Secretul lui Wilhelm Storitz

I

…Și vino cât poți de repede, scumpul meu Henri. Te aștept cu nerăbdare. Dealtminteri, țara este minunată și această regiune a Ungariei de Jos este de natură să intereseze pe un inginer ca tine. De n-ar fi decât din acest punct de vedere, și n-ai să regreți această călătorie.

Al tău cu toată dragostea, MARC VIDAL”

Astfel se sfârșea scrisoarea pe care am primit-o de la fratele meu, la 4 aprilie l757.

Nici un semn prevestitor nu mi-a arătat sosirea acestei scrisori, care mi-a parvenit ca de obicei, adică prin mijlocirea succesivă a poștașului, a portarului și a valetului care, fără să bănuiască importanța gestului său, mi-a întins-o pe o tavă cu liniștea lui obișnuită.

Și tot așa de liniștit am fost și eu, în vreme ce deschideam plicul și citeam scrisoarea până la capăt, până la ultimele rânduri care conțineau totuși în germene evenimentele extraordinare în care aveam să fiu amestecat.

Așa-i orbirea oamenilor! În felul acesta se țese neîncetat, fără ca ei s-o știe, urzeala misterioasă a destinului lor!

Fratele meu spunea adevărul. Nu regret această călătorie. Dar am motiv s-o povestesc? Nu face ea parte din acele lucruri pe care e mai bine să le treci sub tăcere? Cine o să dea crezare unei istorii atât de ciudate, pe care până și cei mai îndrăzneți poeți nu s-ar fi încumetat vreodată, fără îndoială, s-o scrie?

Ei bine, fie! Voi înfrunta riscul. De voi fi sau nu crezut, cedez unei nevoi irezistibile de a retrăi acest șir de întâmplări extraordinare, al căror prolog îl constituie, întrucâtva, scrisoarea fratelui meu.

Fratele meu Marc, pe atunci în vârstă de douăzeci și opt de ani, obținuse deja succese remarcabile ca pictor de portrete. Cea mai delicată și mai adâncă afecțiune ne lega pe unul de altul. Din partea mea era puțin și-o dragoste paternă, căci eram cu opt ani mai mare decât el. Noi rămăsesem, încă de foarte tineri, orfani de ambii părinți, și eu, ca frate mai mare, a trebuit să-i fac educația lui Marc. Întrucât el dovedea aptitudini deosebite pentru pictură, îl îndemnasem spre această carieră în care avea să cunoască, pe bună dreptate, succese atât de răsunătoare.

Acum iată că Marc era în ajunul căsătoriei sale.

De mai multă vreme el locuia la Ragz, un important oraș din Ungaria meridională. După mai multe săptămâni petrecute în capitală, la Budapesta, unde pictase un anumit număr de portrete foarte izbutite, foarte bine plătite, el putuse să-și dea seama de primirea de care se bucură artiștii în Ungaria. Apoi, după terminarea șederii la Budapesta, coborâse de aici, pe Dunăre, până la Ragz.

Printre cele mai de vază familii din acest oraș se număra și cea a doctorului Roderich, unul din cei mai renumiți medici din întreaga Ungarie. Unui patrimoniu considerabil, el îi mai adăuga o avere importantă dobândită prin practicarea artei sale. În timpul vacanțelor pe care și le acorda în fiecare an și pe care le petrecea în călătorii împinse uneori până în Franța, în Italia sau în Germania, bolnavii bogați îi regretau mult absența. Și săracii tot așa, căci el nu le refuza niciodată îngrijirile și, în marea lui bunătate, nu-i neglija până și pe cei mai umili, ceea ce-i atrăgea stima tuturor.

Familia Roderich se compunea din doctor, din soție, din fiu, căpitanul Haralan, și din fiică, Myra. Marc nu putuse frecventa această casă ospitalieră fără să fie cucerit de grația și de frumusețea tinerei fete, ceea ce-i prelungise din cale afară de mult șederea la Ragz. Dar dacă Myra Roderich îi plăcuse, nu greșim deloc spunând că și el îi plăcuse tot atât de mult Myrei Roderich. Dealtfel o și merita pe deplin, căci Marc era – și este încă, slavă domnului! – un băiat admirabil, fermecător, de statură înaltă, cu ochii albaștri foarte vii, cu părul castaniu, cu fruntea unui poet, cu fizionomia fericită a omului căruia viața i se oferă sub cele mai surâzătoare aspecte, cu un caracter suplu, cu temperamentul unui artist îndrăgostit fanatic de tot ce e frumos.

Cât despre Myra Roderich, n-o cunoșteam decât din scrisorile înflăcărate ale lui Marc și ardeam de dorința s-o văd. Fratele meu dorea și mai mult încă să mi-o prezinte. El mă ruga să vin la Ragz ca șef al familiei, și nu admitea ca șederea mea acolo să dureze mai puțin de o lună. Logodnica sa – cum nu înceta să mi-o repete – mă aștepta cu nerăbdare. Îndată după sosirea mea, se va stabili data căsătoriei: Dar, mai înainte, Myra voia să-l vadă, cu ochii ei, pe viitorul ei cumnat, despre care i se vorbea atât de bine în toate privințele – într-adevăr, așa se exprimase ea, după cât se pare!… Chiar și după acest mic amănunt îi poți judeca pe membrii unei familii în care vei intra. Desigur, ca nu va rosti hotărâtorul „da” decât după ce Henri îi va fi prezentat de către Marc…

Toate astea, fratele meu mi le povestea în nenumăratele lui scrisori, cu multă bucurie, și eu îl simțeam îndrăgostit nebunește de Myra Roderich.

Am spus că n-o cunoșteam decât din frazele entuziaste ale lui Marc. Și totuși, deoarece fratele meu era pictor, desigur că i-ar fi fost ușor s-o ia ca model și s-o transpună pe pânză, sau cel puțin pe hârtie, într-o atitudine grațioasă, îmbrăcată în cea mai frumoasă rochie a ei. Aș fi putut s-o admir de visu, ca să spun așa. Myra nu voise însă acest lucru. Ea voia să-mi apară în persoană înaintea ochilor mei înmărmuriți, susținea Marc care, gândesc eu, nu voise nici el să insiste ca s-o facă să-și schimbe hotărârea. Căci amândoi voiau să obțină ca inginerul Henri Vidal să-și lase deoparte ocupațiile și să vină să se prezinte în saloanele casei Roderich în calitate de invitat de onoare.

Era nevoie de atâtea motive spre a mă convinge? Nu, desigur, și nici eu nu l-aș fi lăsat pe fratele meu să se căsătorească fără să fiu prezent la căsătoria lui. Într-un răstimp destul de scurt, voi apărea deci în fața Myrei Roderich, mai înainte ca ea să fi devenit cumnata mea.