Si daca maine va veni

Si daca maine va veni de Sidney Sheldon

CARTEA ÎNTÂI

1

New Orleans

Joi, 20 februarie — ora 11 noaptea

S-a dezbrăcat cu mișcări încete, visătoare, și când a fost complet goală, a ales un capot roșu aprins, în care s-a înfășurat ca să nu se vadă sângele. Doris Whitney a aruncat o ultimă privire de jur-împrejurul dormitorului, pentru a se asigura că încăperea aceasta plăcută, pe care o îndrăgea de peste treizeci de ani, era ordonată și pusă la punct. Apoi a deschis sertarul noptierei și a scos cu grijă revolverul. Era negru, strălucitor și îngrozitor de rece. L-a așezat lângă telefon și a format numărul fiicei ei, în Philadelphia. A ascultat ecoul țârâitului îndepărtat. În cele din urmă s-a auzit un glas slab:

— Alo?

— Tracy… Am simțit nevoia să-ți aud vocea, iubita mea.

— Mamă, ce surpriză!

— Sper că nu te-am trezit din somn.

— Nu. Citeam. Ca să-mi vină somnul. Trebuia să ies astă-seară cu Charles să mâncăm în oraș, dar e o vreme oribilă. Ninge de-o să ne troienim. La voi cum e timpul? „Dumnezeule mare, vorbim despre vreme! se gândi Doris Whitney. Vorbim despre vreme, când aș avea atâtea să-i spun. Și nu pot”.

— Mamă! Ești pe fir?

Doris Whitney privi pe fereastră.

— Aici plouă.

Și în sinea ei își spuse: „Un decor melodramatic tocmai potrivit. Ca într-un film de Alfred Hitchcock”.

— Ce-i zgomotul ăsta care se aude? întrebă Tracy.

„Tună”. Doris, cufundată în gândurile ei, nici nu observase că la New Orleans se dezlănțuise o furtună. „Ploaie continuă, se anunțase la buletinul meteorologic. Șaisprezece grade la New Orleans. Spre seară, ploaia se va transforma într-o furtună cu descărcări electrice. Nu uitați să vă luați umbrelele. Ea nu va mai avea nevoie de umbrelă”.

— Tună, Tracy. Încercă să imprime o notă veselă tonului ei. Și la Philadelphia ce se mai întâmplă?

— Mamă, mă simt ca o prințesă dintr-o poveste cu zâne. N-am crezut niciodată că poate exista atâta fericire. Mâine seară o să-i cunosc pe părinții lui Charles, își îngroșă vocea ca pentru a face o declarație solemnă: Familia Stanhope din Chestnut Hill, spuse cu un oftat. O adevărată instituție. Am niște emoții…

— Nu-ți face griji. O să te placă, drăguțo!

— Charles spune că n-are nici o importanță dacă o să le plac sau nu. El mă iubește. Și eu îl ador. Abia aștept să-l cunoști. E fantastic.

— Nu mă îndoiesc.

Nu avea să-l cunoască niciodată pe Charles. Nu avea să legene niciodată un nepoțel în poală. „Nu. Nu trebuie să mă gândesc la lucrul ăsta”.

— Spune-mi, fetițo, Charles își dă seama ce noroc a avut să întâlnească o fată ca tine?

— Nu-l las eu să uite, râse Tracy. Dar să nu mai vorbim despre mine. Spune-mi ce se mai aude pe acolo? Cum te simți?

„Cu sănătatea stai perfect, Doris, îi spusese doctorul Rush. Ai să trăiești o sută de ani”. Una din micile ironii ale sorții.

— Mă simt minunat.

„Pentru că vorbesc cu tine”, își spuse Doris în gând.

— Ți-ai găsit și tu, în sfârșit, un prieten? o tachină Tracy.

De când murise tatăl lui Tracy, cu cinci ani în urmă, lui Doris Whitney nici prin gând nu-i mai trecuse să iasă cu un alt bărbat, în ciuda îndemnurilor fiicei ei.

— N-am nici un prieten. Schimbă subiectul. Cum îți merge cu slujba? Continuă să-ți placă?

— La nebunie. Charles n-are nimic împotrivă să lucrez și după căsătorie.

— Ăsta-i un lucru foarte bun, fetițo. Charles pare să fie un om înțelegător.

— Așa și e. Ai să te convingi singură.

Se auzi o rafală puternică de tunete, ca un ecou din culise. Era timpul să încheie. Nu mai avea nimic să-i spună, decât un ultim rămas bun.

— La revedere, scumpa mea.

Se strădui să-și stăpânească tremurul vocii.

— Ne vedem la nuntă, mamă. Te sun de îndată ce eu și Charles stabilim data.

— Da. Mai exista un lucru pe care voia să i-l spună: Te iubesc foarte, foarte mult, Tracy.

Doris Whitney așeză cu grijă receptorul în furcă.

Apoi luă revolverul în mână. „Nu există decât o singură cale de a o face. Repede!” Își lipi țeava de tâmplă și apăsă pe trăgaci.

2

Philadelphia

Vineri, 21 februarie, ora opt dimineața

Tracy Whitney ieși din holul blocului în care locuia și plonjă în ploaia cenușie, amestecată cu lapoviță, care biciuia imparțial limuzinele lucioase, conduse de șoferi în uniformă, ce lunecau pe Market Street, ca și casele mizere, părăsite, îngrămădite ciorchine în mahalalele din nordul Philadelphiei. Ploaia spăla limuzinele, curățindu-le, și muia maldărele de gunoi din fața caselor părăginite, prefăcându-le în grămezi de murdărie mustind de apă soioasă. Tracy Whitney se ducea la serviciu. Străbătu cu un pas săltăreț Chestnut Street, în drum spre bancă, înfrânându-se cu greu să nu înceapă să cânte în gura mare. Purta un impermeabil de un galben luminos, cizme, și o pălărie de ploaie, galbenă, care abia de-i stăvilea coama de păr castaniu, strălucitor. Tracy avea douăzeci și cinci de ani, o față vioaie, inteligentă, cu o gură cărnoasă, senzuală, ochi scânteietori care într-o clipă își puteau schimba culoarea de la un verde proaspăt, de mușchi reavăn, la un verde de jad întunecat, și un trup zvelt, atletic. Și culoarea tenului varia, parcurgând toate nuanțele dintre un alb translucid până la un trandafiriu cald, după cum îi fluctuau stările de spirit între mânie, oboseală sau emoție. Mama ei îi spusese odată:

— Zău așa, fetițo, uneori nu te recunosc. Porți în tine toate culorile vântului.

Acum, în timp ce Tracy cobora cu pas iute strada, trecătorii întorceau capul după ea zâmbind, invidiindu-i fericirea care-i radia pe chip. Și Tracy le întorcea zâmbetul.

„E aproape indecent să se simtă cineva atât de fericit, își spunea în gând. Sunt pe cale să mă mărit cu bărbatul pe care-l iubesc și îi port pruncul în pântece. Ce altceva mi-aș mai putea dori?”

Când se apropie de clădirea băncii, Tracy se uită la ceas. Opt și douăzeci. Banca „Philadelphia Trust and Fidelity” nu avea să-și deschidă porțile pentru funcționari decât peste zece minute, dar Clarence Desmond, vicepreședintele băncii care răspundea de departamentul internațional, se și găsea în fața ușii, închizând butonul exterior de alarmă. Lui Tracy îi plăcea ritualul matinal. Rămase în ploaie, așteptând, în timp ce Desmond pătrunse în bancă și încuie iarăși ușa după el.

Pretutindeni în lume, băncile au sisteme secrete de securitate, și „Philadelphia Trust and Fidelity Bank” nu făcea excepție. Rutina era mereu aceeași, în afara semnalului de siguranță care varia de la o săptămână la alta. În această săptămână semnalul consta într-o jaluzea pe jumătate coborâtă, care indica funcționarilor ce așteptau afară că înăuntru se proceda la uzuala percheziție menită să verifice dacă nu cumva se ascunsese pe undeva vreun intrus, cu intenția de a-i lua ostateci pe angajați. Clarence Desmond inspecta toaletele, depozitele, subsolul, și aripa ce adăpostea seifurile. Numai după ce avea să se asigure pe deplin că nu se pitise nimeni, jaluzeaua urma să se ridice în semn că totul e în perfectă ordine.

Prima care intra în bancă era întotdeauna contabila șefă. Își lua locul în picioare lângă semnalul de alarmă, până ce se adunau toți ceilalți salariați, și apoi ușa se încuia din nou în urma lor.

La opt treizeci, Tracy Whitney intră împreună cu colegii ei în holul împodobit, își dezbrăcă impermeabilul, cizmele și pălăria și, cu un tainic amuzament, trase cu urechea la văicărelile celorlalți, legate de vremea de afară.

— Vântul ăsta blestemat mi-a smuls umbrela din mână, se plânse o fată. Sunt muiată până la piele.

— Am trecut pe lângă două rațe care înotau pe Market Street, glumi casierul șef.

— S-a anunțat la buletinul meteorologic că vremea asta mai ține două săptămâni. Ce n-aș da să fiu acum în Florida!

Tracy continuă să zâmbească și se așeză la masa ei de lucru. Era șefa departamentului de transfer prin computer. Până de curând, transferul sumelor de bani de la o bancă la alta sau dintr-o țară în alta constituise un proces greoi, lent, ce presupunea o sumedenie de formalități și formulare poștale naționale și internaționale. Odată cu introducerea computerelor însă, situația cunoscuse o spectaculoasă schimbare și sume imense puteau fi transferate instantaneu. Prima misiune a lui Tracy consta în a extrage din computere comenzile de transfer sosite peste noapte și de a transfera sumele, tot pe calea computerului, la alte bănci. Toate tranzacțiile se făceau pe baza unui cod care se schimba periodic pentru a se evita accesul unor persoane neautorizate. Zi de zi, prin mâinile lui Tracy treceau milioane de dolari electronici. Era o muncă fascinantă, sângele vital care hrănea arterele sistemului bancar de pe întreg globul, și, până în momentul în care Charles Stanhope III apăruse în viața lui Tracy, slujba la bancă însemnase pentru ea lucrul cel mai atrăgător din lume. Banca „Philadelphia Trust and Fidelity” avea o vastă rețea internațională și, în pauza de prânz, Tracy și colegii ei obișnuiau să discute despre activitățile desfășurate în dimineața respectivă. Era conversația de bază.

Deborah, contabila șefă, anunță:

— Tocmai am perfectat împrumutul de o sută de milioane de dolari acordat Turciei…

Mae Trenton, secretara vicepreședintelui, le comunică pe un ton confidențial:

— La ședința de comitet de azi-dimineață s-a hotărât să se extindă noile facilități financiare și în Peru. Avansul e de peste cinci milioane de dolari.

Jon Creighton, fanaticul băncii, interveni:

—După câte știu, contribuim și la fondul de salvare a Mexicului cu cincizeci de milioane. Nevolnicii ăia nu merită o para chioară…

„E nostim, își spuse Tracy, ca tocmai țările care atacă America pentru că ar fi preocupată exclusiv de bani sunt întotdeauna primele care ne cerșesc împrumuturi”.

Era subiectul în legătură cu care ea și Charles avuseseră primul lor conflict de vederi.

Tracy îl întâlnise pe Charles Stanhope III la un simpozion economic unde acesta din urmă fusese invitat să vorbească. Charles conducea casa de investiții fondată de străbunicul lui și compania sa, făcea afaceri pe scară mare cu banca la care lucra Tracy. După discursul lui Charles, Tracy l-a abordat pentru a-și exprima dezaprobarea față de analiza lui cu privire la posibilitatea țărilor din lumea a treia de a achita sumele uriașe împrumutate de la băncile comerciale și de la guvernele țărilor occidentale. La început, Charles a fost amuzat și apoi intrigat de argumentele pătimașe ale frumoasei tinere care i se adresa. Discuția lor s-a prelungit și pe parcursul dineului pe care i l-a oferit la vechiul restaurant al Legătorilor de Cărți.

În primele momente, Tracy n-a fost prea impresionată de Charles Stanhope III, deși știa bine că acesta era partida cea mai râvnită de fetele din Philadelphia. Charles, în vârstă de treizeci și cinci de ani, bogat și plin de succes, făcea parte dintr-una din cele mai vechi familii din Philadelphia. Înalt de un metru șaptezeci și cinci, cu un păr nisipiu, rărit, ochi căprui, și un fel de a fi amabil și pedant, îi făcuse lui Tracy impresia unui bogătaș plicticos.

Ca și cum i-ar fi citit gândurile, Charles se aplecase peste masă și-i spusese:

— Tatăl meu e convins că la maternitate i s-a schimbat copilul.

— Cum așa?

— Mă consideră un înapoiat. Pentru că eu nu cred că banii înseamnă totul, că banul e buricul pământului. Dar, te rog, să nu mă spui vreodată tatei că ți-am divulgat secretul.

Avea un aer de fermecătoare modestie și Tracy se pomeni privindu-l cu mai multă căldură. „Mă întreb cum m-aș simți în chip de nevastă a unui astfel de om — să fii măritată cu puterea de stat!”

Tatălui lui Tracy îi trebuise aproape o viață întreagă pentru a pune pe picioare o întreprindere care, celor din familia Stanhope, li s-ar fi părut cu totul neînsemnată. „Cei din familia Stanhope nu se vor amesteca niciodată cu cei din familia Whitney, se gândi în continuare Tracy. Ca untdelemnul și apa. Familia Stanhope reprezintă untdelemnul. Dar ce tot stau eu și depăn visuri ca o idioată? Mă gândesc numai la mine. Un bărbat mă invită la masă și eu mă și întreb dacă aș vrea să-i fiu soție. Probabil că n-am să-l mai văd a doua oară în viața mea”.

Și în acest timp Charles îi spunea:

— Sper că ești liberă mâine seară, să luăm cina împreună.

Philadelphia e un adevărat corn al abundenței în ce privește lucrurile de văzut și de făcut. În serile de sâmbătă Tracy și Charles se duceau să vadă câte un balet sau să-l asculte pe Ricardo Muti dirijând orchestra „Philadelphia”. În zilele lucrătoare explorau New Market sau colecția unică de magazine din Society Hill. Mâncau cașcaval pane la măsuțele de pe trotuar de la Geno, și cinau la Café Royal, unul dintre cele mai exclusiviste restaurante din Philadelphia. Făceau cumpărături în Head House Square și hoinăreau prin Muzeul de Artă din Philadelphia și prin Muzeul Rodin.

Tracy se oprise în fața statuii numite „Gânditorul”, se uitase râzând la Charles și îi spusese: „Ăsta ești tu”.

Pe Charles nu-l atrăgeau exercițiile fizice, dar lui Tracy îi plăceau, așa încât în diminețile de duminică făceau împreună jogging pe West River Drive sau pe faleza râului Schuylkill. Tracy se înscrisese la un curs de t’ai chi ch’uan, care avea loc sâmbăta după-amiaza, și, după o oră de antrenament, ostenită dar plină de însuflețire, se întâlnea cu Charles în apartamentul acestuia. Charles avea pasiunea gătitului și un gust foarte rafinat și îi plăcea să prepare mâncăruri exotice, ca de pildă bistilla marocane și guo bu li, adică găluști din China de Nord, sau tahine de poulet au citron, doar pentru Tracy și el.

Charles era persoana cea mai pedantă pe care o cunoscuse Tracy vreodată. Odată, când întârziase un sfert de oră la o întâlnire pentru a merge împreună la un restaurant, nemulțumirea pe care o manifestase Charles îi stricase întreaga seară. După aceea făcuse un legământ să fie cât se poate de punctuală în relațiile cu el.

Tracy avusese prea puțină experiență sexuală, dar se gândea că Charles făcea dragoste în același fel în care-și trăia și viața: meticulos și foarte cuviincios.

Odată, când Tracy încercase să fie ceva mai cutezătoare și mai neconvențională în pat, Charles se arătase atât de șocat, încât biata fată începuse să se întrebe singură dacă nu cumva e o maniacă sexuală.

Se trezise pe neașteptate însărcinată și, când se întâmplase acest lucru Tracy se simțise cuprinsă de îndoieli. Charles nu-i vorbise despre căsătorie și nu voia să-l oblige s-o ia de nevastă din cauza copilului. Pe de altă parte, nu se simțea în stare să facă un avort, dar și alternativa era la fel de dureroasă. Ar putea ea să crească un copil fără ajutorul unui tată și, pe de altă parte, ar fi drept față de copil?

Hotărî să-i împărtășească lui Charles vestea într-o seară, după cină. Îi pregătise un cassoulet în apartamentul ei, și din pricina nervozității arsese mâncarea. Când îi pusese în față carnea scorojită și fasolea pârlită, uită pe dată frazele îngrijite pe care le repetase în gând, și izbucnise sălbatic:

— Charles, îmi pare foarte rău, sunt… însărcinată.

Urmase o tăcere insuportabil de lungă, și când Tracy se pregăti să o spargă, îl auzi pe Charles spunând:

— Bineînțeles, o să ne căsătorim.

Tracy simțise o ușurare fără de margini:

— Nu vreau să crezi că eu… Nu ești obligat să te însori cu mine, știi…

Ridicase mâna ca să o oprească.

— Tracy, vreau să mă însor cu tine. Sunt convins că ai să fii o soție minunată. Apoi adăugase: Desigur, tata și mama vor fi cam surprinși.

După care îi zâmbise și o sărutase.

— De ce-or să fie surprinși? întrebase Tracy cu mult calm.

Charles oftase:

— Iubito, cred că nu-ți dai seama în ce te vâri. Cei din familia Stanhope se căsătoresc întotdeauna — scuză-mă, dar citez între ghilimele — „cu cei egali cu ei”. Cercul cel mai de sus din Philadelphia.

— Și, probabil, ți-au și ales soția, ghicise Tracy.

Charles o luase în brațe.

— Asta nu are nici o importanță. Important este pe cine am ales eu. Vinerea viitoare vom lua masa cu mama și cu tata. A sosit timpul să-i cunoști.

La nouă fără cinci, Tracy deveni conștientă de o modificare a nivelului de zgomot din bancă. Salariații începuseră să vorbească ceva mai repede și să se miște mai alert. Peste cinci minute ușile băncii aveau să se deschidă pentru public și totul trebuia să fie gata pregătit. Pe fereastra din față se și vedeau clienții înșirați pe trotuar, așteptând în ploaia rece. Tracy îl urmări pe paznicul care termina distribuirea formularelor de depunere și a celor de retragere în cutiile de metal rânduite pe cele șase mese aliniate în centrul sălii principale. Clienții obișnuiți aveau formulare de depunere speciale, cu un cod magnetic personal imprimat la bază, astfel încât de câte ori făceau câte o depunere, computerul o înregistra automat la contul respectiv. Dar adeseori clienții veneau fără formularele speciale și urmau să le completeze pe cele albe, uzuale.

Paznicul aruncă o privire la ceasul de pe perete și cum minutarul ajunsese la cifra nouă, se îndreptă spre ușă și o descuie ceremonios.

Ziua bancară începuse.

Următoarele câteva ore Tracy a fost prea prinsă de operațiunile ei la computer pentru a se mai putea gândi și la altceva. Fiecare transfer trebuia controlat de două ori pentru a se verifica înscrierea codului corect. În cazul transferării unei sume, trebuia să înregistreze numărul contului, suma și banca la care urma să se efectueze transferul. Fiecare bancă avea propriul ei număr de cod, marcat într-un registru confidențial ce conținea codurile tuturor băncilor importante din lume.

Dimineața trecu în zbor. Tracy avea de gând să folosească pauza de prânz pentru a se coafa și își rezervase o oră la Larry Stella Botte. Era un coafor foarte scump, dar merita, pentru că părinții lui Charles trebuiau s-o vadă în cea mai bună formă. „Trebuie să-i fac să mă placă, se gândi Tracy. Nu-mi pasă ce noră și-au ales ei. Nimeni nu-l poate face pe Charles mai fericit decât am să-l fac eu”.

La ora unu Tracy își îmbrăcă impermeabilul. Clarence Desmond îi făcu semn să vină în biroul lui. Desmond era însăși întruchiparea importanței directoriale. Dacă banca ar fi folosit reclame televizate, el ar fi oferit imaginea perfectului purtător de cuvânt. Îmbrăcat într-o manieră conservatoare, cu aerul lui de autoritate solidă și demodată, era omul menit să inspire încredere.

— Ia loc, Tracy, i se adresă Desmond. Se mândrea cu faptul de a cunoaște numele de botez ale tuturor funcționarilor. A naibii de urâtă vreme, nu?

— Da.

— Mă rog, totuși oamenii trebuie să-și regleze problemele bancare. Desmond își epuizase preambulul. Se aplecă peste birou. Înțeleg că ești logodită cu Charles Stanhope.

Tracy rămase surprinsă.

— Încă nu am anunțat logodna. Cum de…?

— Nimic din ceea ce se petrece în familia Stanhope nu poate rămâne secret, zâmbi Desmond. Sunt foarte bucuros pentru dumneata, Tracy. Presupun că și după căsătorie vei continua să lucrezi la noi. După luna de miere, bineînțeles. N-am vrea să te pierdem. Ești una dintre cele mai valoroase funcționare ale noastre.

— Am discutat această chestiune cu Charles și am căzut de acord că ar fi mai bine pentru mine dacă aș continua să lucrez.

Desmond zâmbi satisfăcut. „Stanhope și Fiii” era una dintre cele mai importante case de investiții din domeniul financiar și ar fi fost o achiziție grozavă dacă ar fi reușit să-i atragă să-și efectueze toate tranzacțiile exclusiv prin banca lor. Se rezemă de spătarul scaunului.

— Când ai să te întorci din luna de miere, Tracy, o să te aștepte o frumoasă promovare în muncă și o substanțială creștere de salariu.

— O, vă mulțumesc, e minunat.

Tracy știa bine că merita acest lucru și simți un fior de mândrie. Ardea de nerăbdare să-l anunțe pe Charles. Avea senzația că zeii se uniseră pentru a o copleși de fericire.

* * *

Familia Charles Stanhope Senior locuia într-o impozantă reședință în Rittenhouse Square. Era un punct de cotitură al orașului, pe lângă care Tracy trecuse adeseori, „Și acum, își spuse ea, va face parte din viața mea”.

Era nervoasă. Frumoasa coafură i se pleoștise din cauza umezelii aerului. De patru ori își schimbase rochia. Să se îmbrace simplu? Elegant? Avea și ea o rochie Yves Saint Laurent pe care și-o cumpărase cu mari sacrificii la Wanamaker. „Dacă îmbrac rochia asta, or să-și închipuie că sunt o risipitoare. Pe de altă parte, dacă-mi pun una din rochiile mele cumpărate la solduri la Post Horn, or să-și spună că fiul lor se însoară cu cineva de rang inferior. Ah, Doamne, așa ceva or să-și spună oricum!” În cele din urmă se hotărî pentru o fustă gri de lână și o bluză albă de mătase și își puse în jurul gâtului lănțișorul de aur pe care mama ei i-l trimisese de Crăciun.

* * *

Ușa reședinței îi fu deschisă de un fecior în livrea.

— Bună seara, domnișoară Whitney.

„Valetul îmi cunoaște numele. Să fie un semn bun? Un semn rău?”

— Îmi permiteți să vă iau pardesiul?

Picurau din el stropi de apă pe covorul persan.

O conduse printr-un hol de marmură care părea de două ori mai spațios decât banca. Tracy se gândi panicată: „Doamne, m-am îmbrăcat complet nepotrivit. Trebuia să-mi fi pus rochia Yves Saint Laurent”. Când intră în bibliotecă, simți cum i se duce un fir de la ciorapii colanți, și se trezi față-n față cu părinții lui Charles.

Charles Stanhope Senior era un bărbat de vreo șaizeci și cinci de ani, cu o înfățișare severă. Arăta întocmai ca omul de succes care era; proiecția a ceea ce va fi fiul lui peste treizeci de ani. Avea ochi căprui, ca și Charles, o bărbie hotărâtă, un franj de păr alb pe frunte, și lui Tracy îi plăcu pe dată. Era bunicul perfect pentru copilașul lor.

Mama lui Charles avea o înfățișare impresionantă. Era mai curând scundă și îndesată, dar în ciuda staturii avea un aer regal. „Pare demnă și serioasă, se gândi Tracy. O să fie o bunică minunată”.

Doamna Stanhope îi întinse mâna:

— Draga mea, apreciem faptul că ai venit. I-am cerut lui Charles să ne lase câteva minute singuri cu dumneata. Sper că nu ai nimic împotrivă?

— Bineînțeles că nu are nimic împotrivă, declară tatăl lui Charles. Ia loc… Tracy, nu-i așa?

— Da, domnule.

Amândoi se așezară pe o canapea în fața ei.

„De ce am senzația că trebuie să trec prin inchiziție?” se gândi Tracy. Parcă auzea glasul mamei ei: „Fetițo, Dumnezeu n-o să-ți trimită niciodată în cale ceva ce nu vei putea rezolva. Încearcă numai să înaintezi pas cu pas”.

Primul pas al lui Tracy a fost un zâmbet slab care a ieșit cam strâmb pentru că în acea clipă simți cum firul scăpat de la ciorap îi înaintează până la genunchi, încercă să-l ascundă cu mâinile.

— Așa! începu domnul Stanhope, cu o voce pe care și-o voia binevoitoare. Deci dumneata și Charles doriți să vă căsătoriți.

Cuvântul doriți o supără pe Tracy. „Fără îndoială că Charles i-a anunțat că suntem gata să ne căsătorim.”

— Da, răspunse Tracy.

— Dumneata și Charles nu vă cunoașteți de prea multă vreme, nu-i așa? interveni doamna Stanhope.

Tracy încercă să-și înăbușe resentimentul. „Am avut dreptate, își spuse ea. Voi fi supusă la o inchiziție”:

— De suficientă vreme încât să știm că ne iubim, doamnă Stanhope.

— Iubire? murmură domnul Stanhope.

— Ca să fiu sinceră, domnișoară Whitney, interveni din nou doamna Stanhope, vestea pe care ne-a dat-o Charles a însemnat un șoc pentru tatăl lui și pentru mine. Zâmbi cu îngăduință. Desigur că Charles ți-a vorbit despre Charlotte? Când văzu expresia feței lui Tracy, adăugă: înțeleg. Ei bine, Charles și Charlotte au copilărit împreună. Au fost întotdeauna foarte apropiați, și… mă rog, sincer, toată lumea se aștepta ca anul acesta să-și anunțe logodna.

Nu era necesar să i-o descrie pe Charlotte. Tracy ar fi putut să-i deseneze portretul. Locuia în casa de alături. Bogată, cu aceleași rădăcini sociale ca și Charles. Absolventă a celor mai bune școli. Iubea caii și câștiga trofee.

— Vorbește-ne despre familia dumitale, sugeră domnul Stanhope.

„Dumnezeule, asta-i o scenă dintr-un film melodramatic, se gândi Tracy, furioasă. Eu sunt eroina interpretată de Rita Hayworth, care-i întâlnește pentru prima oară pe părinții lui Cary Grant. Simt nevoia să beau ceva. În filmele vechi valetul vine întotdeauna în ajutor aducând o tavă cu băuturi”.

— Unde te-ai născut, draga mea? începu doamna Stanhope.

— În Louisiana. Tatăl meu era mecanic.

Nu fusese necesar să facă această precizare, dar Tracy nu putuse rezista. Să-i ia dracu! Ea era mândră de tatăl ei.

— Mecanic?

— Da. Și-a deschis un mic atelier la New Orleans, care s-a dezvoltat apoi într-o fabrică destul de mare. La moartea tatei, în urmă cu cinci ani, mama a preluat afacerile.

— Și ce anume… fabrică?

— Țevi de eșapament și alte piese de mașină.

Domnul și doamna Stanhope schimbară între ei o privire și apoi spuseră într-un glas:

— Înțeleg.

Tonul lor o făcu pe Tracy să se încordeze. „Mă întreb cât o să dureze până când or să înceapă să mă îndrăgească?” se întrebă ea. Se uită la cele două chipuri ostile din fața ei și, fără voie, începu să bâiguie la întâmplare.

— Sunt sigură că mama mea o să vă placă. E frumoasă, și inteligentă, și fermecătoare. E din Sud. E foarte scundă, cam de statura dumneavoastră, doamnă Stanhope…

Tracy își reteză cuvintele, strivite de tăcerea celor doi. Râse prostește, un râs care se stinse sub privirea doamnei Stanhope.

Domnul Stanhope sparse tăcerea, rostind cu o voce lipsită de expresie:

— Charles ne-a informat că ești însărcinată.

Oh, cât ar fi dorit Tracy să nu-i fi informat! Atitudinea lor era net dezaprobatoare. De parcă fiul lor n-ar fi avut nici un amestec în ceea ce se întâmplase. O făceau să se simtă stigmatizată. „Acum știu ce ar fi trebuit să port, se gândi Tracy. Litera roșie care stigmatiza femeile de moravuri ușoare”.

— Nu pot să înțeleg cum în ziua de azi, și cu… începu doamna Stanhope, dar nu-și putu duce fraza la capăt pentru că în acea clipă Charles își făcu apariția în încăpere. În viața ei Tracy n-a fost mai fericită să vadă pe cineva.

— Ei, rosti Charles, cum vă înțelegeți între voi?

Tracy sări de pe scaun și i se aruncă în brațe.

— Foarte bine, iubitule.

Se lipi de el, gândind: „Slavă Domnului că Charles nu seamănă cu părinții lui. El nu s-ar purta niciodată în felul ăsta. Sunt niște oameni înguști și snobi și reci”.

Se auzi o tuse discretă în spate și, în sfârșit, valetul se înfățișă purtând o tavă cu băuturi. „O să fie bine, se încuraja Tracy singură. Filmul o să se termine cu un happy end”.

* * *

Cina era excelentă dar Tracy se simțea prea nervoasă ca să poată mânca. Discutară probleme bancare, politică, starea jalnică a omenirii, discuții foarte impersonale și politicoase. Nici unul dintre părinți nu rosti cu glas tare: „L-ai prins pe fiul nostru în capcană". „De fapt, își spuse Tracy, au perfectă dreptate să fie îngrijorați de femeia cu care se va căsători fiul lor. Într-o bună zi, Charles va deveni proprietarul firmei și e important să aibă alături o soție potrivită". Și Tracy își făgădui în gând: „Voi fi o soție potrivită".

Charles îi luă cu blândețe mâna cu care mototolea șervetul pe sub masă, îi zâmbi și îi făcu un ușor semn cu ochiul. Tracy simți că inima ei își ia zborul.

— Tracy și cu mine preferăm o nuntă intimă, spuse Charles, și după aceea…

— Prostii, îl întrerupse doamna Stanhope. În familia noastră nu se fac nunți intime, Charles. Sunt zeci și zeci de prieteni care vor voi să te vadă căsătorit. Apoi cântări din priviri silueta lui Tracy. Poate că ar trebui să expediem cât mai curând invitațiile de nuntă. Și apoi, ca o reacție lentă: Desigur dacă și dumneata ești de acord.

— Da. Da, firește.

Deci va avea loc o nuntă. „De ce oare m-am îndoit?” se întrebă Tracy.

Doamna Stanhope continuă:

— Unii dintre musafiri vor veni din străinătate. O să fac pregătirile necesare ca să locuiască aici, în casa noastră.

Iar domnul Stanhope întrebă:

— Ați hotărât unde o să vă petreceți luna de miere?

— Asta-i o informație secretă, tată, răspunse Charles, zâmbind și strângându-i mâna lui Tracy.

— Dar cât vreți să prelungiți luna de miere? se interesă doamna Stanhope.

— Vreo cincizeci de ani, răspunse Charles și Tracy îl adoră pentru acest răspuns.

După cină intrară să ia un coniac în bibliotecă și Tracy își plimbă privirile prin încăperea frumoasă, lambrisată în lemn de stejar vechi, cu rafturile încărcate de volume legate în piele, și pereții împodobiți cu două peisaje de Corot, un mic Copley și un Reynolds. Pentru Tracy n-ar fi avut nici o importanță dacă Charles ar fi fost sărac lipit pământului, totuși trebui să recunoască în sinea ei că felul lui de viață era deosebit de plăcut.

Sunase aproape miezul nopții când Charles o conduse pe Tracy la micul ei apartament din Fairmount Park.

— Tracy, sper că seara asta n-a fost prea neplăcută pentru tine. Mama și tata știu să fie uneori cam înțepați.

— O, nu, au fost foarte drăguți, minți Tracy.

Se simțea epuizată de tensiunea prin care trecuse întreaga seară, dar când ajunseră la ușa apartamentului, îl întrebă:

— Nu vrei să intri, Charles?

Simțea nevoia să se cuibărească în brațele lui. Ar fi vrut să-l audă spunându-i: „Te iubesc, scumpa mea. Nimeni pe lumea asta nu o să ne poată despărți”. Dar Charles îi răspunse:

— În seara asta, nu. Mâine am o dimineață grea. Tracy își ascunse dezamăgirea.

— Sigur că da, te înțeleg, iubitule.

— Îți telefonez mâine.

O sărută în grabă și apoi Tracy îl urmări din priviri în timp ce ieșea din holul blocului.

* * *

Apartamentul era în flăcări și vuietul obsesiv al sirenei spărgea cu brutalitate tăcerea. Tracy sări în capul oaselor în pat, buimăcită de somn, încercând să simtă mirosul fumului în camera cufundată în beznă. Sirena continua să țipe și-i trebui un timp până să-și dea seama că de fapt suna telefonul. Ceasul de pe noptieră indica ora două și jumătate noaptea. Primul ei gând speriat a fost că i s-a întâmplat ceva lui Charles. Smulse receptorul din furcă.

— Alo?

O voce bărbătească, foarte îndepărtată, întrebă:

— Tracy Whitney?

Șovăi. Dacă era o chemare obscenă…

— Cine e?

— Locotenentul Miller de la poliția din New Orleans. Sunteți Tracy Whitney?

— Da.

Inima începu să-i bată cu putere.

— Mă tem că trebuie să vă dau o veste proastă…

Mâna lui Tracy încleșta cu forță telefonul.

— În legătură cu mama dumneavoastră…

— Mama… mama a avut vreun accident?

— A murit, domnișoară Whitney.

— Nu!

A sunat ca un strigăt. Era într-adevăr o chemare obscenă. Un țicnit care voia să o sperie. Nu se întâmplase nimic cu mama ei. Mama ei trăia. „Te iubesc foarte, foarte mult, Tracy” îi spusese.

— Îmi pare rău că trebuie să vă dau vestea în felul ăsta, spunea vocea.

Era adevărat. Era un coșmar, dar se petrecuse de-adevăratelea. Nu putea vorbi. Mintea și limba îi înghețaseră.

Vocea locotenentului stăruia:

— Alo… Domnișoară Whitney? Alo…?

— Sosesc cu primul avion.