Silkie

PROLOG.

Sub tălpile Mariei, străzile orașului haitian dogoreau chinuitor, ca niște plite. Lăsă în urmă umbra copacilor și se îndreptă către un bătrân care o întâmpină râzând batjocoritor și arătându-și dinții falși, prea albi și prea regulați.

— Să dau bani ca să scot de pe fund un vas cu comori? Mă crezi nebun?

Mai râse o vreme, apoi o cercetă cu priviri obosite și pofticioase și adăugă cu tâlc:

— Acuma, firește, dacă o tânără atât de drăguță ca tine s-ar arăta binevoitoare cu un om bătrân…

Așteptă, întins la soare ca un broscoi plin de zbârcituri, strângând căldură în oasele care nu mai erau în stare să se încălzească singure. Cu tot soarele, tremura de parcă i-ar fi fost frig.

Mărie Lederle îl studie cu curiozitate. Fusese crescută de un căpitan de cursă lungă dotat cu un viu simț al umorului și era întrucâtva surprinsă că acest moșneag desfrânat putea să aibă în priviri o licărire umedă la vederea unei femei tinere. Reluă calmă:

— Vasul s-a scufundat în timpul războiului, lângă o insulă din Santa Yuile. Tatăl meu a fost ultimul comandant și atunci, când compania a refuzat să finanțeze expediția, el s-a hotărât să caute capital în sectorul privat. Unul dintre prieteni i-a dat ideea să vi se adreseze.

Era o minciună. Fata făcuse cercetări, iar bătrânul era, pur și simplu, ultimul de pe o lungă listă de clienți posibili. Ea continuă cu vioiciune:

— Și, pentru numele lui Dumnezeu, nu trebuie să vă simțiți vexat. Sunt atâția oameni care au spirit de aventură! De ce, domnule Reicher, un vechi jucător ca dumneata nu și-ar petrece ultimele zile făcând ceva atât de pasionant?

Din buzele prea subțiri, dinții perfecți ieșiră la iveală într-un rânjet:

— Uite care e răspunsul, draga mea, spuse cu un ton ceva mai amabil. Îmi păstrez economiile pentru cercetarea medicală. Încă mai sper că se va descoperi ceva…

Ridică din umerii lui uscați, în timp ce pe chip îi apăru o spaimă adâncă.

— Știi că sunt cu un picior în groapă.

O clipă, Măriei i se făcu milă de el. Se gândi la vremea când avea să fie și ea bătrână și neputincioasă. Gândul se risipi asemeni unui nor pe cerul senin. Avea o problemă mai urgentă.

— Deci nu vă interesează?

— Câtuși de puțin.

— Chiar deloc, deloc?

— Nici cât a zecea parte dintr-un cent, spuse Reicher, necruțător.

Îl lăsă spunându-l în cele din urmă:

— Dacă vă răzgândiți, ne găsiți ancorați la cel de-al patrulea doc, la bordul vasului Golden Marie.

Reveni în port, unde micuțul yaht se prăjea la soare, în rând cu alte ambarcațiuni asemănătoare. Cele mai multe dintre ele erau nave oceanice, aparținând unor americani dornici de agrement. La bordul lor se aflau oameni care jucau bridge sau dansau în sunetul unor difuzoare costisitoare, când nu se tolăneau la soare. Măriei nu-l plăceau pentru că aveau atâția bani, încât nu știau ce să facă cu ei, în timp ce ea și tatăl ei, aproape lefteri, începeau să se simtă disperați.

Se urcă la bord, arzându-și degetele de lemnăria fierbinte. Înfuriată își frecă mâna de coapsă, ca să înlăture senzația de arsură.

— Tu ești, Mărie? se auzi de jos vocea tatălui ei.

— Da, George.

— Am o întâlnire cu unul, Sawyer. Sunt numai granguri pensionari pe aici. Poate avem o șansă.

Mărie nu răspunse, îl privi doar cum urca în tăcere. Era îmbrăcat în uniforma lui cea mai frumoasă, dar trecerea timpului îl schimbase încet, așa că nu mai era bărbatul puternic pe care-l știa în copilărie. Tâmplele îi albiseră, iar nasul și obrazul purtau pecetea de neșters a negustorilor de vinuri.

Își îmbrățișă fiica.

— Țin, mai ales, să vorbesc cu Reicher — un bătrân foarte bogat-care trebuie să sosească.

Mărie deschise gura ca să-l spună că-și pierde vremea, dar se răzgândi. Observase că uniforma îi impresiona încă pe oameni. Poate că lui Reicher îi va fi mai greu să refuze scurt un om matur și cultivat.

Rămasă singură, se întrebă ce fel de persoană l-ar fi putut scoate pe domnul Reicher din rezerva lui.

Mancă, fără grabă, niște fructe din frigider, apoi compuse un poem în cinstea deliciilor mărilor tropicale, unde soarele e la fel de arzător ca furia unui ucigaș.

După ce puse poemul într-un sertar plin de fragmente de versuri și alte poezii, urcă pe punte să contemple, la umbra unei prelate, marea și furnicarul din port. Valurile scânteiau în lumina soarelui de după-amiază, iar reflexele lor mișcătoare scăpărau orbitor pe carcasele micilor nave și pe zidurile la fel de albe ale clădirilor orașului. Era un tablou care o fascina întotdeauna, fără să știe prea bine dacă îi plăcea sau îl detesta.

E minunat aici, gândi ea, însă primejdios pentru un tată și o fiică fără un ban.

Se-nfioră, gândindu-se la dimensiunile acestui pericol, după care ridică din umeri, sfidându-l și zicându-și: În cazul cel mai rău, găsesc eu o soluție.

Însă nu știa care anume.

În cele din urmă coborî, își puse costumul de baie și intră să se bălăcească în apa călduță cu valuri moi. Înotul era un fel de eutanasie… Încă o zi care se scurge ca alte sute, căzând fără urmă în oceanul timpului.

Privi în urmă lungul șir al zilelor însorite, încântătoare fiecare în parte, dar neliniștitoare toate la un loc, căci îi evocau o viață irosită.