Spovedania unui spion

A V E R T I S M E N T !

Nu căuta, cititorule, cu tot dinadinsul, analogii, nu scormoni febril prin dicțio­nare și atlasuri pentru confruntări, nu-i face autorului procese de intenție. Lu­mea acestei cărți îi aparține integral. Ma­teria însă din care și-a construit-o este universală.

Degeaba fugiți spre necunoscut și vă înălțați spre soare, dacă nu duceți cu voi un suflet mai bun și mai nobil.

Mihail Sadoveanu

CAPITOLUL 1.

Mă numesc Horia Velican. Ziaristul Horia Velican, născut la 16 iulie 1927, în satul Blidari, comuna Cîrligele, județul Vrancea. Sub această identitate am fost arestat luni, 26 septembrie 197 ... Cîte zile au trecut de atunci? Cîte luni? Cîți ani? De ce mă întreb? Oare, mă interesează, în­tr-adevăr, timpul? Este necesar, absolut necesar, să răspun­dem tuturor întrebărilor din noi? Timpul nu mai lucrează pentru mine.’ De fapt, mă aflu în afara timpului. Acesta e sensul exact al condiției unui spion arestat. Un spion arestat nu are decît trecut. El a fost. Atît. Aste vroiam să spun: Spio­nul Horia Velican a fost. Timpul său curge pînă într-o dimi­neață de septembrie. Dincolo de cumpăna aceea nu rămîne decît un nume, o fișă, un dosar. Ce înseamnă, la urma urmei, soarta unui spion? Cît valorează viața lui? La cît se reduce ea? Satisfacție, datorie, bani, spirit de aventură? O meserie ca oricare alta? Iubire, ură, tentația necunoscutului? Jocul în­tîmplării? Prăpastia șantajului? Frică sau nebunie? Nimic sau toate la un loc? Ce-a însemnat Casablanca, celebrul spion Casablanca? Dar Stieber? A existat într-adevăr un om care s-a numit Karl Schulmeister? Mata Hari n-a fost oare pură ficțiune? Să fi fost îtichard Sorge doar un simplu mit? Ce-au vrut acești oameni? Ce-au gîndit, ce-au făcut și ce-au vrut ei? Baruri de noapte și dansatoare fumînd tolănite lîngă generali nădușiți, doldora de secrete militare? întîl- airi conspirative în vile cu pereți dubli? Răpiri îndrăznețe de magnați financiari străini? Pachete groase de bancnote noi, foșnitoare? Viciul jocului periculos? Dragostea anima­toarelor pieptoase și flegmatice? Fiorul acela unic al unei recrutări subtile, la o inocentă ceașcă de cafea, a miniștri­lor plenipotențiari? Doamne, cît de ridicule sînt toate astea acum, cît de stupide, mai ales că în stupiditatea lor germi­nează atîta lipsă de omenie ... atîta cruzime ... Cunoști o femeie, ai cunoscut-o întîmplător, ți-o apropii, te apropii de ea și vă împrieteniți, te regăsești în sufletul ei așa cum nu­mai în sufletul mamei îți mai poți desluși cugetul, chipul interior, și viața pare dintr-o dată altfel, merită s-o chel­tuiești, apoi primești un semnal de undeva și i te supui, îți inviți iubita la plimbare, te uiți în ochii ei ca și altădată, cu aceeași candoare, o conduci pe o străduță învăluită în beznă și-i înfigi între omoplați un pumnal, lovitura e scurtă, fulgerătoare, gestul e profesional, deoarece a trebuit să ucizi un dușman. Femeia te vîna de mult, ea te-a căutat, ea te-a întîlnit, n-a fost, de fapt, nimic întîmplător, ți-a ieșit în cale fiindcă a vrut ea, fiindcă era plătită să facă acest lucru, fiindcă erai sortit sacrificiului barbar pe altarul in­formațiilor secrete. Atîta doar că, undeva sus, un ochi rece și atent ți-a trimis un semnal, un avertisment cu o clipă mai devreme, exact clipa cît ai avut răgazul să faci gestul acela îngrozitor. De ce femeia nu te-a lichidat din pri­mul moment? De ce zilele alea lungi, nesfîrșite, de iubire, îndărătul cărora ardea gîndul asasin? Sînt întrebări cum­plite care te vor mistui mereu, cît vei face umbră pămîn- tului, pentru că îndoiala sapă niște prăpăstii din care nu mai poți ieși niciodată.

Oare, cît mai am de trăit? Am fost arestat. Mă vor jude­ca. Ancheta curge parcă prea încet. Cît știe căpitanul Bo- beică? Ce știe el despre mine? Ce e în capul lui, de se uită la mine lung, fără adresă? Are un aev, ciudat, nu, mai degrabă un zîmbet ciudat. Ce urmărește căpitanul? De ce e atîta liniște în jurul meu? Voi fi condamnat? La ce bun toată istoria asta idioată? „Scrieți, domnule Velican, scrieți tot ce vreți dumneavoastră!” De ce să scriu? Cui să scriu? Cui folosește? Mie, în orice caz, nu. Am pierdut, plătesc. Toți pierdem. Toți plătim. Mai devreme, sau mai tîrziu, toți ne reglăm conturile. Nimeni nu rămîne veșnic debitor, chiar dacă ultima poliță o achită neamurile care încă nu s-au născut. Terra e o imensă piață plină pînă la refuz cu debitori și creditori. Restul e tăcere. Vreau să plătesc! Nu mai suport tăcerea! De ce-i atîta liniște în jurul meu? De ce nu se aud pereții urlînd? De ce nu țipă ușa de cît sar­casm și furie și durere și neputință s-au strîns în spatele ei? De ce ancheta abia se tîrăște — cuminte, calmă — cînd simt dincolo de ea spasmul nerăbdător al panterei? De ce nu sînt presat, confruntat, hărțuit, de ce nu sînt torturat să vorbesc, să zbier, să declar, să divulg? De ce tăcerea asta?

Oglinda mă fascinează. Se află deasupra lavoarului. Se uită la mine cu un chip straniu. Oglinda îmi azvîrle în față o figură halucinantă, cu priviri negre, cu orbite negre, cu părul negru, zburlit, dezgolind o frunte înaltă, albă ca varul, pe care zadarnic o mînă străină pipăie, se plimbă, mîna și fruntea și chipul încropind o imagine pe oare n-o recunosc. Singuri ochii nu m-au trădat.. . „Scrieți, dom­nule Velican, scrieți! . -Și dacă nu scriu? E simplu. Ex­trem de simplu. Nu mai scriu și gata. Mă întind în pat și aștept.. Mi-e somn. Aș vrea să dorm ... Oricum, sfîrșitul nu poate fi prea departe. Oricum, el trebuie să vină. Și atunci, punct. Dar pînă atunci? Asta e. Se pare. că Radu Bobeică știe cîte parale fac nervii unui ziarist bătrîn. . .

S-o fi aflat oare la Centrală despre căderea mea? M-au abandonat? Nu există nici o scăpare? Doamne-dumnezeule, dacă am ajuns să-mi pun astfel de întrebări, înseamnă că sînt pierdut. Sînt eu și totuși altul. Mă recunosc din ce în ce mai greu. Puțin cîte puțin, Horia Velican piere, se stin­ge. Ceva >a dispărut din mine pentru totdeauna. Undeva, acolo în străfunduri, s-a produs o fisură și mă scurg, încet- încet, clipă de clipă, afară, în neant. Cînd am simțit sur­parea? Atunci, în minutul căderii ...

Imaginea are prospețimea fulgerului. închid ochii și re­văd desenul viu^șclipitor, orbitor ... Blocul „Minerva”, ușile mari din bronz și cristal, scările din marmoră, coboram scările cu o casetă de voiaj în mîna stingă, fumam preocu­pat, detașat, cu o distincție de fumător înrăit, m-am oprit’ un moment, am zărit taxiul pe care-l comandasem telefonic din garsonieră, m-am precipitat către el, la aeroport mă așteptau alți colegi, o delegație de breaslă care pleca în străinătate, am deschis portiera, m-am urcat... Atunci, în minutul căderii, n-am rezistat. Minutul de cădere, minu­tul de care m-am temut toată viața, nu eram pregătit pen­tru acel minut. Atunci s-a rupt ceva în mine, am simțit că se frînge un resort acolo, înăuntrul meu, dar n-am țipat, nu m-am zbătut, n-am zbierat ca un nebun, ar fi fost inutil și mai ales de prost gust să mă dau în spectacol, să urlu, să mușc. Nu știam că mă pîndește minutul fatal, ches­

tia aia cu al șaselea simț care te pune în gardă cînd te paște un pericol e o chestie idioată, o aiureală, în care n-am crezut niciodată, am deschis portiera, m-am urcat și abia în mașină am văzut că sînt încadrat de doi indivizi, desi­gur doi ofițeri de securitate, care nicidecum nu erau puși pe farse. Mai tîrziu, nu prea tîrziu, am aflat că unul din cei doi bărbați era chiar căpitanul Radu Bobeică ... Atunci s-a produs șocul, ruptura. Taxiul demarase lin, fără grabă, nimeni nu scotea un euvînt, era un sacrilegiu să pîngărești tăcerea aia sfîntă a gîndurilor cu vorbe calpe, priveam pier­dut ușile mari din bronz ale jîlocului „Minerva”, în care lo- cuisem pînă atunci, și deodată l-am văzut pe Horia Velican coborînd scările, caseta de voiaj o ținea în mîna stîngă și fuma pătimaș, elegant... Apoi, halucinația a dispărut brusc, ireală ca un vis urît...

Am scos un icnet scurt, scîrbos — am oroare întotdeauna față de slăbiciunile omenești! — și mi-am cuprins fruntea între palme. N-am leșinat, n-am dat ochii peste cap, îmi presam tîmplele cu palmele, degetele mi s-au încleștat în păr și am strîns ca un smintit pumnii. Minutul căderii tre­cuse:..

O săptămînă mai tîrziu, ori poate un veac mai tîrziu — nu știu, n-are importanță! — căpitanul Bobeică mi-a vîrît în mîini un caiet și un pix, m-a privit în albul ochilor într-un fel straniu, aș zice mai degrabă cu un soi de com­plicitate bizară, după care mi-a zîmbit cuminte, uluitor de cuminte, și mi-a șoptit: „Scrieți, domnule Velican, scrieți tot ce vreți dumneavoastră!”. S-a răsucit pe călcîie și a dispă­rut numaidecît, cu mersul lui sportiv, ușor legănat, avînd ceva de sălbăticiune în felul de a se face nevăzut.

Să scriu? Asta-i bună! Ce să scriu? De ce să scriu? Cine mă va crede? Și, oare, mai pot? .Mai pot să scriu? Cîtă pu­tință și cît curaj mai pot rămîne într-un ins pe care-l așteap­tă plutonul de execuție? Cît adevăr? Și zîmbetul acela ciu­dat al căpitanului...

N-am fost niciodată în satul Blidari, din ținutul Vrancei. De ce n-am fost? M-am temut de ceva? Cunosc pe de” rost multe destine, multe biografii din satul acela. A trebuit — demult, tare demult — să le învăț, să le repet, să le știu pe dinafară ca și cum ar fi fost ale mele, oa și cum aș fi cres­cut cu ele, acolo în țara Vrancei. De ce n-am avut curajul să merg în satul Blidari? Curios ce-mi trece acum prin min­te! Curioase și sucite gîndurile astea. Curioase și hapsîne întrebările ... De ce scriu? Ce-ar fi să mă astîmpăr dracului odată, să fac greva foamei, să mă dau cu capul de pereți, să-mi tai beregățile cu un ciob din oglindă, să termin odată cu toate?! De ce mă zbat, ce oaut? N-am de ce .mă agăța, asta-i sigur. Atunci?? în fond, ce mai aștept? Pentru mine lucrurile sînt clare. Nu urăsc pe nimeni. Nu reproșez nimic nimănui. Nu-mi regret faptele. O să fiu condamnat la moarte și măsura luată n-o pot considera decît justă. Pentru mine însă lucrul acesta n-are nici-o importanță. Absolut nici una. Și zîmbetul acela ciudat al căpitanului... De ce-i atîta liniște aici? O viață întreagă am trăit singur, dar prețul cumplit al tăcerii abia aici în plătesc. De ce să plătesc nu­mai eu? Numai eu sînt vinovat? Să fie Horia Velican sin­gur vinovatul? De fapt, cine e Horia Velican?

CAPITOLUL 2.

Acolo, pe țărmul Vardarului, timpul e alftel decît aici, la Brăila, altele îi eînt meandrele, curgerea alta, clep­sidra e aceeași, nisipul nu-i. Vardarul e aspru ca un cio­plitor de piatră, zîmbește rar, e mereu obosit, furios și în­cruntat. Dunărea e calmă, Dunărea e blîndă, calmă și blîndă ca un cîntec (dobrogean e Dunărea în ostrovul Brăilei.

Sarava Cristian era pietrar brăilean din tată-n fiu. Din cine știe ce vremuri incerte, germinate în negura istoriei, neamul Saravilor lepădase ținuturi mai calde, trecuse apele de Marmara, a urcat către Bosfor și Dardanele, mai departe pînă la gurile bătrînului Danubiu, căutînd și găsind așe­zare ,creștinească aici, în cetatea Brăilei.

Saravii erau cioplitori în piatră, asta făceau, asta învă­țaseră de cînd se știau, ciopleau piatra, scormoneau ou dalta în măruntaiele ei și dezghiocau, scoteau în lumină cruci somptuoase și îngeri costelivi, un popor de îngeri triști pentru cimitirele cetății. Saravii erau truditori în pia­tră, sumbri, săraci și tăcuți.

Dezrădăcinați și încăpățînați, culțivîndu-și cu iubire sta­tornică meseria din bătrîni, refuzînd alte îndeletniciri mai ușoare pe care apa Dunării le oferea cu generozitate, Sara­vii cărau piatra tocmai din coamele Pricopanilor, de din­colo de fluviu, din Dobrogea, din carierele Casimcei și Babadagului. Piatră grea, piatră scumpă, cîștigul se împu­țina, datoriile creșteau, neamul Saravilor se împuțina și el.

Sarava Cristian ajunsese, astfel, singurul descendent al spiței sale, se considera de-acum os brăilean, os din os românesc, din amintirile străbune stăruind doar un abur de legendă despre mări și țări calde de unde porniseră înaintașii săi într-un lung și ireversibil exod, într-o fugă a disperării, salt în necunoscut și plecare tiranică în spe­ranța unor zile și locuri mai bune. In primul război mon­dial Cristian și-a pierdut părintele și cei doi frați, iar patru ierni mai tîrziu, o iarnă cumplită, lungă și cumplită ca un blestem, a murit și Marina, mezina familiei, sămînță ciu-

10

dată în neamul lor, palidă și plăpîndă, care s-a stins încetul cu încetul de oftică. Nu se împlinise anul de la dispariția Marinei cînd bătrîna Sarava a pierit și ea brusc, într-o noapte, singură, fără luminare, fără să geamă, fără să fie bolnavă: a fost descoperită în zori, țeapănă, cuminte, cu ochii închiși, cu mîinile reci încrucișate, abia încrucișate deasupra pîntecului oare zămislise zadarnic.

Cristian a rămas unicul moștenitor al pietrăriei, atelier bine cunoscut în mahalalele sărace de pescari. S-a căsăto­rit, și-a ales o muiere pe măsura lui, robustă, răbdătoare, sănătoiasă, au muncit amîndoi ca niște căpiați ani de zile, au refăcut spița și averea Saravilor, curtea eră iarăși plină de copii, de orătănii, de cruci și îngeri din piatră, cei drept crucile nu mai aveau aerul acela somptuos, îngerii însă erau la fel de triști...

Apoi, vremurile s-au răsturnat din nou, prețul pietrei creștea, prețul pîinii creștea, viața avea alt preț acum, banii dispăruseră parcă într-o hazna fără fund, oamenii nu mai aveau hani, oamenii nu mai aveau de lucru, gîndurile negre și datoriile se înmulțeau, covîrșeau, secătuiau burțile, min­țile, brațele.

în 1927, în casa lui Cristian Sarava s-a născut al cincilea copil, în 1929 al șaselea. Opt guri la masă, opt guri mereu flămînde îl încrîncenau să lovească piatra cu furie, cu rîv- nă, cu speranță.

• — Nelă! i-a zis el nevestei într-o zi, întorcîndu-se de la primărie cu o hîrtie în mînă, dacă nu plătesc banii ăștia într-o săptămînă, ne bate toba în curte, trebuie să vînd atelierul sau să-mi atîrn o piatră de gît. Ce facem?

Nelia, Ioana lu’Bădălan, fiică de camionagiu, vînjoasă la trup și cumpătată în cuget, n-a început să plîngă, n-a zbie­rat că-și blestemă zilele cînd l-a luat pe Cristian, n-a urlat că are caSa plină cu plozi și că o să ajungă pe drumuri. Nu! Și-a privit doar bărbatul în ochi — erau frumoși ochii Saravilor, adînci și albaștri ca cerul Mediteranei — a pri­vit, a oftat și i-a spus calmă.

— Lasă, mă Cristule, că n-om pieri noi, ne-om hărăni cum om putea, mai plătim o parte din angaralele alea și n-om pieri. Ne-or mai ajuta și ai mei ... Cerem o păsuire la per­cepție .. .

Nu într-o săptămînă, ci după aproape trei luni, toamna tîrziu, în ourtea pietrăriei, invadată de glotași, prostime și gură cască, bătea toba perceptorului.

11

Piatra se scumpise, nimeni nu-și mai comanda pentru răposați cruci din piatră, cei vii n-aveau după ce bea apă, iar cei morți se puteau mulțumi și cu două scînduri înfipte la căpătîi, atelierul „Sarava și fiii” dădu faliment, licitația abia izbutind să agonisească gologanii pentru plata vechi­lor datorii.

în aceeași toamnă, lăsîndu-și familia în grija socrilor, Cristian și-a luat lumea în cap, căutînd năuc alte țărmuri ale pîinii. Ori, poate, chemarea străbunilor îl împingea — în vremuri de cumpănă — către mirificul pămînt al făgă­duinței. Lăsa în urma lui un timp tulbure, lăsa cozile nesfîr- șite ale căruțașilor în grevă, frunțile posomorite, întunecate ale hamalilor, șiruri nesfîrșite de hamali cu brațele atîrnînd inutile, cu spinări și grumazuri inutile, așteptînd disperați și inutili, lăsa ochii mari, întrebători ai copiilor, ochii adînci ai nevestei care-l îndemnau caută, caută, caută..

In Australia s-a angajat ca văcar la un neamț, venit înaintea lui acolo doar cu cinci ani. Neamțul — și el de oRîrșie greacă, îl chema Otto Mahas — își încropise deja o avere zdravănă, aici oamenii erau altfel, altfel pămîntu- rile, cine se zbătea, și dacă mai avea și un dram da noroc... Mahas avusese, era dur, era viclean, în mina lui banii prăseau. 11 angajase pe Cristian, îi plăcuseră mușchii săi de atlet, privirea semeață, mîndră.

în primăvară, Sarava expedia la Brăila prima pungă cu gologani cîștigați pe moșii străine. Bani grei în timpuri grele.

După trei ani neamțul și-a lichidat averea, acareturile și cîteva pășuni i le-a vîndut lui Cristian, și-a luat aurul și a dispărut brusc, fără urmă, fără un cuvînt. La vreo lună i-a scris din Viena, Sarava a primit plic cu antet, hîrtie cu filigran, Otto Mahas se aranjase oa director la o societate de construcții. Vremurile se schimbaseră, se limpeziseră, în 1935 nu mai erau zilele de acum trei ani — sumbre, cîinoa- se —, neamțul simțise la timp aerul proaspăt și-și investise banii în afaceri industriale.

Cristian Sarava era de-acum proprietar, avea ferma lui, cîteva fîntîni, sute de capete de vite, pămînturi întinse.

S-a interesat la autorități, a cheltuit eu folos niște bani, s-a învîrtit prin cîteva birouri consulare, pînă la urmă a izbutit să-și aducă familia în Australia. S-a umplut curtea de suflete: șase copii — Doru, Ștefan, Mihu, Ion, Liviu și Titel, toți băieți — și o muiere, Nela, nevastă-sa. Saravii

12

prosperau repede. In afară de Liviu și Titel, cei mai mici, toți munceau, toți păzeau ca pe ochii din cap averea aia născută din speranțe, sudoare și noroc. Se dezlegau vechile căi maritime australe, băierile de la pungi se dezlegau și ele, comerțul înflorea, anul următor și celălalt an Saravii și-au vîndut la preț bun baloturile de lînă, pieile, brînzeturile... Alți fermieri, vecini, băștinași, cu pămînturi mai sterpe i’l priveau rînjirid, îl salutau rînjind și era în rînjetul lor și cruzime, și nepăsare, și tîmpenie, și obsesia neputinței, și vraja aia ascunsă, ca o apă freatică, a urii cu care jinduiești ia ciorba veneticului. De toate astea se temea și nu se te­mea Cristian, prevăzător însă, lichidîndu-și o parte din avere, transformînd-o în aur și asigurîndu-l în bănci cu firmă seri­oasă.

Către miezul unei nopți s-a trezit deasupra unui rug în flăcări, pereții caselor, pereți din bîrne, ardeau înfiorător de repede, grinzile se prăbușeau și se mistuiau prea repede în aerul fierbinte și nesățios, ardeau magaziile, ardeau graj­durile cu vite. Nimeni n-a sărit, n-a mișcat un deget să-l ajute. Abia și-a salvat copiii, muierea și cîteva lucruri.

A înțeles că n-are ce mai căuta printre acei oameni. A vîndut pămînturile, i-a scris lui Otto. Mahas, i-a cerut sfa­tul, l-a primit. „Ultimul drum al europenilor este către Europa”. Așa i-a răspuns neamțul. Cristian s-a interesat colo și colo, a aruncat o vorbă, a tras cu urechea, a aflat că și alții călătoreau spre obîrșie, reveneau îmbogățiți, se grăbeau să prindă ultimul tren, ultimul vapor. Și-a scos aurul de la bancă, l-a cuprins dintr-o dată fierbințeala ple­cării, a bătut depeșă la Brăila — eternul dor al revenirii.

— Nelă, i-a zis el nevestei, _N neclintită lîngă tîmpla lui, peste două săptămîni ajungem la gurile Dunării, și de acolo la noi acasă. Ai grijă de copii. Mîine ne îmbarcăm pe „Mona Lisa”.

Luxosul vas nu s-a îndepărtat prea mult de coasta Aus­traliei, cînd a început măcelul. A fost abordat de trei am­barcațiuni ușoare, mici, unsuroase, care înălțaseră basmaua neagră a piraților. Tentația fusese prea mare. Pachebotul „Mona Lisa” gemea de aur, de bănet, de fermieri bogați. Au fost măcelăriți toți, cu o ură feroce, bărbați, muieri, co­pii, întregul echipaj. Vasul a fost prădat pînă la ultimul sfanț, pînă la ultimul cercel, apoi abandonat mării. O singură suflare omenească a supravețuit, totuși, atunci, un singur om, de fapt era un pui de om. Se răzlețise de ai săi, în

13

joacă, și adormise în sala cazanelor, cuibărit acolo dup& niște calorifere calde, acoperite ou vată minerală, sau poate,, cine știe, ocrotit acolo de mîna oarbă a destinului. Suflet rătăcitor pe un cimitir în derivă, copilul a fost descoperit,, o săptămînă mai tîrziu, de un echipaj grecesc și predat unui orfelinat de pe malurile Vardarului, apa aceea bătrînă și înțeleaptă căreia străbunii îi ziceau Axius.

Puiul acela de om era Liviu Saravia, adică eu, adică Ho­ria Velican. De ce n-am pierit atunci, la șapte ani? De ce n-am înnebunit atunci? De ce-am supraviețuit?

C A P I T O L U L 3.

Ieri, căpitanul Radu Bobeică m-a invitat la el în birou. Un subofițer înalt, mustăcios — ăsta cară într-o sin­gură mînă doi ca mine — a desferecat ușa celulei, a făcut treaba aceasta cu îndemînare, cu delicatețe chiar, totuși zgomotul zăvoarelor trase, scrîșnetul acela sec, dur al fie­rului frecat pe fier, poartă în el, de fiecare dată, sîmburele prevestitor al ceasului rău, al clipei rele, poate ultima cli­pă, zgomotul zăvoarelor trase naște în ființa mea o ghiară uriașă care se strînge, se strînge încet, inexorabil, în mine, în jurul meu, peste mine, deasupra, pretutindeni, pînă în momentul în oare aflu adevărul: o nouă audiere, o con­fruntare, întrebări, reveniri, verificări. Adică viață. Oare mi se va apune mereu adevărul? Va să zică, astăzi n-a fost ultima clipă, ultimul drum. încă n-a fost.

Subofițerul mustăcios deschide și mă privește curios, nu cu răutate, n-are nimic brutal în privirea lui, în gesturile lui, ci curiozitate, o infinită curiozitate, mă privește cam așa cum te-ai cihiorî la o gînganie ciudată sau la un animal nevolnic, schilav și-ți zici cu gînduri aiurite: „Cum dracu, stîrpitura asta a putut face așa și pe dincolo?!” Așa este, sînt slăbuț, sînt palid, am trăsături apoase, priviri cenu­șii, oase subțiri, am părul rar, degetele mici, umerii înguști, statura pirpirie, aproape infantilă. Nu sînt un tip prea ară­tos. Asta nu înseamnă însă că sînt respingător pentru sexul frumos. Lia Proper o poate spune mai cu temeinicie în lo­cul meu. De ce tocmai Lia Proper? Un sportiv mă ignoră cu desăvîrșire. Iar un bărbat viguros, așa cam ca subofițe­rul ăsta, se uită la mine ca la o moluscă. Dar dacă i-aș spune că sînt capabil să ridic dintr-o singură smulgere două sute de kilograme, că într-o luptă corp la corp ou el, în nici un caz eu n-aș ieși pe locul doi, dacă i-aș spune mă­tăhălosului ăsta în cizme că viteza cu care pot administra eu o lovitură de karate e suficientă pentru a-i frînge gîtul? Dacă ar ști, ce-ar face? Desigur, dacă i-aș spune, nu m-ar crede, sau ar simți subit nevoia unei înfruntări, adeseori

15

oamenii au reacții de soiul acesta, nu cred pînă nu se con­ving pe pielea lor, convingerea asta însă îi poate fi fatala unuia care mă are ca partener. Dar subofițerul nu știe, iar eu nu mă sensibilizez la privirea lui. Cu Bobeică e altă chestie. Altfel stau treburile cu el. Căpitanul mă cunoaște, el știe precis cîte parale fac. Vînătorul ăsta de spioni are reflexe de pisică sălbatică și privirea lui îți spune, exiact cu o secundă mai devreme, „astîmpără-te, fii cuminte, fii rezonabil”, iar dacă ești înțelept secunda asta te salvează de la dezastru, îți măsori adversarul cu alte gînduri, i te supui, n-ai încotro, i te supui chiar și atunci cînd nu-ți mai pasă de viață. „Scrieți, domnule Velican, scrieți tot ce vreți dumneavoastră!”. De ce acest îndemn și această ciudată, neverosimilă apropiere? Și mai uimitor este faptul că-l simt pe căpitan că-i sincer, că nu se preface, că nu e un tică­los care să mă atîrne zîmbind în ștreang, el e franc în tot ce face, mă pricep la oameni. Ce are de gînd cu mine Bo­beică? ...

Datorită firii mele, n-am avut prea mulți prieteni prin­tre semenii mei, bărbații. Aceștia m-au tratat întotdeauna cu o bunăvoință jignitoare, sufocantă, tolerîndu-mă în preaj­ma lor constrînși de profesie, ori de anumite conveniențe sociale. Femeilor însă le inspiram alte sentimente. Intre femei întotdeauna m-am simțit mai în siguranță, cu ele comunicarea se încheagă mai rapid, o anumită intuiție co­mună, anumite gesturi comune, anumite slăbiciuni creau punți de legătură durabile, mediul acesta îl cultiv, adică l-am cultivat ani de zile cu perseverență, cu pasiune, cu răbdare, din calcul și dorință. Cînd am făcut această des­coperire nu aveam decît 16 ani, am exersat îndelung, am devenit o canalie stilată, mi-am exploatat înclinațiile mor­bide spre jocul desăvîrșitei mimări a suferinței, a tristeței sfîșietoare, a dureroasei însingurări, am început să pri­vesc femeile cu alți ochi. In acest mediu au germinat toate speranțele mele. Aici mi-am nutrit așteptările și năzuin­țele de împlinire, vroiam să mă ridic, cu orice preț, să mă salvez, să scap de mizeria orfelinatului, de bătăile crunte ale instructorilor, trebuia să scap de foame, de sărăcie, trebuia nu doar să supraviețuiesc, ci să mă înalț, să învăț, să cunosc lumea, să ies la suprafața ei, deasupra ei și să-i dau cu tifla, să-mi urlu din bojoci marea scofală: „Na! lume tîmpită, lume idioată și fudulă, lume violentă, nebu­nă și barbară. Na! că tot m-am ridicat deasupra ta. M-am

16

ajuns, am bani, sînt-puternic. Mi-ai f ost potrivnică și-am izbutit. Am sărutat mîna care m-a lovit, cînd a venit însă clipa răsplății am retezat mina aceea fără să clipesc. Lua- te-ar dracu, lume infernală!” Am învățat de mic legile de junglă .ale izbutirii cu orice preț, pe orice cale, numai să izbutesc, să răzbesc, eu și numai eu, -fiecare pentru sine, într-o lume enormă omul luptă, trăiește și luptă ca un disperat de unul singur, care pe care, trebuie să înghiți sau să fii înghițit, ori ori, altă alternativă nu-i, trebuie să împărți pîinea sau să ți se împartă, să plătești sau să fii plătit, trebuie să cerșești sau să ți se cerșească, trebuie să intinzi mîna sau să ți se întindă, trebuie să comanzi sau să fii comandat, să condamni sau să fii condamnat, să înlături sau să fii înlăturat, trebuie să te impui sau să te supui — cale de mijloc nu există. Aici mi-am plămădit toate speranțele, în această lume deopotrivă superbă și dementă, aici am devenit prizonierul propriilor mele spe­ranțe, iubind, urînd și urlînd, rupînd cu ghiarele și cu dinții, croindu-mi cale spre bogăție și putere, uzînd, folo­sind, întrebuințînd o singură unealtă, totodată armă și scut: femeia. Am iubit-o atunci cînd a fost necesar, atunci cînd am crezut eu că așa trebuie să fac. Am plătit-o, cînd femeia tre­buia plătită. Mi-am recrutat agentura exclusiv dintre femei — picolițe, coafeze, reeepționere de hotel, gîseulițe de bule­vard, dactilografe, cameriste, șefe de cabinet, croitorese, șofe- rițe de getaxuri, surori medicale. Se găsesc destule nebune, destule nemulțumite și descreierate sub soarele ăsta etern și răbdător, destule debusolate, declasate, avide să prospere din cîștiguri ușoare, strălucitoare și grase, amatoare de aven­turi, de lux, de trai pe vătrai din arginți nemunciți, din ar- ginții trădării. Cea mai mare parte dintre ele sînt agente și nu știu că sînt agente, habar n-au că fac muncă de informa­ții, că spionează, că trădează, că le paște pușcăria sau pluto­nul de execuție. Apărîndu-mă cu deosebita lor prezență de spirit, cu sensibilitatea lor, cu viciile și virtuțile lor în cea­suri negre de ananghie, baricadîndu-mă în spatele lor, în­genunchind în fața lor sau îngenunchindu-mi-le sub scep­trul teroarei, al șantajului, al banilor, sacrificîmdu-le atunci cînd trebuia să mă salvez, ori abandonîndu-le cînd mă in­comodau, femeile au fost tot atîtea trepte pe care am ur­cat, sau pe care am coborît, nu mai știu, nu mai sînt sigur, am urcat? am coborît? Acum n-are nici o importanță. Fe­meile au blestemul lor, ele, femeile, se dovedesc gata ori-

17

dud să ocrotească, să înconjoare la pieptul lor un mascul pipernicit, o jigodie masculină tristă și nenorocită, cu te­nul serafic, cu trup de bibelou, cu ochi adinei, întrebători și triști, cu ochi rugători și gînduri calpe care caută, care cerșesc milă, înțelegere, mîngîiere, iar femeile cad în tran­să, cad în plasă și se vor protectoare, se vor protectoare poate dintr-un sentiment matern nesatisfăcut, ori din alte porniri sau neîmpliniri ancestrale. Multora dintre doam­nele pămîntului, multor preotese ale iubirii, nu sînt puține acele femei —- urîte sau frumoase — cărora să nu li se pară o sfîntă plăcere de a se ști adorate în taină de băr­bați sensibili și triști, solitari, nevolnici și triști, niște aschi­modii plăpînde, doar eu un dram de virilitate, pe care ele, femeile, să-i ocrotească cu toată prostia și puterea și orgo­liul și tandrețea lor. Și iarăși mă gîndesc la o femeie care se cheamă Lia Proper.

Subofițerul mustăcios m-a salutat, i-am răspuns la salut și m-a invitat sus la etajul șapte. Știam. La etajul șapte își are biroul Bobeică. Niciodată n-a ordonat să fiu adus în biroul lui. Niciodată nu m-a chemat. De ce-o face acum? Ce urmărește? Asta-i bună, am început să mă ramolesc dacă-mi pun astfel de întrebări. Ce-aș urmări eu, dacă aș sta pe scaunul căpitanului și mi-ar cădea în palmă Horia Velican? își poate lesne închipui oricine. Punct. Trecem iprintr-un culoar lung, nesfîrșit, cenușiu, uricăm niște trep­te, nu multe, cîteva, apoi așteptăm în fața unei uși imen­se, o ușă cît un perete întreg. Așteptăm pînă în clipa în care broasca ușii începe să zumzăie încet, se aude un declic interior, ușa se despică în două, dispare, se retrage în zi­duri și intrăm într-o cușcă metalică: liftul. în urma noastră ușa se închide automat, ermetic, cabina nu are butoane, nu are mînere, nimic. Nu știu cînd am pornit, am simțit doar un gol ușor în stomac o secundă, două, nouă, după care go­lul a dispărut. Am ajuns la etajul șapte, ușa glisează singură într-o parte, în pragul ei, atent, binevoitor, căpita­nul Bobeică.

— Bună dimineața, domnule Velican.

— Bună dimineața.

Desigur, un cotoi bătrîn ca mine n-ar trebui să se arate surprins. Dealtfel, nici nu cred că se oglindește așa ceva pe chipul meu. Căpitanul are însă drumurile lui pe care umblă.

18

— O surpriză, nu-i așa? mă învălui el tranșant, fără mofturi ascunse, fără gînduri ascunse. Lăsa impresia neal­terată că spune exact ceea ce gîndește.

Liftul coboară cu subofițerul mustăcios, caut un răs­puns, alerg după o replică avantajoasă și atunci am ră­mas cu garda complet descoperită. Făcuserăm doar cîțiva pași, cînd în fața noastră, pe coridor, s-a deschis iute, prea iute, ușa unui birou și a plutit pe lîngă noi, cu nasul în vînt, cu mersul ei calm, princiar, Lia Proper. Nu ne-a în­vrednicit cu nici o privire, a trecut elegantă și nepăsătoare pe lîngă noi, Bobeică mă studia atent, i-am simțit arsura ©chilor, tresărisem! Căpitanul a zîmbit, cîștigase. Cîștigase ® mare bătălie fără efort, fără inutile și ample desfășurări tactice, întrebîndu-mă, pur și simplu, pe tonul cei mai banal din lume: „O surpriză, nu-i așa?”. Adică e o surpriză, se înțelege că-i surpriză, că mă invită în biroul lui, la o discuție, chestia asta nu se mai cheamă interogatoriu, altă ambianță, fotolii, cărți, poate și o cafea, sigur că e o surpriză pentru unul de condiția mea. Un spion nu e un musafir prea agreabil în birourile Securității de stat, la ur­ma urmei un spion prins e un nimic, nici măcar prizonier de război nu se poate considera că e, și viața lui atîrnă j&e un fir de păr, asta e un spion prins, vreau să spun- că dacă a fost prins înseamnă că a făcut ceva — faptele lui sînt crime în toate codurile pămîntului —, n-a stat el cu mîinile în sîn, șina făcut, cu alte cuvinte, meseria, iar me­seria lui înseamnă, în esență, în chintesență, să-și lovească adversarul sub centură, și, dacă se poate, lovitura asta să-i fie fatală, dacă nu cel puțin să-i provoace inamicului grave pierderi materiale, morale, intelectuale, pierderi uma­ne uneori, și pentru toate astea el, spionul, trebuie să plătească cu vîrf și îndesat atunci cînd e prins, nu să fie invitat în biroul anchetatorului, picior peste picior, la o cafea. Așa că eu căutam febril răspunsul la întrebarea aia banală, Lia Proper a reintrat brusc în universul meu — îngustat enorm în secundele acelea puține —, am rămas stu­pefiat, din stupefacția asta n-a țîșnit afară nimic altceva decît tremurul scurt al unei pleoape, sau poate numai zvîc­netul ei, o dată, o singură dată, suficient însă pentru căpitan. Zîmbea satisfăcut. M-a luat pe după umeri, m-a împins încetișor în biroul său, intim, cald, plăcut, șoptin- du-mi lîngă umăr, deopotrivă hîtru și caustic.

19

Sînt atît de curios să-mi spuneți povestea ei, dom­nule Velican, încît n-o să aveți inima aia neagră să mă refuzați, am dreptate?

Eram un înfrînt. Refuzîndu-I m-aș fi umilit zadarnic. Vae metis!.

Pe Lia Proper am cunoscut-o la Poiana Brașov, în­tîlnire întîmplătoare, întîlnire de vacanță. Era vară, um­blam teleleu de la o cabană la alta, nu vroiam să mă fixez nicăieri, nu doream nici o legătură. Redactorul șef abia îmi acordase, parcă tăind din zilele lui, două săptămîni de va­canță, așa-i vara, se grămădesc toți s-o-ntindă, dau bir eu fugiții din metropolă, lasă redacțiile vraiște, lumea umblă ca zurlie după concedii, după escapade, excursii, turism, vax. N-aveam nici un chef să plec aiurea, să mă vîntur cu coada pe spinare hai-hui prin țară, de felul meu nu-mi plac plimbările, o piatră, o frunză verde, un fir de iarbă gă­sești oriunde, nu trebuie să le cauți cu luminarea, la dra- cu-n praznic, cine știe prin ee coclauri; sînt în general un tip sedentar, aveam apoi interesele mele în oraș, legăturile mele, desigur legături subterane, trebuia să le întrețin, să le alimentez cu acel combustibil al permanentei suprave­gheri, iar ieșirile prea dese la susai verde încep să bată la ochi, nasc întrebări periculoase, ce caută ăsta, ce se tot fîțîie atît pe colo și pe dincolo, dar nici să stai agățat în cetate, pe vipia aia din iulie, să faci pe mucenicul în redac­ție nu miroase prea bine, trebuie să te dai cu gloata, să intri în ea, să te pierzi în deprinderile, în obișnuințele, în tabieturile și fasoanele ei, altfel iar se nasc pe undeva afurisitele alea de întrebări. Așa că am plecat în concediu. Fără mașină personală. Cu trenul. Vă imaginați un spion fără mașină personală? Fără aventuri nocturne? Fără întîl­niri conspirative? Fără a se deplasa rapid, în trombă, din- tr-o localitate în alta, de la un punet nevralgic la altul al orașului? E posibil așa ceva? Uite că e. Nu sînt spioni ăia pe care îi bănuiți dumneavoastră eă sînt. Sau, în orice caz, un spion nu arată așa cum vi-l închipuiți dumnea­voastră. Zadarnic îl veți căuta în lumina marilor bulevarde, pe străzi, în ganguri, la recepții, noaptea prin birouri se­crete, ziua pe lîngă unități militare, filmînd, fotografiind, înregistrînd benzi magnetice. Aia nu sînt spioni, ci niște

20

pîriiți care ne fac breasla de rîs. Pe ăștia îi prinzi la gră­madă, îi apuci de guler, le tragi un șut zdravăn — uneori nu doar la figurat — și scapă lumea de nebuni, de agea­mii. Un spion veritabil este exact opusul acestora, un spion care se respectă e cel mai cuminte om din lume, cel mai cenușiu, cel mai nebăgat în seamă, e modest, afișează o inteligență medie, e răbdător,-săritor la necazul altuia, har­nic, bun gospodar, demn, amabil cu toată lumea, iertător și cumpătat, acesta e spionul de carieră, profesionistul, omul care valorează o avere pentru stăpînii săi, omul pe oare muritorii de rînd nu-l vor arăta niciodată cu degetul, zbierînd: „Iată spionul!”, pentru că spionul adevărat ara­tă ca un ies oarecare, dar un ies care știe să se retragă la timp dintr-o discuție, dintr-un conflict, dintr-un anturaj, știe cînd să critice și cînd să-și facă autocritica, se comportă cu tact, are o mască pentru fiece împrejurare, se ferește de animozități personale ca dracu de tămîie, își ascunde ma­gistral iritarea, preferințele, prejudecățile, vanitatea, indig­narea și tocmai pentru că spionul dispune de o uriașă mobilitate spirituală, tenacitate, cultură, fiind deopotrivă prudent și curajos, tocmai pentru că este un fin obser­vator, un bun psiholog, spirit pătrunzător, tocmai pentru că are o robustețe intelectuală neobișnuită, o memorie exersată și o extraordinară capacitate de a se preface, toc­mai pentru acestea toate, și încă pentru multe altele, a fost inventat contraspionul, vînătorul de spioni.

Deci, n-am mașină personală, așa că am plecat în con­cediu cu trenul. Brașovul nu e prea grozav, s-a industria­lizat, miroase a fum, a țevi de eșapament, a oxizi de plumb, a cărbune rafinat. Mirosul de cetină îl simți abia sus, la Poiană. Asta e, din Brașov a mai rămas numai Poiana. Cu greu am găsit la „Capra Neagră” o cameră cu două paturi. Le-am plătit pe amîndouă. Nu suport să dorm cu cineva în aceeași încăpere. N-am dormit bine niciodată. E un cal­var. Cînd dorm cu cineva în cameră visez numai morți, visez oameni cu beregăți însîngerate, cu ochii smulși din orbite, visez bălți de sînge, după asta zac o săptămînă ca de lingoare. Cîteva zile m-am plimbat fără rost prin îm­prejurimi, mîncam cînd la un restaurant, cînd la altul, serile mi le omoram la bar, reveneam la hotel și, după o baie strașnică, citeam ‘pînă tîrziu, duipă miezul nopții. întot­deauna iau cu mine în concediu un set de romane polițiste și istorice. Fiecare cu păsărică lui. Unii citesc, alții fac

21

dragoste, pînă la urmă însă toți adorm buștean și unitatea speciei umane se poate declara satisfăcută în diversitatea ocupațiilor sale. într-una din seri, la barul „Șura Dacilor” trăgeam de vreo două ceasuri dintr-un cocteil dulceag, mai mult arome decît alcool, nu-mi place alcoolul pur, sec, fumam, după obiceiul casei, kent, servit la tavă de o pico­liță nurlie și vopsită ca o puipăză, tocmai cerusem și o cafea, cocteilul era pe sfîrșite, nu era prea tîrziu, după cafea¹ vroiam să ies un piic la aer, — aerul alpin e cel mai frumos dar pe eare-l face pămîntul, seara, omului ob&sit — mă gîndeam cu plăcere la aburul cafelei, mă dau în vînt după o ceașcă de dafea oricînd, am și eu slăbiciunile mele, așteptam, va să zică, nerăbdător cafeaua, cu ultiaile picături de cocteil în sondă, cînd, la o masă din spatele meu, aud niște glasuri mai încordate. Se auzeau șoapte precipitate de femeie, apoi o voce răgușită, grosolană, de bărbat care spunea doar atît „bai, hai”, glasul femeii se înălța penibil, rugător „taci, lasă-mă, du-te”, in­sistența masculului devenea agresivă. Curios, mă întorc pe jumătate și în clipa următoare femeia se ridică fulgerător și lipește o palmă răsunătoare peste obrazul jilav și bueă- lat al insului, un blond de vreo doi metri, subțire, atletic, cu părul sîrmos, tuns perie. Pălmuirea publică a declanșat instantaneu bestia umană, amorul s-a stins subit din ochii împîcliți de băutură, blondul ridicînd numaidecît o labă grea, uriașă, asupra femeii. Lovitura plutea în aer, des­lușeam deja zgomotul cărnii strivite, scrîșnetul oaselor frin- te și... Asta e, că știam. Știam că n-am voie să mă dau în spectacol, să fac circ, să intervin, dar bătaia îmi repugna fizic, am mînoat atîta bătaie în copilărie, acolo în orfelinatul ăla de pe țărmul “Viardarului, încît nu mai rezist. Gestul ticălos al bătăii mă răscolește, mă tulbură, îmi urcă sîn- gele la creier, mi se întunecă mintea și atunci intervin ne­socotit, brusc, fără putință de înfrîngere. M-am destins ca un arc, am plutit aproape o jumătate de metru pe verticală și înainte de a reveni iarăși pe locul meu de client ano­nim al barului, presasem deja cu forță carotida huliganu­lui, dar nu forța contează în treburi de-al-de-astea, ci viteza loviturii, iuțeala aceea năprasnică, formidabilă, care face ca plumbul moale și inofensiv să poată perfora o șină de cale ferată. Nimeni din barul acela nocturn n-a ob­servat lovitura, absolut toată lumea a înțeles că am v?ut doar să barez, să opresc brațul acela vînjos ca un dr«%”,

22

periculos, să nu se mai abată asupra necunoscutei, asta au priceput toți, apoi l-au văzut pe uriașul blond prăvă- lindu-se, sufocîndu-se, horcăind cu ochii cît cepele și ic­nind repetat, profund, dezgustător. „E beat, e beat criță!”, aruncă cineva peste umăr, cîțiva ospătari îl și apucaseră zdravăn de subsuori și-l tîrau afară, la aer. Femeia m-a privit uimită, o dată, o singură dată, în ochii ei am citit recunoștință și un licăr ciudat, sprințar, nelalocul lui în astfel de momente, a zîmbit un picuț, o fracțiune de se­cundă, s-a răsucit pe călcîie și a dispărut fără o vorbă, fă­ră un gest. Dealtfel, nu așteptam nici vorba, nici gestul. Privirea ei îmi fusese suficientă. Nu era o femeie fru­moasă în înțelesul modern al cuvîntului, adică răpitoare, adică vampă, avea un chip șaten, sensibil, interiorizat, pă­rul scurt tuns băiețește, <tu oleacă de breton, cu oleacă de frizură, o prezență oarecare ou un aer drăguț, dar nu comun, cu un picior șic, dar nu provocator, în orice caz după femeia asta nu-ți întorci neapărat capul pe stradă. Trece neobservată. Cunosc genul acesta de femei. Se impun atenției numai cînd vor ele. Aveam să aflu că o cheamă Lia Proper abia o săptămînă mai tîrziu.

M-a așteptat în holul hotelului, micuță, delicată, numai nerv și prospețime. S-a recomandat ca o școlăriță.

— Mă numesc Lia Proper.

Eram exact de înălțimea ei.

— Horia Velican! m-am prezentat și eu.

-— Ziaristul Horia Velican?! s-a mirat femeia spontan cu o franchețe cuceritoare.

îa clipa aceea am aflat, am știut că este o fire voluntară, că-i place să fie independentă, practică sportul, este încă­pățînată, foarte orgolioasă, n-o atrage viața ordonată, dim­potrivă fuge în întîmpinarea hazardului, se crede grozav de deșteaptă, face ochi, dulci numai atunci cînd vrea ea, nu-i place să fie ocrotită, ci să ocrotească: asta era Lia Proper. De unde atîtea informații despre o necunoscută?! Chestie de antrenament. Dintr-o replică obișnuită, într-o anumită împrejurare, o minte îndelung instruită poate extrage fișa completă a unei persoane. „Ziaristul Horia Velican?” se mi­rase tînăra femeie. Deci, mă cunoștea după nume. Nu sînt un gazetar strălucit. Nici nu mi-ar fi priit. Dar scriu une­ori reportaje sportive, așa, din capriciu, nu știu prea bine oum le scriu, nu știu ce pun în ele, dar oamenii — colegi, prieteni, necunoscuți — zic că sînt al dracului, că scriu cu

23

bătaie lungă și, uite așa, vorba se duce din gură în gură, un microbist înrăit nu se poate să nu știe cine e Horia Ve­lican. Iar de aici cîteva asociații de idei, cîteva deducții, oamenii în general nu sînt prea complicați, trăsături comune găsești la toți, amănuntele îi diferențiază — despre Lia Proper știam, în dimineața aia de iulie din holul hotelului „Capra Neagră”, îndeajuns ea să mă pot hotărî: risc sau nu risc. Și am riscat. Ne-am plimbat atunci ca doi nebuni prin sihla munților, am mînoat în pripă sus pe niște me­tereze din piatră, unde-a-nțărcat dracu copiii, nu mai știu la care cabană, ne-am întors noaptea tîrziu. în tot acest timp n-am sărutat-o niciodată, n-am făcut nici un gest in­decent, nici o privire de mascul înfierbîntat, i-am spus sute de anecdote, am aruncat cu pietricele într-un rîu, i-am cio­plit cu briceagul o elice de avion, pe oare singură a prins-o cu un cui în vîrful unui brad, s-a cățărat ca o diavoliță pînă în pleasna bradului, cu o piatră în buzunar, a fixat acolo elicea într-un cui și după ce a coborît n-a plecat, nu ne-am clintit nici unul pînă n-a suflat vîntul, am așteptat acolo încremeniți, în tăcere, să auzim cum începe să șuiere viatul și cînd l-am auzit am priviit sus la elice, se învîrtea, abia atunci am plecat. Am fost desăvîrșit. Știam reacția.

— Horia, ești un om ideal, ești unic, mă înțelegi? De ce ești tu atît de bun? Lia Proper s-a cuibărit la pieptul meu, mai degrabă pe umărul meu și a început să plîngă în liniște. Prostule! mi-a zis într-un tîrziu. Sărută-mă! Și am săru­tat-o acolo, în Poiană, sub risipa aia de stele, s-a zgribulit înfiorată, mi-a întors sărutul pătimaș și în noaptea aceea n-am mai dormit singur. De fapt, nici n-am dormit.

Lia Proper era pe atunci șefă de cabinet la o mare uzină brașoveană. Se căsătorise din facultate, în anul trei de filo­logie, la Cluj. Cunoscuse un inginer care lucra la Brașav, omul o fascinase, era un fel de savant, se agățase de gîtul lui, părăsise facultatea, se căsătoriseră, făceau sport, de dragul lui învățase să dactilografieze, îl ajuta la lucrări, se iubeau, se adorau, apoi într-o zi a plesnit ceva în labora­torul unde lucra inginerul Proper, s-a născut acolo o ex­plozie electrică urîtă, catastrofală, din savant n-au mai ră­mas decît eîțiva bulgări de materie carbonizată.

Lia era gata să înnebunească atunci, s-a dus la uzină, a intrat în laborator, nu credea, a plecat la morgă, a văzut rămășițele, a smuls dintr-un ghem de falange arse veri-

24

gheta, a sărutat-o și a jurat acolo, între morții aceia neîn­gropați, să nu se mai mărite niciodată, iar verigheta s-o poarte la gît, talisman și .amintire pe veci. A revenit în laborator, s-a așezat pe un scaun în mijlocul încăperii, cei­lalți oameni s-au retras plini de respect și compasiune. A rămas singură. Tîrziu, după ceasuri de uitare, a început să umble ea o somnambulă printre lucrurile lui, prin sertarele lui, să-i mîngîie halatul, să-i sărute hainele de schimb din dulapul metalic, să privească îndelung obiectele atinse de el, folosite de el. A privit, a pipăit, a tras un sertar, și încă unul, și încă... năucă, buimacă, cu gînduri de moarte în priviri și dintr-o dată lumea, lucrurile, faptele s-au schim­bat, s-au modificat brusc, au căpătat alt contur, alte sen­suri: descoperise într-un sertar un mic album cu fotografii, mai multe scrisori, cîteva nimicuri femeiești. Cui pe cui se scoate. Durerea pe durere. Cînd a înțeles că fotografiile și scrisorile sînt recente, că soțul ei, savantul, omul care o adora avea o amantă, că se fotografiase cu ea, că-și scriau, că 6e... că se... Cum e eu putință?? A început să rîdă pros­tește, a mai dat acolo, în sertar, peste niște țigări, și-a aprins una, de atunci a început să fumeze. Așa a găsit-o unul din laboranți, rîzînd și fumînd în neștire, tușea, se îneca, rîdea ca o lunatică, cu ochi pustii. Au venit alți oa­meni, au priceput în felul lor tulburarea femeii. Lia a strîns grăbită în poșetă fotografiile, scrisorile, le-a dus acasă și toate astea, împreună eu lucrurile bărbătești ale ingineru­lui, le-a strîns pachet, le-a dus undeva, pe o coastă de pă­dure, înspre Valea Timișului, și le-a dat foc. Doar veri­gheta și-a păstrat-o ca pe un blestem, de care ții eu tot- dinadinsul să-ți reamintești, să te păzești mereu. Tăcea, se însingurase. Oamenii au ajutat-o. N-a spus nimănui secretul ei îngrozitor. S-a angajat la aceeași întreprindere. A muncit conștiincios. Cu timpul, a ajuns șefa de cabinet, a direc­torului.

Blondul care a vrut s-o plesnească acum o săptămînă, la „Șura Dacilor”, era un medic din Bacău, trist, prăpădit și el, îi pieriseră soția și doi copii într-un accident de auto­mobil, l-a cunoscut aici la Poiana, i s-a făcut milă de el. Femeia cunoștea prețul suferinței. S-au împrietenit, apoi blondul s-a îmbătat ca un porc și...

Am făcut, între timp, din Lia Proper, una din cele mai bune agente ale mele.