Stiinta si religie John Haught carti filozofie

Stiinta si religie John Haught

Cuvânt Înainte la Ediția

Românească

Chestiunea locului religiei într-o epocă de vârf a științei captează acum, pretutindeni în lume, o atenție din ce în ce mai mare. Din acest motiv, sunt profund onorat că dr. Magda Stavinschi (directo­rul Institutului Astronomic al Academiei Române) a luat asupra sa efortul de a traduce această carte în limba română. Am privit mereu opera de a traduce cărți ca un mare efort al iubirii și sunt, de aceea, recunoscător doamnei Stavinschi pentru această muncă.

Speranța mea este că aceste pagini vor contribui la dialogul dintre știință și religie în România. Problemele punctuale pe care fiecare capitol le ridică sunt esențial aceleași, pretutindeni în lume. Și se poate presupune că oamenii cu educație științifică din această țară nu vor avea probleme în înțelegerea importanței abordării acestor teme. Știința este, desigur, o „răspântie” cul­turală, într-o manieră în care religia nu este. Însă chiar și religia este un fenomen pe care majoritatea oamenilor îl pot înțelege și chiar aprecia. Chiar dacă religia apare azi multora ca discu­tabilă, nu poate fi negat faptul că o versiune ori alta a sa au fost practicate de strămoșii noștri, ai tuturor. Și, cu toate că putem să nu fim de acord astăzi cu diversele susțineri ale diferitelor crezuri, trebuie să fim conștienți că, pretu­tindeni, oamenii își pun întrebări privind sensul vieții lor și al uni­versului. Chiar și cei adânc implicați în cultura științifică și secu­lară înțeleg funcția importantă pe care religiile au avut-o în întrea­ga istorie a umanității, în privința căutării continue a sensului.

Întrebarea, pe care știința modernă a pus-o într-un mod atât de interesant, nu este dacă religiile au rost, ci mai degrabă în ce sens pot fi ele adevărate. De exemplu, are vreo rațiune să credem în Dumnezeu, într-o epocă a științei?

Speranța mea este că această carte va oferi o introducere celor care vor să abordeze cu seriozitate aceste chestiuni.

John F. Haught

Profesor de Teologie

Georgetown University

Washington, DC

Prefață

De aproape douăzeci și cinci de ani, predau un curs despre știință și religie studenților de la Georgetown Uni­versity. În timpul acestui sfert de secol, peisajul cosmic s-a schimbat dramatic; același lucru s-a întâmplat și cu modul în care am abordat eu acest subiect. În toți acești ani, am fost martorii unor discuții fascinante și, în final, ai unui consens virtual în legătură cu faptul căbig-bang se află la originea universului. În această perioadă, s-au îmbogățit considerabil cunoștințele științifice asupra bazei chimice a vieții și a aspectelor fizio­logice ale minții omului. Tot în acest timp și-a făcut debutul și sociobiologia, invitându-ne să cunoaștem mai explicit res­tricțiile genetice care se impun culturii și eticii umane, chiar și religiei. În ce privește dezbaterile despre Dumnezeu și evolu­ție, acestea au devenit și mai aprinse.

Mai mult, începând cu anii șaptezeci, am devenit mai conștienți de legătura strânsă care există între propria noastră existență și fizica universului timpuriu. Recent, s-a constatat o tot mai mare răspândire a teoriei haosului și un nou interes științific pentru modelele complexității. În plus, ne este mult mai clar că întregul univers e o poveste în plină desfășurare, ce nu și-a atins încă finalul. În sfârșit, în timpul ultimilor do­uăzeci și cinci de ani, s-a tras mai mult ca oricând semnalul de alarmă asupra crizei ecologice globale.

Au toate aceste evenimente implicații semnificative reli­gioa­se sau teologice? Am scris această carte tocmai pentru a pre­zenta câteva răspunsuri la această întrebare. Am încercat să o fac cât mai accesibilă oamenilor de știință, teologilor, studen­ților și oricui ar fi interesat de această problemă. Am prezentat-o într-un stil care sper să-i provoace pe cititori să mediteze mai adânc asupra unui subiect în jurul căruia plutește încă o enormă confuzie generală.

Până acum nu a avut loc o discuție amplă, mai serioasă în legătura cu subiectul pe care-l tratează această carte. De­sigur, există remarcabile cărți savante, reviste și programe care se ocupă de știință și religie, acestea fiind deosebit de importante pentru cei, relativ puțini, care le pot aborda. Dar, în general, complexitatea discuțiilor actuale, purtate de specialiști, le face inaccesibile nespecialiștilor. Și e păcat, pentru că ceea ce spu­nea Alfred North Whitehead, în 1925, este încă valabil în ca­zul nostru:

Dacă ne gândim ce reprezintă religia pentru omenire, ca, de altfel, și știința, nu exagerăm deloc afirmând că viitorul mers al istoriei de­pinde de hotărârea acestei generații privind relațiile dintre ele. Avem de-a face cu cele mai puternice forțe generale [...] care influențează oamenii și ele par să se înfrunte continuu – forța instituțiilor noastre religioase și forța impulsului nostru către observații precise și deducții logice [1].

Am scris așadar această carte pentru a-i introduce pe nespecialiști în problemele actuale, de bază, ale raporturilor dintre știință și religie. Speranța mea este că ea poate fi la fel de bine înțeleasă de un cititor obișnuit, om de știință, student sau te­olog. Părerea mea este că până când nu ne vom lămuri, măcar în principiu, asupra modalităților în care poate fi abordat acest subiect, nu putem iniția un dialog adevărat și atotcuprinzător. Astfel, deși obiectivul final al acestei cărți e dialogul, cred că ne putem apropia de acesta examinând mai întâi ceea ce aduce în discuție fiecare parte. E ceea ce mi-am propus să fac în pa­ginile următoare.

Aș dori să mulțumesc lui Arthur Peacocke și Charles OʼConnor pentru lectura manuscrisului și pentru sugestiile lor. În plus, aș dori să mulțumesc numeroșilor studenți pe care i-am avut în ultimii douăzeci și cinci de ani, deoarece numai datori­tă cooperării lor generoase și încurajărilor lor am putut să dez­volt punctul de vedere prezentat aici.

Introducere

A făcut știința ca religia să nu fie plauzibilă din punct de ve­dere intelectual? Elimină ea existența lui Dumnezeu? Evoluția nu face oare ca ideea despre o providență divină să nu fie cre­dibilă? N-a arătat de curând biologia că viața și mintea pot fi reduse la chimie, făcând astfel iluzorii noțiunile de suflet și spirit? Mai trebuie să susținem că lumea a fost creată de Dum­nezeu? Sau că ne-a fost scris de către Ceva sau Cineva să existăm? Nu e oare posibil ca întreaga diversitate a naturii să fie pur și simplu un produs al întâmplării? Într-o epocă a ști­inței, putem să credem sincer în existența unei direcții, a unui scop al universului? În plus, nu este oare religia responsabilă pentru criza ecologică?

Toate aceste întrebări alcătuiesc așa-numita „problemă” a raporturilor dintre știință și religie. Deși par astăzi mai aproa­pe de rezolvare decât oricând, ele rămân totuși foarte actuale și continuă să trezească o gamă deosebit de variată de răspun­suri. În această carte, intenționez să le prezint pe cele mai în­semnate și să ofer, prin aceasta, un fel de „ghid” pentru una din cele mai fascinante, importante și provocatoare controver­se pe care le cunoaște epoca noastră.

Eu văd patru modalități principale prin care cei care s-au ocupat de această problemă și-au exprimat felul în care au în­țeles relația dintre religie și știință. (1) Unii consideră religia complet opusă științei sau spun că știința invalidează religia. Voi numi aceasta poziția conflictului. (2) Alții insistă că re­ligia și știința diferă atât de mult una de alta încât din punct de vedere logic conflictul dintre ele e imposibil. Religia și știința sunt valabile amândouă, dar trebuie separate cu fermitate una de cealaltă. Aceasta e poziția contrastului. (3) Alții spun că, deși religia și știința sunt distincte, știința are întotdeauna im­plicații asupra religiei și viceversa. Știința și religia interacționează în mod inevitabil și, prin urmare, religia și teologia nu trebuie să ignore noile descoperiri ale științei. Pentru simplificare, voi numi aceasta poziția contactului. (4) În sfârșit, a patra abordare a acestei relații, înrudită, dar totuși distinctă de cea de-a treia, subliniază mijloacele subtile, dar semnificative, prin care religia sprijină în mod pozitiv aventura descoperirii științifice. Această abordare caută să identifice acele modali­tăți prin care religia, fară a interveni în vreun fel în știință, deschide calea pentru unele idei științifice, dând chiar un fel de binecuvântare specială cercetării științifice a adevărului; este ceea ce voi numi poziția confirmării.

În cele nouă capitole care vor urma, voi descrie modul în ca­re fiecare din punctele de vedere enumerate (conflict, contrast, contact și confirmare) abordează problemele speci­fice rapor­turilor dintre știință și religie, enumerate în para­graful ante­rior. Deși voi prezenta fiecare abordare cât mai direct posibil, nu-mi voi ascunde preferința pentru a treia și a patra poziție. Cred că abordarea contactului, completată de cea a confirmă­rii, oferă răspunsul cel mai fructuos și rezo­nabil pentru nefe­ricita tensiune care a ținut atât de mulți oameni de știință departe de recunoașterea religiei și un număr chiar mai mare de reprezentanți ai religiei departe de bucuriile oferite de des­coperirile științei.

După cum vom vedea în detaliu, abordarea „conflictului” este, în general, primul răspuns nefericit la o „combinație” mai veche, necritică, a științei cu religia. Ideea că știința rămâ­ne într-o eternă dispută cu religia este, după părerea mea, o reacție de neînțeles la practica obișnuită de a ames­teca și a confunda rolurile acestora. Pe de altă parte, abor­darea „con­trastului”, deși e probabil un prim pas necesar de distanțare, atât față de combinație cât și față de conflict, e, de asemenea, nesatistăcătoare. Cu toate că linia trasată de ea este apreciată de mulți teologi și de alți cercetători ai religiei, ea lasă nere­zolvate mult prea multe probleme relevante și oportunități pentru dezvoltarea intelectuală și teologică.

În consecință, în capitolele următoare, voi pune un accent special pe abordările „contactului” și „confirmării”. În final, orice abordare adecvată a raporturilor dintre știință și religie cere ca, fără a ceda tentațiilor de a le confrunta din nou, să ne permită să ne axăm pe acele modalități în care știința și reli­gia se influențează în mod concret.

Ce înțelegem prin religie?

Când vorbesc, în această carte, despre „religie”, mă gân­desc, în primul rând, la credința teistă în „Dumnezeul” per­sonal, asociată cu așa-numitele credințe profetice: iudaismul, crești­nismul și islamismul. În categoria religie intenționez să includ și acel tip de reflecție asupra credinței religioase, cunoscută ca „teologie”.

Voi discuta, la fel, dacă știința exclude cu adevărat sau, poa­te, face mai puțin credibilă decât înainte existența unei divini­tăți transcendente, iubitoare, creatoare, personale și salvatoare, care este Dumnezeul despre care vorbesc religiile, precum și teologiile acestora. Deși orientarea mea este aceea a unui creș­tin romano-catolic, voi prezenta acest subiect dintr-o perspec­tivă mult mai largă decât cea pe care o au în comun religiile ce propovăduiesc un Dumnezeu și nu voi insista asupra accen­telor teologice specifice, pe care le are fiecare tradiție. O altă abordare, utilă, a raporturilor dintre știință și religie ar putea viza diferențele specifice dintre acestea, dar abordarea mea de aici este mai generală. Deși există diferențe evidente între cre­dințele avraamice, azi ele sunt confruntate cu aceeași întreba­re: este știința moder­nă compatibilă cu ceea ce ele numesc „Dumnezeu”? Altfel spus, poate divinitatea creatoare și salva­toare, descrisă în scrip­turile și teologiile lor, să supraviețu­iască provocărilor științei moderne?

În discuțiile în care sunt implicați oameni de știință și teo­logi, am putea dezbate mult mai larg modul în care este în­țeleasă religia. Dar, cu cât definiția noastră ar fi mai generală, cu atât ar fi mai puțin obiective aceste discuții. Am putea defi­ni, de exemplu, religia ca „o modalitate de a ne orienta în via­ță” sau ca o „supremă preocupare”. Dar, atâta timp cât și cei mai sceptici oameni de știință sunt, probabil, religioși (în acest sens atât de vag), noile evoluții ale științei, din biologie și fizi­că, nu vor contrazice în mod semnificativ „credința” lor. Cei mai mulți oameni de știință cred că există ceva care are o semnificație supremă, chiar dacă acel ceva ar fi doar căutarea adevărului, a cinstei, sau chiar metoda științifică; o asemenea înțelegere largă a religiei e incontestabilă din punct de vedere științific. Însă, pentru mulți oameni educați în spirit științific, biologia, fizica și celelalte științe ridică azi întrebări importan­te privind ideea de Dumnezeu și existența acestuia. De aceea, am considerat că e mai util să discutăm aici despre relația dintre știință și „teism” și anume, despre afirmarea teologică a lui Dum­nezeu, împărtășită de iudaism, creștinism și isla­mism (acolo unde este cazul) decât despre religi­ozi­tatea ne­specifică pe care aproape fiecare o are, într-o anu­mită măsură.

Am putea defini, de asemenea, religia ca un „sens al miste­rului”. Dar această definiție a religiei trezește puține proteste semnificative din partea elitei științifice. Chiar și Albert Ein­stein, care era „ateu” (altfel spus, cineva care neagă existența Dumnezeului teismului) a mărturisit că era un om „religios”, în sensul că adora misterul universului. El nu putea concepe existența unui conflict între știință și religie, atâta timp cât prin a doua presupunem un sentiment de mister niciodată în­țeles și nu credința în Dumnezeu.

Desigur, nu ar fi total lipsit de sens să concepem religia ca „suprema preocupare” sau ca „sens al misterului”. Mulți oa­meni de știință pot accepta „religia”, interpretând-o într-o ma­nieră neteistă. Câțiva s-au îndreptat către Răsărit și către alte orizonturi pentru a găsi un fel de fundal mistic, în care să-și conecteze știința la o viziune mai largă asupra lucru­rilor, mai ales la una care nu ar necesita acceptarea unei idei atât de dificile, ca aceea a unui Dumnezeu personal. Unele căutări de acest gen au condus la rezultate foarte interesante și nu doresc să le dezaprob în nici un fel. Consider totuși că este mult mai pertinent pentru majoritatea cititorilor unei cărți ca aceasta să se întrebe direct despre compatibilitatea științei cu Dumnezeu și cu religiile. Poate, într-o altă lucrare, ne vom putea mișca într-un spațiu problematic mai larg, care să includă Răsăritul. Decât să ne îndreptăm către taoism, budism, hinduism ori alte religii, pentru a ne contextualiza perspectivele științifice, vom discuta aici mai degrabă relația științei cu acel tip de religie, în care majoritatea dintre noi am fost educați să credem, sau cu aceea care a modelat în mod semnificativ istoria gândirii Ves­tului. Prin urmare, în această carte, dacă nu se specifică alt­ceva, prin religie vom înțelege credința teistă.

Unii cititori pot accepta cu greu impunerea unei asemenea restricții în definiție. Probabil că unii dintre dumneavoastră sunteți atât de „departe” de ceea ce consi­derați a fi religia te­istă, încât sunt puține speranțe ca eu să vă pot trezi interesul pentru aceasta și cu atât mai puțin atunci când încerc să o pun în relație cu știința. De asemenea, este posibil ca propria dum­neavoastră cultură științifică să vă fi îndepărtat de acest tip de religie. Poate că, la fel ca mulți alți sceptici pe care îi voi pre­zenta în paginile ce vor urma, și Dv. ați fi acceptat un cosmos aflat în grija lui Dumnezeu, dacă educația științifică pe care ați primit-o nu v-ar fi îm­piedicat să o faceți. Este, de aseme­nea, posibil să nu înțe­legeți rostul unei discuții despre Dumne­zeu, mai ales ținând seama de modul în care teologia i-a tratat pe Galilei și Darwin.

Unii cititori vor simți, poate, ceea ce a simțit și un prieten al meu, care predă la o universitate din grupul Ivy League, și care poate fi considerat un exemplu pentru ceea ce eu numesc „scepticism științific”. Cu câțiva ani în urmă l-am rugat să țină o prelegere despre știință și religie în fața studenților mei și iată cum și-a justificat el îndepărtarea științifică față de religie, încă din copilărie:

Nu există absolut nici o dovadă că universul ar avea un scop sau că ar fi influențat de vreo divinitate care să aibă grijă de mine. Când mă uit la stele și la galaxii, văd numai indiferența rece a cosmosului, care ac­centuează izolarea și precaritatea existenței mele pe această planetă insignifiantă. Pentru căldură și alinare mă îndrept către fa­milia mea, către prieteni și societate. Acestea sunt suficiente pentru mine. În ceea ce privește motivul pentru care ne găsim aici, nu exis­tă nici o altă explicație în afară de pura întâmplare, iar aceasta este o problemă care nu mă mai preocupă deloc. După ce o persoană in­teligentă s-a familiarizat cu teoriile neodarwinismului despre evolu­ție, este greu de imaginat că acel cineva poate îmbrățișa ideea unui univers cu un scop. În facultate m-am străduit să păstrez credința religioasă pe care am primit-o de la părinții mei. Cu toate acestea, imaginea științifică și, în special, cea evoluționistă asupra cosmo­sului păreau să vină din ce în ce mai mult în contradicție cu credința mea religioasă. Astfel, m-am convertit la perspectiva științifică, de­oarece mi se părea cea mai cinstită și mai interesantă, deși nu e și cea mai generoasă abordare a lumii. Asta nu înseamnă că-i dispre­țuiesc pe oamenii religioși, deoarece am câțiva asemenea oameni printre prietenii mei, dar nu-mi pot împăca con­vingerile științifice cu nici o viziune teistă asupra lucrurilor.

Dacă aveți sentimente asemănătoare, sper că această carte vă va ajuta să înțelegeți mai bine de ce apar asemenea opinii. Pe de altă parte, cum poate ați aflat deja, la fel ca mine, descope­ririle recente ale științei au făcut ideea de Dumnezeu mai dis­cutată și mai atrăgătoare intelectual decât era înainte de epoca științei.

În orice caz, întâlnirea religiei cu știința a generat o confuzie considerabilă. De aceea mi-am propus ca această carte să fie un ghid introductiv pentru cei care doresc să-și afle, cu mai multă claritate, drumul prin acest subiect complex. Prețul ori­cărei încercări de clarificare este, desigur, acela că problemele importante au fost omise. Dar, de vreme ce am gândit această lucrare numai ca o introducere, presu­pun că vor fi tolerate anumite omisiuni.

Înainte de a începe explorarea modurilor prin care teologia ar putea interacționa cu ideile despre evoluție, cu fizica uni­versului primar, biologia moleculară, știința neuronilor, teoria haosului, ecologia etc., ne-am propus să studiem mai atent cele patru „abordări” principale ale subiectului general al ra­porturilor științei și religiei. În primul capitol, le vom examina mai în detaliu, apoi le vom aplica subiectelor specifice din paginile următoare.

Capitolul 1

Este religia contrară științei?

Când auzim cuvintele „știință” și „religie”, ne gândim ime­diat la istoria tumultuoasă a relației dintre ele. Dar cronica în­tâlnirii religiei cu știința nu e deloc doar cea a unui conflict. În paginile următoare vom observa că există cel puțin patru ti­puri distincte de relații între știință și religie [1]:

1) Conflictul – convingerea potrivit căreia știința și religia sunt fundamental ireconciliabile;

2) Contrastul – punctul de vedere potrivit căruia nu există vreun conflict real între cele două, religia și știința răspun­zând, fiecare, la întrebări total diferite;

3) Contactul – o abordare care caută dialogul, interac­ți­unea și o posibilă consonanță între știință și religie, și, mai ales, că­ile prin care știința poate modela înțelegerea reli­gi­oasă și teo­logică;

4) Confirmarea – o perspectivă ceva mai pașnică, dar ex­trem de importantă, care clarifică modalitățile prin care reli­gia spri­jină și alimentează, în profunzime, întreaga acti­vitate științi­fică.

O înțelegere a acestor patru abordări ar trebui să ne ajute să găsim singuri calea prin hățișul de probleme care alcă­tu­iesc subiectul acestei cărți. Să le examinăm, deci, pe fie­care, pe rând, în detaliu.

I. Conflictul

Mulți gânditori ai științei sunt absolut siguri că religia nu se poate împăca niciodată cu știința. Dacă ești om de știință, spun ei, e greu de crezut că poți fi cu adevărat și religios, cel puțin în sensul credinței în Dumnezeu. Principala cauză ce-i face să tragă o astfel de concluzie este că, în aparență, religia nu poate demonstra în mod direct adevărul ideilor sale, în timp ce știința o poate face. Religia încearcă să se strecoare, fără a aduce vreo dovadă concretă despre existența lui Dum­nezeu. Pe de altă parte, știința este gata să-și testeze toate ipo­tezele și teoriile pe baza „experienței”. Scepticii susțin că reli­gia nu poate face aceasta într-un mod care să satisfacă un mar­tor imparțial, de unde și conflictul dintre modalitățile de înțe­legere științifică și religioasă.

Atât considerațiile istorice cât și cele filosofice par să con­firme un verdict atât de sumbru. Din punct de vedere istoric, nu trebuie decât să ne amintim unele exemple evi­dente, ca: persecutarea lui Galilei de către Biserică în secolul XVII și mult răspândita aversiune religioasă și teo­logică față de teoria evoluționistă a lui Darwin, din secolele XIX și XX. Încetinea­la cu care gândirea religioasă a ac­ceptat astfel de idei științi­fice și faptul că mulți teiști încă nu le agreează sugerează că religia nu se va împăca nicio­dată cu știința. Din moment ce atâția care cred în Dumnezeu s-au opus desco­peririlor astrono­miei, fizicii și biologiei, e oare de mirare că religia este perce­pută ca fiind ostilă științei?

Dar mai importante decât aceste considerații istorice sunt impresionantele obstacole filosofice (în special cele epis­temo­logice) pe care religia și teologia le ridică în fața scep­ticilor științei. Problema principală este că ideile religioase par să nu poată fi testate experimental. Cu alte cuvinte, ele se sustrag, aparent, rigorilor examinării publice, în vreme ce știința își su­pune întotdeauna ideile experimentării deschise. Dacă o cecercetare empirică arată că o ipoteză științifică e greșită, știința o dă la o parte și caută alte alternative, supunându-le și pe acestea aceluiași proces riguros de verificare.

Dar putem să facem oare același lucru cu învățăturile religioase? Nu ocolesc ele oare toate încercările de a demon­stra adevărul lor prin observații? Teiștii, de exemplu, nu conti­nuă oare să creadă în Dumnezeu, indiferent de ceea ce obser­vă în jurul lor, inclusiv enorma suferință și răul? Oare nu spu­ne iudaismul, despre Dumnezeul său: „Chiar dacă El mă va omorî, eu tot voi crede în El”? Și oare nu sunt toate inter­pretările religioase din lume, din acest motiv, afectate funda­mental de contradicțiile cu care se confruntă și pe care le cunoaștem cu adevărat?

Dintr-un alt punct de vedere, scepticii cred că învățăturile re­ligioase „nu pot fi falsificate”. Karl Popper, unul dintre cei mai renumiți filosofi ai secolului XX, argumenta că știința adevărată trebuie să se străduiască să aducă dovezi care să arate că ideile sale sunt eronate. Cu alte cuvinte, știința trebuie să riște „falsificarea” diferitelor sale afirmații [2]. De exem­plu, deoarece teoria relativității afirmă că undele lu­minoase sunt deviate întotdeauna în prezența câmpurilor gravitaționale, oamenii de știință trebuie să caute posibile exemple în care această afirmație să nu fie adevărată. Dacă nu pot găsi nici o probă contrarie, aceasta înseamnă că relativitatea este o teorie suficient de puternică pentru a înlătura orice încercare de fal­sificare. Posibilitatea de a fi falsificată e dovada statutului ști­ințific al unei teorii. Dis­ponibilitatea de a permite ca ideile sale să fie falsificate purifică știința și dovedește că e o moda­litate de cunoaștere a naturii lucrurilor, cu adevărat deschisă și corectă.

Dar poate oare religia să afișeze o deschidere ase­mă­nătoare? Adepții scepticismului științific (altfel spus, cei ce resping religia în numele științei) spun că religia nu are probitatea so­lidă a științei. Ipoteza – Dumnezeu, de exemplu, pare să fie to­tal în afara oricărei falsificări, așa că nu poate fi acceptată de tribunalul științei. Vă puteți imagina situații și experiențe care pot duce la negarea existenței lui Dum­nezeu? Dacă nu, atunci ideea de Dumnezeu e ne­falsificabilă și, deci, nu poate fi luată în serios [3].

Scepticii susțin deseori că religia se bazează pe pre­supuneri a priori sau pe „credință”, în vreme ce știința nu ia nimic de bun fără să se convingă de asta. În plus, religia se bazează foarte mult pe o imaginație fără margini, în timp ce știința se limitează la fapte ce pot fi observate. Mai mult, religia pune mare preț pe emoție, pasiune și subiectivitate, pe când știința se străduiește să rămână dezinteresată, realistă și obiectivă. Aceste antiteze par să nu facă altceva decât să creeze o osti­litate reciprocă insurmontabilă între știință și religie.

În capitolele ce vor urma, vom avea ocazia să examinăm nu­meroase exemple de scepticism științific și de convingere a acestora că religia este opusă științei. Vom menționa aici, mă­car în trecere, că nu doar scepticii sunt cei care susțin că reli­gia este incompatibilă cu știința. Adepții literalismului biblic (cei care cred că tot ce este scris în Biblie este ade­vărat ad litteram) văd și ei deseori un conflict între credința lor și unele teorii științifice bine stabilite. Ori de câtc ori ideile științifice nu corespund cu litera Bibliei (ceea ce se întâmplă foarte des), literaliștii biblici spun că știința a greșit și că religia are drep­tate. Acesta este îndeosebi cazul comentariilor privind evolu­ția, dar și miracolele, crearea universului, originea vieții și altele. Mulți creștini din Statele Unite, precum și din alte părți ale lumii, susțin că Biblia ne învață „adevărata știință” și că știința seculară trebuie să fie respinsă dacă nu corespunde literei Scripturii.

În afară de literaliștii biblici, mai sunt și alți critici care cred că știința este inamicul religiei. Aceștia susțin că apariția ști­inței a condus la vidul și la lipsa de sens din viața și cultura modernă. Ei spun că atunci când știința a separat experiența „faptelor” de nevoia noastră umană de „valori” eterne, a golit cosmosul de orice sens adevărat. Așadar, deoarece principala misiune a religiei este de a ne învăța sensul lucrurilor, aceasta nu poate conviețui cu știința. Prin urmare, ei cred că pentru om ar fi fost mult mai bine dacă revoluția științifică nu ar fi avut loc niciodată.

Într-o carte controversată, jurnalistul britanic Bryan Apple­yard argumentează cu pasiune că știința „este corozivă din punct de vedere spiritual, arzând străvechile principii și tradi­ții”, lipsind astfel experiența modernă de sensul tra­dițional. Prin urmare, știința este prin natura sa incapabilă de a coexista cu religia. Știința nu este numai un mijloc neutru de cunoaș­tere, ci o forță subversivă și chiar demonică, care a golit cultu­ra noastră de substanța sa spirituală. Appleyard își continuă pledoaria, spunând că este imposibil ca cineva să fie, în ace­lași timp, și credincios, și adept al științei, în mod total și cinstit [4].

Teoria lui Appleyard, după care știința „e absolut in­compa­tibilă cu religia”, e confirmată de adepții scep­ti­cismului știin­țific, aflați de cealaltă parte, deși, pentru aceștia, știința aduce mai degrabă eliberarea decât golirea culturii. Deși sunt conști­enți de faptul că, astăzi, mulți credincioși nu văd nici un con­flict între religie și știință, și că mulți teiști sunt recunoscuți ca fiind foarte buni oameni de știință, scepticii continuă să susți­nă că logica și spiritul științei sunt fundamental incompatibile cu orice formă de religie teistă. Din punctul de vedere al isto­ricului de știință William Provine, „trebuie să ne verificăm mintea înainte de a intra în biserică”, dacă vrem să fim, în același timp, și oameni de știință, și credincioși [5].

Voi prezenta mai multe argumente în favoarea acestei păreri în fiecare din capitolele următoare.