ca prada lui să binevoiască să apară.

Contele fumega în sinea lui. Lucrurile nu începuseră chiar așa de bine precum anticipase el când aranjase să participe la reuniunea de joi după-amiaza. Obligat să însceneze o retragere strategică, se hotărâse să o aștepte în pădurice pe Emily, care urma să se întoarcă la St. Clair Hall.

Se așteptase ca întrunirea societății literare să se încheie la scurt timp după plecarea lui, dar era evident că bunele doamne găsiseră în sfârșit un subiect de discuție. Frigul îi intrase în oase, deși era o după-amiază neobișnuit de caldă. La urma urmei, era sfârșitul lui februarie.

Lap Seng necheză încet și își ciuli urechile fine. Simon îl struni și ascultă. Auzi la distanță sunetul unui cal venind la trap.

— Era și vremea, mârâi el încălecând la loc. Apoi se încruntă când auzi vocea lui Emily intonând vioi, dar fals, un cântecel.

— La ce-s buni bărbații, vă întreb, doamnelor/Dac-am avea un dram de minte, i-am azvârli în ghearele dracilor./Toate au cică un rost pe lume, până și lipitorile/Dar rostul bărbaților nu-l putem dibui/Decât dacă le umblămîn izmene, căutându-le comorile.

În pofida proastei lui dispoziții, Simon se trezi rânjind. Se pare că membrele societății se delectaseră cu ceva mai tare decât ceaiul după plecarea lui.

Apucă mai strâns frâiele și îl scoase pe Lap Seng dintre copaci, în mijlocul drumului. O clipă mai târziu, iapa pestriță a lui Emily apăru tropăind de după curbă.

La început, tânăra femeie nu-l văzu. Era mult prea concentrată asupra cântecului obscen. Ochelarii îi străluceau în lumina soarelui și cârlionții roșii îi săltau pe ritmul melodiei. Pe Simon îl cuprinse brusc dorința de a vedea cum i-ar fi arătat părul de culoarea focului dacă l-ar fi lăsat să-i cadă liber pe umeri.

— Fir-ar să fie, bombăni el pe sub mustață. Ultimul lucru pe care și-l dorea era să fie atras fizic de femeia asta. Trebuia să-și păstreze mintea limpede și să-și urmeze scopul. Răzbunarea cu sânge-rece presupunea gândire cu sânge-rece. Bună ziua, domnișoară Faringdon.

Emily își opri calul, uluită.

— Milord, ce căutați aici, pentru numele lui Dumnezeu? Era roșie la față și în ochii ei de spiriduș se citea panica. V-ați pierdut? Familia Gillingham locuiește chiar peste delușorul acela. Trebuie doar să faceți stânga la pârâu și să urcați colina de-a curmezișul.

— Mulțumesc, spuse Simon. Dar vă asigur că nu m-am pierdut. Vă așteptam. Începusem să mă tem că ați apucat alt drum spre casă.

Ea îl privi inexpresiv.

— Dar ați spus că familia Gillingham vă aștepta să ajungeți devreme.

— Mărturisesc c-a fost o scuză ca să pot pleca. Am avut impresia clară că prezența mea le inhiba pe bunele doamne de la societatea literară.

— Mă tem c-aveți dreptate, milord. Nu suntem deloc obișnuite să primim în rândurile noastre un dragon – îngrozită, încercă imediat să o dreagă – adică un conte.

— Un dragon, hm? Așa mă considerați dumneavoastră, domnișoară Faringdon?

— O, nu, domnul meu, îl asigură ea rapid. Ei bine, poate că există o anumită asemănare la nivelul ochilor.

Simon zâmbi larg.

— Dar dinții?

— O asemănare extrem de mică. Dar vă asigur că absolut nesemnificativă, milord. Corespundeți pe deplin imaginii pe care mi-am făcut-o din scrisorile dumneavoastră.

Simon expiră încet, străduindu-se din răsputeri să nu-și piardă răbdarea.

— V-ar plăcea să mă însoțiți într-o plimbare? Avem multe de discutat.

— Avem?

— Bineînțeles. Suntem prieteni vechi, nu-i așa?

— Suntem?

— Corectați-mă dacă greșesc, domnișoară Faringdon, dar aveam impresia că am corespondat câteva luni de zile.

Ea începu să se agite.

— O, da, milord. Cu siguranță. Categoric. Buclele ei roșii săltară sub bonetă când dădu din cap a încuviințare. Simt că vă cunosc de ani de zile.

— Sentimentul e reciproc.

— Doar că nu mă așteptam să vă cunosc în persoană.

— Înțeleg. Ce spuneți de-o plimbare pe malul pârâiașului? Simon descălecă și se îndreptă cu pași mari și hotărâți spre ea, trăgându-l pe Lap Seng.

Ea îl privi cu o dorință nedisimulată.

— Mi-ar plăcea foarte mult, milord, dar mă tem că nu s-ar prea cuveni.

— Prostii. Cine să ne vadă? Și chiar dacă ne-ar observa cineva împreună, nu ar avea de ce să comenteze. La urma urmei, tocmai ce ni s-a făcut cunoștință, potrivit uzanțelor, la întrunirea unui cenaclu respectabil.

Ezitarea ei dispăru imediat. Îi zâmbi radios.

— Aveți dreptate, milord. Nu-mi vine să cred că în sfârșit ne-am întâlnit. E încununarea tuturor speranțelor mele.

Începu să coboare de pe iapă și Simon se întinse să o ajute. De data asta, spre dezamăgirea lui, nu-și mai pierdu echilibrul și nu i se prăbuși în brațe. O parte din el își dorea să simtă din nou trupul acela moale, ușor și feminin.

— Îmi pare rău că v-am luat prin surprindere în după-amiaza asta, spuse el, mânând caii înspre pădurice. Sperasem să vă surprind. Știu ce mult vă plac surprizele.

— Foarte atent din partea dumneavoastră. Chiar îmi plac surprizele. Emily se opri, după care specifică: de cele mai multe ori.

— Dar nu întotdeauna, zâmbi el.

— Aș fi vrut din tot sufletul să fiu pregătită pentru întâlnirea noastră. Nici nu vă imaginați cum am întors pe toate părțile scrisoarea primită azi-dimineață. Am presupus că voi avea la dispoziție săptămâni întregi ca să pun la punct toate detaliile. Nu c-ar fi contat prea mult, bănuiesc.

Contele o privi și își dădu seama că-i ajungea doar până la umăr. Era mică, însă mișcările ei aveau o eleganță încântătoare.

— Permiteți-mi să vă spun că arătați excelent, domnișoară Faringdon. Într-adevăr, m-ați fermecat din clipa în care v-am văzut.

— Chiar așa? Își încreți nasul, vădit uluită de afirmația lui.

— Absolut.

— Vă mulțumesc, milord. Vă asigur că și eu am fost la fel de fermecată. De dumneavoastră, vreau să spun.

„Va fi aproape prea ușor“, se gândi Simon.

— Dar nu voiam să vă supăr pe dumneavoastră sau pe doamnele de la societatea literară, declară el cu glas tare. Iertați-mă, vă rog.

— Vedeți dumneavoastră, astăzi nu plănuiserăm să discutăm despre poezie sau ultimele recenzii, îi explică Emily, pășind ușor în dreptul lui.

— Despre ce aveați de gând să discutați?

— Investiții, spuse ea fluturând nonșalant din mână.

— Investiții?

— Da, îmi dau seama că trebuie să vi se pară incredibil de plictisitor. Îl privi neliniștită. Vă asigur că astăzi a fost o zi mai deosebită. Aveam să le dau prietenelor mele niște vești excelente despre unele plasamente pe care le-am făcut în numele lor. Știți, le îngrijorează situația pensiilor lor. Și pe bună dreptate.

— Vă ocupați de pensiile lor?

— Mă pricep cât de cât la chestiunile financiare, așa că fac tot ce pot. Doamnele pe care le-ați cunoscut astăzi s-au purtat foarte frumos cu mine. Măcar atât pot face ca să le răsplătesc. Îi zâmbi liniștitor. Dar vă promit că în mod normal ne petrecem timpul dezbătând ultimele romane și volume de poezii. Chiar săptămâna trecută am analizat cu mare atenție cartea domnișoarei Austen, Mândrie și prejudecată. Voiam să vă scriu despre asta.

— Cum vi s-a părut romanul?

— E foarte agreabil în felul lui. Adică domnișoara Austen e cu siguranță o scriitoare foarte bună. Are un dar neîntrecut de a scoate în evidență anumite tipuri de personaje, dar…

— Dar? Era curios fără să vrea.

— Subiectele ei sunt atât de obișnuite, nu credeți? Se referă la tipuri umane și evenimente atât de comune!

— Domnișoara Austen nu e Byron, sunt de acord.

— Așa e, aprobă Emily cu entuziasm. Cărțile ei sunt destul de antrenante, însă le lipsește exotismul ce răzbate din scrierile lordului Byron, ca să nu mai pomenim de spiritul de aventură și de pasiunea exacerbată. La cenaclul nostru tocmai am terminat de citit Ghiaurul.

— Și v-a plăcut, să înțeleg?

— O, da. O atmosferă splendidă, aventuri remarcabile, pasiuni incitante – mi-a plăcut la fel de mult ca Childe Harold. Abia aștept următorul poem al lui Byron.

— Dumneavoastră și majoritatea londonezilor.

— Spuneți-mi, milord, ați auzit cumva cum se pronunță mai exact „G“-ul din Ghiaurul[1]? E dur sau moale? Joia trecută am discutat destul de mult pe tema asta și niciuna dintre noi nu era sigură, deși domnișoara Bracegirdle, care stăpânește excelent istoria antică, consideră c-ar trebui să fie moale.

— E o chestiune încă nesoluționată, din câte știu eu, răspunse ambiguu Simon. Încă nu avusese ocazia să citească poemul și nici nu intenționa să o facă. Citise literatură romantică și poezie doar cât să-și pună la punct capcana. Acum că lațul era pe cale să se strângă în jurul prăzii, nu-l mai interesau câtuși de puțin poemele tratând despre pasiune și aventură. Avea lucruri mult mai bune de făcut.

— Nu c-ar conta realmente, spuse Emily. Treaba cu „G“-ul, vreau să spun.

— Pentru Byron ar trebui să conteze, zise el ridicând din umeri. Ajunseseră la pârâu și erau acum în siguranță, feriți de orice priviri curioase. Se întoarse o luă spre dreapta, în amonte.

Emily își ridică fustele costumului de călărie ponosit cu un gest grațios care conferi ținutei mai multă eleganță decât avea de fapt. Se uită curioasă la peisajul din jur.

— Mă scuzați, milord, dar se pare că știți încotro mergeți. Vă amintiți cărarea asta din vremea copilăriei?

Simon îi aruncă o privire piezișă. Bineînțeles, era clar că avea să afle despre asta destul de curând.

— De unde știți că familia mea a avut o casă aici?

— Lavinia Inglebright a pomenit despre asta.

— A trecut foarte mult timp de atunci, spuse Simon precaut.

— Totuși, ce coincidență uluitoare, nu-i așa? Imaginați-vă doar, milord, ați început să corespondați cu mine deoarece ați descoperit întâmplător că vă împărtășeam interesul pentru literatura romantică. După aceea se vădește că ați locuit lângă Little Dippington când erați mic. Iar acum facem cunoștință. Incredibil!

— Viața e plină de coincidențe bizare.

— Prefer să cred că e vorba de soartă. Știți ce? Văd cu ochii minții un băiețel alergând pe lângă pârâu, poate cu un câine. Aveați un câine, milord?

— Cred că da.

— Mă gândeam eu. Eu însămi vin des pe aici. Vă amintiți poemul meu intitulat Versuriîntr-o zi de vară pe malul unui iaz?

— Destul de bine.

— L-am scris pe când contemplam iazul micuț din fața noastră, îl informă ea cu mândrie. Poate vă amintiți un vers sau două din el?

Simon aruncă o singură privire la expresia plină de speranță din ochii ei verzi și se trezi scotocind cu disperare prin minte după un pasaj din poemul suav, dar ușor de uitat pe care i-l trimisese mândră într-una dintre ultimele ei scrisori. Fu extrem de ușurat când memoria lui excelentă îi veni în ajutor. Făcu o încercare cu primele două versuri.

— „Privește iazul presărat cu stropi de soare încins.

Stau lângă el visând comorile-i de nedescris.“

— V-ați amintit! Emily părea la fel de încântată de parcă i-ar fi oferit o lădiță de giuvaieruri. În clipa următoare i se destăinui roșind: Îmi dau seama c-ar trebui să rescriu anumite părți. Nu-mi place foarte mult felul în care „nedescris“ rimează cu „încins“. „Aprins“ sau „stins“ s-ar potrivi mai bine, nu credeți?

— Păi, începu Simon precaut, e greu de spus.

— Nu c-ar conta prea mult în momentul de față, îi spuse ea vioi. Lucrez la un proiect important și va dura o vreme până să mă întorc la Versuri într-o zi de vară pe malul unui iaz.

— Un proiect important? Cumva, discuția începuse să-i scape printre degete, constată el.

— Da, l-am numit Doamna misterioasă. Va fi un poem epic de mare amploare, cu aventuri și pasiuni întunecate, în stilul lui Byron. Își ridică timidă privirea spre el. Sunteți singurul, în afară de membrele societății literare, căruia i-am spus până acum, milord.

— Sunt onorat, rosti el cu o mică plecăciune. Aventură și pasiuni întunecate, hm?

— O, da. E vorba de o tânără cu părul de culoarea apusului de soare care pleacă în căutarea iubitului ei dispărut. Vedeți dumneavoastră, cei doi urmau să se căsătorească, însă familia ei nu era de acord și le-a interzis să se mai vadă. El a fost obligat să plece. Dar mai întâi i-a dat un inel fetei și-a asigurat-o că se va întoarce s-o ia cu el, în pofida opreliștilor.

— Dar planul n-a mers bine?

— Exact. El nu-și mai face apariția, iar eroina știe că a dat de necaz și că are nevoie cu disperare de ea.

— De unde știe? întrebă Simon.

— Ea și eroul sunt atât de apropiați, atât de uniți de pasiunea lor pură și nobilă, încât pot comunica pe un plan superior. Pur și simplu simte că el are probleme, astfel că își părăsește căminul pornind în căutarea lui.

— Un gest destul de riscant. Poate că el s-a folosit pur și simplu de ostilitatea părinților ei ca pretext s-o abandoneze. Poate că se plictisise de ea, iar faptul că familia tinerei l-a alungat i-a oferit prilejul să scape de o legătură stânjenitoare pe care nu și-o dorea. Lui Simon îi veni să-și dea palme imediat ce termină de vorbit. Expresia îngrozită de pe chipul fetei era de-ajuns să-i răscolească bruma de conștiință care-i mai rămăsese.

— O, nu, îngăimă Emily. Nu s-a întâmplat deloc așa.

— Bineînțeles că nu, spuse contele, forțându-se să zâmbească larg. Vă tachinam doar. Trebuie să mă iertați. Cum aș putea să cunosc povestea din spatele poemului dumneavoastră? Doar dumneavoastră îl scrieți.

— Exact. Și vă promit că va avea un final fericit. Vedeți dumneavoastră, prefer finalurile fericite.

— Spuneți-mi ceva, domnișoară Faringdon. Dacă cineva v-ar da zece mii de lire, ce-ați face cu ele?

Entuziasmul ei eteric dispăru ca prin farmec. În spatele lentilelor, privirea visătoare a lui Emily deveni dintr-odată șireată. O inteligență ascuțită sclipea ca un foc verde în ochii aceia de spiriduș.

— Aș investi într-o companie care urmează să construiască un nou canal, despre care am aflat de curând, aș achiziționa poate câteva titluri bancare și aș plasa niște bani în obligațiuni cu dobândă de patru la sută. Totuși, aș avea grijă cu ultimele. Războiul ăsta obositor împotriva lui Napoleon se va sfârși curând și s-ar putea ca dobânda obligațiunilor să scadă. Trebuie să fii gata să te miști rapid când ai de-a face cu banii guvernului.

— Excelent, murmură el pe sub mustață. Voiam să mă asigur că am nimerit femeia potrivită. Pentru o clipă începusem să mă îndoiesc.

Emily clipi.

— Mă scuzați?

— Nu contează. O glumă personală. Simon îi zâmbi. Sfaturile dumneavoastră financiare sunt foarte logice, domnișoară Faringdon. Strategiile noastre se aseamănă foarte mult.

— Oh! Jucați la Bursă?

— Printre altele. Am diverse interese financiare. Opri caii și legă frâiele de doi copaci din apropiere, după care o luă pe Emily de braț și o duse înspre un bolovan mare de lângă iaz. O privi așezându-se și ajustându-și cu eleganță fustele grele ale costumului de călărie. Îl distraseră pentru o clipă mișcările mâinilor ei peste faldurile groase. Apoi își veni în fire. „E timpul să ne întoarcem la scopul nostru inițial“, se gândi. Nici nu vă imaginați cât înseamnă asta pentru mine, declară el alăturându-i-se. Locul ăsta mi-a apărut de nenumărate ori în vis, și de fiecare dată dumneavoastră erați lângă mine. După ce v-am citit poemul, am știut că apreciați acest peisaj la fel de mult ca mine.

Ea se uită în jur, încruntându-se la malurile acoperite de iarbă și la iazul puțin adânc.

— Credeți că l-am redat bine în poezie, milord? Sunteți sigur c-ați recunoscut exact locul acesta din descrierea mea?

Simon îi urmări privirea, amintindu-și de câte ori venise acolo în tinerețea lui singuratică, refugiindu-se de tatăl lui tiranic și rece sau de cererile nesfârșite ale mamei lui slabe de înger, mereu suferinde.

— Da, domnișoară Faringdon. Cu siguranță l-aș recunoaște oricând.

— E atât de frumos! Vin destul de des aici ca să fiu singură și să mă gândesc la poemul meu epic, Doamna misterioasă. Acum, când știu că ați cunoscut odinioară acest colț de rai, că ați meditat aici, va însemna cu atât mai mult pentru mine.

— Mă flatați.

— Spun doar adevărul. Ciudat, nu-i așa? Se răsuci spre el cu sprâncenele unite într-o expresie sinceră. Dar m-am simțit foarte aproape de dumneavoastră de când v-am citit prima scrisoare. Nu vi se pare că e mâna uimitoare a sorții că ne-am descoperit reciproc prin scrisori?

— O mână absolut uimitoare. Simon se gândi câte săptămâni petrecuse căutând cea mai bună metodă ca să o abordeze pe domnișoara Emily Faringdon. O scrisoare alcătuită sub pretextul că auzise despre interesul pe care-l manifesta pentru poezie i se păruse cea mai rapidă, mai ușoară modalitate de a pătrunde iarăși la St. Clair Hall.

— Am știut din prima scrisoare că sunteți foarte special, milord.

— Eu am fost cel care avea impresia că purta corespondență cu o femeie foarte specială. Galant, îi ridică mâna și i-o sărută.

— Am visat atât de mult la o relație ca a noastră, mărturisi ea cu un surâs visător.

Contele o măsură din priviri. Era tot mai ușor. Femeia era deja pe jumătate îndrăgostită de el. Din nou, trânti ușa în fața sentimentului aceluia cicălitor de vină care îl agasa într-un colț îndepărtat al minții.

— Spuneți-mi, domnișoară Faringdon, cum anume vedeți relația noastră?

Ea roși, dar ochii îi sclipeau de entuziasm:

— O relație foarte pură, milord. O relație într-o sferă superioară, dacă mă înțelegeți.

— O sferă superioară?

— Da. La cum văd eu lucrurile, legătura dintre noi este evident intelectuală. E un produs nobil al minții, o relație care se desfășoară pe tărâmul metafizic. O prietenie bazată pe o sensibilitate asemănătoare și înțelegere reciprocă. Am putea spune că avem o comuniune spirituală, milord. O uniune a reflecțiilor fundamentale. Pasiunile noastre sunt dintre cele mai înalte.

— Pe toți dracii, bombăni Simon.

— Milord?

Îl privea cu o asemenea inocență, încât îi venea s-o apuce de umeri și s-o scuture zdravăn. Nu putea fi chiar atât de naivă, în ciuda poeziilor ei. Avea, la urma urmei, douăzeci și patru de ani, și mai era și povestea aceea cu Incidentul nefericit pe care i-o menționase Gillingham.

— Mă tem că mi-ați supraestimat virtuțile nobile, domnișoară Faringdon, rosti el fără menajamente. Nu am venit în Hampshire ca să am o legătură spirituală cu dumneavoastră.

Strălucirea din ochii ei se stinse instantaneu.

— Mă scuzați, milord?

Simon scrâșni din dinți și îi apucă mâna.

— Am venit cu un scop mult mai lumesc, domnișoară Faringdon.

— Și care ar fi acesta?

— Am venit să vă cer de soție.

Tânăra femeie nu reacționă deloc așa cum se așteptase el de la o fată bătrână cu un trecut îndoielnic. Ar fi trebuit să fie încântată că un conte voia să discute cu tatăl ei despre o posibilă căsătorie. În schimb, mormăi indignată:

— La naiba!

Simon își pierdu răbdarea.

— Până aici, anunță el. Trebuie să renunțați la toate balivernele astea romantice despre sferele superioare ale dragostei cu care v-ați îndopat atâtea luni.

— Milord, despre ce vorbiți?

— Păi, despre pasiunile mai întunecate, bineînțeles, domnișoară Faringdon. Se întinse spre ea și o trase în brațele lui. Sunt curios să văd dacă realmente vă plac astfel de lucruri.