Sclipirea viitorului

Profesorul Dun Higenroth citi scrisoarea oficială cu buzele strânse: „…Norocul pe care l-ați avut câștigând Acolada în domeniul dumneavoastră… De aici și decapitarea pentru beneficiul studenților din cadrul programului de educație avansată… va avea loc în Ziua Patrioților. Felicitări…”

Desigur, scrisoarea era mai lungă, dar aceasta era esența ei.

Tăcut, Higenroth întinse documentul spre soția sa, Eidy. Fără un motiv anume, rămase să privească atent cum tânăra doamnă citea vestea despre decapitarea iminentă a soțului, un savant mult mai bătrân decât ea. Dar chipul ei nu era tulburat de nici un fel de emoție. Eidy îi înapoie scrisoarea și-i spuse:

— E important să-ți amintești că moartea prin decapitare nu este deloc dureroasă. E un fapt dovedit.

Higenroth descoperi, atunci când citi mica notă de subsol redactată cu litere mici, ce se cerea de la el în vederea ordinului de execuție: „…Este de la sine înțeles că un câștigător al Acoladei nu va permite ca anxietatea legată de momentul decapitării să se manifeste deschis sau să-i tulbure cu ceva gândurile. Asemenea reacții învechite nu sunt demne de un savant modern și matur care înțelege valoarea decapitării Acoladei pentru studenți și care știe că pentru el este un pas din lumea noastră spre o altă lume mai bună, așa cum a stabilit Religia Oficială.”

Premiul îl pusese pe profesorul Higenroth în fața unei dileme. Pe de-o parte – trebuia să admită – era o victorie. Bătălia lui cu dr. Heen Glucken se sfârșea dintr-o singură lovitură – ca să spunem așa – care avea să-i pună adversarul la podea. Câștigătorii Acoladei erau aleși dintre cei ce se aflau în primul pluton în cursa pentru eminența științifică.

Dintr-o singură lovitură – literal vorbind – avea să câștige coroana.

Pe de altă parte, nu simțea că-și dusese munca până la capăt.

— Există prea multă creativitate în capul ăsta bătrân, îi zise lui Eidy. Ca atare cred că voi cere o amânare pe termen nelimitat, în temeiul Sclipirii Viitorului.

Eidy se uită la el și întrebă:

— Tu crezi că afacerea asta nu are nici o legătură cu articolele politice contra regimului pe care le-ai publicat de doi ani încoace?

— Ah, nu, nici vorbă. Higenroth scutură din capul cu chip prelung. Dictatorul însuși a declarat cu tărie că orice puncte de vedere vor fi tolerate. Posibilitatea ca Acolada să nu fie meritată nu este un factor de luat în seamă în această chestiune.

— Desigur, răspunse repede Eidy.

Cum Ziua Patrioților se celebra în mai puțin de o jumătate de săptămână, Higenroth își scrise cererea de amânare pe un formular tip pe care-l adresă Comisiei de Educație Avansată, folosindu-se de canalul magnetic al serviciului de livrări speciale.

Vestea despre premiul pe care-l primise apăru la Teleștiri înainte de amiază. A doua zi, dimineața devreme, dr. Glucken veni cu naveta de peste ocean ca să – cum declară – „își exprime respectul față de un oponent de mare valoare”. Apoi adăugă:

— Nu pot spune că sunt de acord cu felul în care au ales câștigătorul, dar cred că am găsit o soluție care m-ar satisface.

Se lansă imediat după aceea într-un rezumat al propriilor puncte de vedere.

Dintr-un motiv pe care nu și-l putea explica, Higenroth nu dormise deloc bine; trecu o vreme până să se trezească suficient ca să-și dea seama că dr. Glucken continua să expună aceleași teorii personale, extrem de răsuflate, pe care le învățase pe dinafară.

— Ar fi un adevărat triumf științific, tocmai spunea Glucken, dacă la decapitare studenții tăi nu ar primi numai educația-fulger care cuprinde toate cunoștințele tale speciale, ci și pe ale mele.

În vreme ce asculta glasul sâcâitor, Higenroth se simți deodată galvanizat. Și se revoltă.

— Doar un moment, îl întrerupse. Vrei să spui că…?

Glucken continuă prezentarea unor anumite teorii de bază, de abia ridicând ușor glasul.

Higenroth se trezi de-a binelea.

— Hei! Strigă. Cu alte cuvinte, vrei să te asiguri că studenții mei vor fi educați pe baza ideilor tale tocmai la decapitarea mea?

Glucken nu se lăsă intimidat și-și continuă expunerea pe un ton greu de tolerat.

Higenroth își puse mâinile la urechi și îi strigă că nici de-al naibii nu va permite ca judecata Comitetului să fie pervertită de niște idei care nici măcar nu se ridicau la nivelul Acoladei.

În acel moment intră Eidy peste ei. Își conduse soțul afară din cameră, deși cei doi continuau să urle unul la celălalt, până când izbuti să-l vâre pe profesor în dormitor și să închidă ușa.

Dr. Glucken, cu fața-i frumoasă purpurie din cauza furiei, tocmai se pregătea să plece când Eidy se întoarse grăbită la el. Îl opri chiar la ușă.

— Ești căsătorit? Îl întrebă fără ocol.

— Soția mea e moartă, îi răspunse el. A pus sub semnul întrebării Religia Oficială. Dădu din umeri, resemnat. Am prevenit-o, dar n-a vrut să mă asculte.

Eidy știa foarte bine la ce se referea. Neîncrederea în Religia Oficială era un act interzis într-o dictatură altminteri destul de rezonabilă.