Soarele subteran

Fizicianul Grayson auzi de două ori neobișnuitul clinchet sec, în ritm rapid. Piing… Ping…

Cam așa.

Foarte ușor.

Dar ceea ce urmă fu foarte evident. Textul tipărit pe care-l citea se încețoșă pe loc.

Grayson scutură enervat din cap și apropie contractul de ochelari. Pe pagină jucau niște pete.

Oftă, se lăsă pe spătarul scaunului și închise ochii. Când îi deschise, înțelese care era problema.

În fiecare „sticlă” transparentă a ochelarilor săi apăruse câte o crăpătură subțire, orizontală, chiar la nivelul pupilei.

Rămase un pic surprins. Ciudată coincidență. Cele două sticle se spărseseră – acum își aminti clinchetul și se gândi că probabil acela fusese momentul – una la o jumătate de secundă de cealaltă. Având un spirit înclinat către statistică, consideră foarte pe scurt probabilitatea unor spargeri atât de apropiate în timp. Cifrele care-i veniră în minte erau atât de astronomice (și bineînțeles imposibile), încât renunță la idee.

În liniște, își scoase ochelarii stricați și-i puse pe birou. Apoi, prin ceață, răscoli într-unul din sertare până găsi o rolă de adeziv transparent; era, firește, un adeziv de acea calitate perfectă ce se fabrica în Laboratoarele Haskett, după norme științifice specifice. Până acum nu-i trecuse niciodată prin cap să folosească acest adeziv la reparatul ochelarilor și, evident, nu-l folosea pentru acest scop neprevăzut decât în așteptarea unei perechi noi de ochelari, venite de la opticianul lui.

Conform promisiunii înscrise cu litere mărunte pe rola de adeziv, reparația dură doar câteva clipe. După care, vârî înapoi rola în sertar, își puse ochelarii la loc pe nas, ușa se deschise și domnișoara Haskett intră.

Ca de obicei, era plină de vitalitate. Zâmbi și-l întrebă:

— Aveți un minut liber, domnule doctor Grayson?

Cu aceste cuvinte, rezerva ei de vitalitate luă sfârșit. Se lăsă moale într-un fotoliu. Aștepta, într-o tăcere de moarte.

Grayson o examină pe proprietăreasa Laboratoarelor Haskett, privind-o prin ochelari. Și atunci, îi veni un gând uluitor. Își zise că ar trebui să aibă remușcări din cauza domnișoarei Haskett. Viața ei singuratică implora, fără cuvinte, dragoste și afecțiune. Și cine ar putea răspunde mai bine acestui apel decât bărbatul pe care ea îl confirmase în postul de șef al oamenilor de știință, atunci când moștenise Laboratoarele răposatei ei mătuși? Aveau relații de lucru, desigur.” Munca aceasta îi ocupase domnișoarei Haskett aproape toată viața de ființă adultă.

Grayson își drese glasul, jenat dintr-odată de gândurile ce-i treceau prin minte. În fapt, era atât de absorbit de ce i se întâmplase, încât nu remarcă necuviința pe care o săvârși în momentul acela. Zise:

— Hmm, domnișoară Haskett.

Lucrul de care nu-și dădu seama fu autoritatea tonului. Ca și cum el ar fi fost patronul și ea funcționara. Și nici ea nu dădu atenție faptului sau poate era cu gândul în altă parte. Căci răspunse distrată:

— Da, domnule doctor?

— Cum se numește specialistul acela oculist care se ocupă de personalul nostru masculin?

— Burr. Doctorul Aaron Burr.

Grayson dădu din cap. Acum își aducea aminte. Impresia lui că era un nume ușor de ținut minte, se adeverea. Bineînțeles, o să-l uite iar.

Observă că gândurile i se întorceau spre domnișoara Haskett.

— Ce faceți în timpul liber? Întrebă el.

— Oh… Diferite lucruri.

Părea că se însuflețise dintr-odată.

— Citiți?

— Uneori.

— Mergeți la cinema?

— Când am ocazia.

Grayson șovăi. Începea să-și dea seama de ceea ce făcea: îi punea patroanei lui întrebări cu caracter personal. Nu făcuse niciodată așa ceva. Și era uimit că o făcea.

În sinea lui începu să dea înapoi. În clipa aceea, domnișoara Haskett i se destăinui:

— Locuiesc într-un complex de clădiri, a căror coproprietară sunt.

Grayson rămase trăsnit de enormitatea acestei informații.

— Singură? Întrebă el.

O roșeață ușoară se ivi în obrajii domnișoarei Haskett. Își îndreptă spatele în fotoliul în care stătea. Apoi:

— Singură, răspunse cu hotărâre, iar din momentul acela încetă să-l mai privească în ochi.

Grayson tăcu. Avea simțul dramei, și al celei reale și al celei imaginare. Își închipuia că ea se smulsese în chip deliberat din cei treizeci și opt de ani ai ei de timiditate, ca să-i poată mărturisi că posedă condiția propice unei aventuri, un apartament personal.

Grayson oftă. Era însurat, în chip destul de trist. Nu putea risca să se înșele în analiza lui. Ar fi de-a dreptul ridicol să-și piardă slujba sau să capete o palmă, sau – și mai rău – să fie târât în fața unui comisar utt. Era incapabil să măsoare consecințele celei din urmă posibilități.

Gândind la aceasta, zguduit de aceasta, spuse cu stăruință în voce:

— Hmm, domnișoară Haskett, am impresia că mi-am stricat ochelarii. Desigur că nu e nevoie să vă spun că, pentru un bărbat, nimic nu e mai important. Așa încât, dacă ceea ce voiați să-mi spuneți ar putea să aștepte…

Domnișoara Haskett se ridică: