Strainul din oglinda

Prolog

Într-o dimineață de sâmbătă din noiembrie 1969, la bordul vasului de croazieră cu deplasament de 55 de mii de tone S.S.Bretagne, s-au petrecut o serie de fapte bizare și inexplicabile, chiar când acesta se pregătea să pornească din portul New York către Le Havre.

Claude Dessard, trezorierul-șef de pe Bretagne, un om capabil și meticulos, conducea, după cum îi plăcea să spună, „o navă la patru ace”. În cei 15 ani de când servea la bordul navei, nu întâlnise nici o situație pe care să nu o rezolve cu eficiență și discreție. Având în vedere că Bretagne era o navă franceză, asta însemna într-adevăr foarte mult. Oricum, în această zi, totul era ca și cum o mie de draci ar fi conspirat împotriva lui. Pentru sensibila lui mândrie galică, nu era nici o consolare, că toate investigațiile făcute mai târziu, de birourile franceze și americane ale Interpolului, precum și de departamentul de securitate al vasului, nu reușiseră să găsească nici o explicație plauzibilă, pentru întâmplările extraordinare ale acelei zile.

Din pricina celebrității persoanelor implicate, povestea făcuse înconjurul lumii, cu titluri de-o șchioapă, dar misterul rămăsese nerezolvat.

Cât despre Claude Dessard, se pensionase de la Compania Transatlantică și deschisese un bistro la Nisa, unde nu obosea niciodată să retrăiască, alături de clienții săi, acea zi de noiembrie, stranie și de neuitat.

Începuse, își amintea Dessard, cu o livrare de flori din partea Președintelui Statelor Unite.

Cu o oră înaintea plecării, o limuzină neagră oficială, cu număr de înmatriculare guvernamental, oprise la Cheiul 92 de pe râul Hudson. Un bărbat în costum gri-cenușiu, coborâse din mașină, ținând în brațe un buchet cu 36 de trandafiri Sterling Silver. Își croise drum către pasarelă și schimbase câteva vorbe cu Alain Safford, ofițerul de serviciu de pe Bretagne. Florile fuseseră ceremonios transferate lui Janin, un tânăr subofițer de punte, care le livrase și apoi îl căutase pe Claude Dessard.

— M-am gândit că poate doriți să știți, raportase Janin. Trandafiri de la Președinte pentru doamna Temple.

Jill Temple. În cursul ultimului an, fotografia ei apăruse pe prima pagină a cotidianelor și pe coperțile tuturor revistelor, de la New York la Bangkok și de la Paris la Leningrad. Claude Dessard citise că ea ocupase locul întâi într-un sondaj despre cele mai admirate femei ale lumii, și că un mare număr de fetițe nou-născute fuseseră botezate Jill. Statele Unite își avuseseră întotdeauna eroinele lor. Acum, Jill Temple devenise una dintre ele. Curajul ei, fantastica bătălie pe care o câștigase și apoi, ca o ironie a sorții, o pierduse, acaparaseră imaginația lumii întregi. Era o superbă poveste de dragoste, dar era mai mult de-atât: conținea toate elementele tragediei clasice grecești.

Lui Claude Dessard nu-i plăceau americanii, dar de data aceasta era încântat să facă o excepție. O admira imens pe doamna Temple. Era — și acesta era cel mai mare compliment pe care îl putea face Dessard — galant. Era hotărât să-i facă de neuitat voiajul pe vasul lui.

Trezorierul șef își întoarse gândurile de la Jill Temple și se concentră asupra verificării finale a listei de pasageri. Era colecția obișnuită de ceea ce americanii numeau VIP, acronim pe care Dessard îl detesta, mai ales pentru că americanii aveau idei atât de barbare despre ceea ce face ca o persoană să fie importantă. Remarcă faptul că soția unui industriaș bogat călătorea singură. Dessard zâmbi și căută pe listă numele de Matt Ellis, un celebru fotbalist de culoare. Când îl găsi, clătină satisfăcut din cap. Dessard fu de asemenea interesat de faptul că, în cabine alăturate, se aflau un senator important și Carlina Rocca, o dansatoare de strip-tease sud-americană, și că cele două nume fuseseră de curând menționate împreună, în diverse bârfe. Își plimbă ochii în josul listei.

David Kenyon. Bani. În cantități imense. Mai călătorise pe Bretagne. Dessard și-l amintea pe David Kenyon ca pe un bărbat frumos, bronzat, cu o siluetă suplă, atletică. Un bărbat tăcut, impresionant. Dessard notă masa căpitanului, lângă numele lui David Kenyon.

Clifton Lawrence. O rezervare de ultimă oră. Pe fruntea trezorierului apăru o cută de îngrijorare. A, da, asta era o problemă delicată. Ce să faci cu domnul Lawrence? Cândva întrebarea nici nu s-ar fi pus, ar fi fost așezat automat la masa căpitanului, unde ar fi regalat pe toată lumea cu anecdote amuzante. Clifton Lawrence era agent teatral și cândva, reprezentase multe nume mari din lumea scenei. Dar, vai, faima domnului Lawrence era de domeniul trecutului. Dacă, pe vremuri, agentul insista să aibă luxoasa Cabină a Prințesei, pentru acest voiaj, rezervase o singură cameră pe puntea de jos. Clasa întâi, bineînțeles, totuși… Claude Dessard hotărî să-și amâne decizia, până când va fi văzut toate numele.

Se aflau la bord și doi membri mai puțin însemnați ai unei case regale, o celebră cântăreață de operă și un romancier rus, care refuzase un Premiu Nobel.

Un ciocănit în ușă întrerupse concentrarea lui Dessard.

— Da, ce-i? întrebă Claude Dessard.

Antoine îl privi cu ochi obosiți.

— Ați ordonat cumva să se încuie sala de cinema?

Dessard se încruntă:

— Cum adică?

— Am crezut că ați fost dumneavoastră. Cine altcineva? Acum câteva minute, am verificat dacă totul este în regulă. Părea că cineva se află în sală și privește un film.

— Nu prezentăm niciodată filme când suntem în port, spuse Dessard ferm. Iar ușile nu se închid niciodată. O să verific.

În mod normal, Claude Dessard ar fi investigat problema pe loc, dar acum era hărțuit de zeci de detalii de ultim moment, care trebuiau rezolvate înaintea plecării de la ora 12. Rezerva de dolari americani nu era suficientă, una din cele mai bune cabine fusese rezervată din greșeală de două ori, iar darul de nuntă trimis de căpitanul Montaigne, fusese livrat unui alt vas. Căpitanul avea să fie furios. Dessard se opri să asculte sunetul familiar al celor patru motoare puternice ale vasului. Simți mișcarea cu care S.S.Bretagne se desprinse de chei, pornind cu spatele prin canal. Apoi Dessard se adânci din nou în problemele sale.

O jumătate de oră mai târziu, intră Leon, stewardul șef de pe puntea-terasă. Dessard își ridică privirea, iritat.

— Da, Leon?

— Scuzați-mă, domnule, dar cred că ar trebui să știți…

— Da?…

Dessard asculta numai cu jumătate de ureche, ocupat cu delicata sarcină a completării aranjamentelor pentru masa căpitanului. Acesta nu era un om cu talente sociale și a lua masa cu pasagerii, în fiecare seară, era pentru el un chin. Sarcina lui Dessard era să se asigure că persoanele erau agreabile.

— Este vorba de doamna Temple…

Dessard lăsă imediat creionul din mână și ridică privirea, alertat.

— Da?

— Am trecut pe lângă cabina ei acum câteva minute și am auzit voci ridicate și un țipăt. Era dificil să aud clar prin ușă, dar mi s-a părut că spune: „M-ai omorât, m-ai omorât”. M-am gândit că mai bine e să nu mă amestec, așa că am venit să vă spun.

Dessard clătină din cap.

— Bine ai făcut. O să verific, ca să mă asigur că doamna e în regulă.

Dessard îl privi pe steward plecând. Era de necrezut că cineva i-ar putea face vreun rău unei femei ca doamna Temple. Era o insultă pentru cavalerismul galic al lui Dessard. Își puse chipiul de la uniformă, aruncă o privire în oglinda din cabină și porni către ușă. Sună telefonul. Trezorierul ezită, apoi ridică receptorul.

— Dessard.

— Claude? Era vocea ofițerului de rangul trei: Pentru numele lui Dumnezeu, trimite pe cineva în sala de proiecții cu o cârpă, bine? E plin de sânge aici.

Dessard simți un nod în stomac.

— Imediat, promise.

Închise telefonul, aranjă să trimită un om de serviciu, apoi formă numărul doctorului de bord.

— André? Sunt Claude. Încerca să aibă un ton normal. Mă întrebam, dacă n-ai avut cumva pe cineva în tratament… Nu, nu. Nu mă gândeam la pastile pentru răul de mare. Persoana sângerează, destul de tare, probabil… Da, înțeleg. Mulțumesc.

Închise, simțindu-se din ce în ce mai îngrijorat. Ieși din birou, îndreptându-se spre apartamentul doamnei Temple. Era pe la jumătatea drumului, când se întâmplă cel de-al doilea eveniment ciudat. Când ajunse pe punte, Dessard simți că ritmul mișcării vasului se schimbă. Privi către ocean și văzu că ajunseseră la farul Ambrose, unde trebuiau să se despartă de remorcher și să se îndrepte spre larg. Dar, în loc de asta, Bretagne încetinea.

Dessard se grăbi către balustradă și privi în larg. Remorcherul se apropiase de Bretagne și doi mateloți transferau bagaje de pe vas pe remorcher. Dessard nu văzu decât spatele persoanei, dar era convins, că nu putea fi cine i se păruse. Pur și simplu nu putea fi adevărat. De fapt, plecarea unui pasager în acest fel era un eveniment atât de extraordinar, încât Dessard simți un frison de alarmă. Se întoarse și se grăbi către cabina doamnei Temple. Ciocăni, dar nu primi nici un răspuns. Bătu din nou, ceva mai tare.

— Doamnă Temple… Sunt Claude Dessard, trezorierul șef. Vroiam să știu dacă nu vă pot fi de folos.

Nici un răspuns. Deja sistemul de alarmă interioară al lui Dessard declanșase sirena. Ceva era teribil de nelalocul său, îi spunea instinctul și presimțirile lui erau legate, într-un fel sau altul, de această femeie. Îi treceau prin cap tot felul de gânduri îngrozitoare. Fusese ucisă sau răpită sau… Încercă clanța. Ușa era deschisă. Încet, Dessard o împinse. Jill Temple era în picioare, la celălalt capăt al cabinei, privind prin hublou, cu spatele la el. Dessard deschise gura să vorbească, dar ceva din atitudinea ei îl opri. Rămase acolo, stingherit, întrebându-se dacă să se retragă în tăcere, când, brusc, cabina răsună de un sunet neomenesc, ca un geamăt de animal rănit. Neajutorat în fața unei dureri atât de mari, Dessard se retrase, închizând cu grijă ușa în urma sa.

Rămase în fața ușii, ascultând strigătul fără cuvinte, care răzbătea dinăuntru. Apoi, profund zguduit, se întoarse și se îndreptă către sala de proiecție a vasului, pe puntea principală. Un om de serviciu ștergea cu o cârpă urma de sânge.

„Mon Dieu”, se gândi Dessard. „Ce urmează?” Încercă ușa sălii. Era descuiată. Intră în sala mare și modernă, cu o capacitate de 600 de persoane. Era goală. Un impuls îl făcu să se ducă spre cabina de proiecție. Ușa era încuiată. Doar doi oameni aveau cheia, el și tehnicianul. Dessard descuie cu cheia și intră. Totul părea normal. Se îndreptă către cele două proiectoare — Century de 35 mm — și puse mâna pe ele.

Unul era cald.

În cabinele personalului de pe puntea D, Dessard îl găsi pe tehnician, care-l asigură că nu știe nimic.

În drum către biroul său, Dessard trecu prin bucătărie. Bucătarul șef îl opri, furios.

— Uită-te la asta! Uită-te și tu ce a putut să facă un idiot!

Pe o masă se afla un superb tort de nuntă, cu șase etaje, încununat cu două figurine delicate, de zahăr ars, reprezentând un mire și o mireasă. Cineva strivise capul miresei.

— În acel moment, le povestea Dessard clienților săi de la bistro, care-l ascultau fascinați, în acel moment am știut că urma să se întâmple ceva îngrozitor.

CARTEA ÎNTÂI

1

În 1919, Detroit — Michigan, era singurul oraș industrial de succes din lume. Primul război mondial se terminase și Detroit-ul jucase un rol important în victoria Aliaților, furnizându-le tancuri, camioane și avioane. Acum, când amenințarea teutonă încetase, uzinele de automobile își concentrau din nou energiile asupra producției de mașini. În curând, patru mii de autoturisme erau produse, asamblate și exportate de aici zilnic. Muncitorii calificați și necalificați veneau din toate țările lumii pentru a-și căuta de lucru, în industria constructoare de automobile. Italieni, irlandezi, nemți — toți veneau potop.

Printre noii-veniți, se găseau și Paul Templarhaus și soția sa Frieda. Paul fusese ucenic de măcelar la München. Cu dota pe care o primise, când se căsătorise cu Frieda, emigraseră la New York și deschisese o măcelărie, care în curând, începuse însă să meargă în pierdere. S-a mutat apoi la St. Louis, la Boston și, în final, la Detroit, eșuând spectaculos în fiecare din aceste orașe. Într-o epocă în care afacerile înfloreau și creșterea demografică însemna o cerere sporită de carne, Paul Templarhaus reuși să piardă bani peste tot, unde deschidea un magazin. Era bun ca măcelar, dar era total incompetent ca om de afaceri. De fapt, era mult mai interesat să scrie poezie, decât să facă bani. Petrecea ore în șir, gândindu-se la rime și imagini poetice. Le punea pe hârtie și le trimitea la ziare și reviste, dar nici unul nu-i cumpără vreuna din capodopere. Pentru Paul, banii nu erau importanți. Vindea pe credit oricui și zvonul se răspândise repede: dacă nu ai bani și vrei să mănânci carne din cea mai bună, du-te la Paul Templarhaus.

Soția lui Paul, Frieda, era o fată urâtă, care nu mai avusese de-a face cu bărbați, înainte ca Paul să vină s-o ceară de soție de la tatăl ei. Frieda se rugase de acesta să accepte cererea lui Paul, dar bătrânul nu avea nevoie să fie convins, pentru că se temuse să nu rămână cu Frieda pe cap, pentru toată viața. Mai mult, mărise zestrea, pentru ca Frieda și soțul ei să poată părăsi Germania, pentru a pleca în Lumea Nouă.

Frieda se îndrăgostise cu timiditate de soțul ei, la prima vedere. Nu mai văzuse niciodată un poet. Paul era subțire, avea figură de intelectual, ochi miopi și un început de chelie, și Friedei îi trebuiră luni de zile pentru a se convinge că bărbatul acela arătos îi aparținea cu adevărat. Nu avea iluzii despre propria ei frumusețe. Avea o siluetă greoaie, de forma unui cartof mare. Cea mai frumoasă trăsătură a ei erau ochii vii, de culoarea gențianei. Restul feței ei părea să aparțină altor persoane. Nasul era al bunicului, mare și borcănat, fruntea a unui unchi, înaltă și teșită, iar bărbia era de la tatăl său, pătrată și morocănoasă. Undeva înăuntrul ei, se găsea o fată frumoasă, prinsă în capcana unui trup, pe care Dumnezeu i-l dăduse ca într-un fel de glumă cosmică. Dar oamenii nu puteau vedea decât exteriorul îngrozitor. Cu excepția lui Paul. Paul al ei. Spre norocul ei, Frieda nu află niciodată că atracția fusese zestrea ei, pe care Paul o văzuse ca o scăpare, din măcelăria plină de sânge și creier de porc. Visul lui Paul fusese să intre în afaceri de unul singur și să facă destui bani, pentru a se putea devota mult iubitei sale poezii.

Frieda și Paul și-au petrecut luna de miere la un han lângă Salzburg, într-un superb castel vechi, la marginea unui lac fermecător, înconjurat de lunci și păduri. În mintea Friedei, scena din noaptea nunții se derulase de sute de ori. Paul avea să încuie ușa și să o ia în brațe și să-i murmure în urechi vorbe frumoase, în timp ce începea să o dezbrace. Buzele lui aveau să le întâlnească pe ale ei, și apoi să se miște încet de-a lungul trupului ei gol așa cum se întâmpla în toate cărțile pe care le citise ea în secret. Organul lui avea să fie tare și ridicat și mândru, ca steagul german, și Paul avea să o ducă în brațe până la pat (deși poate ar fi fost mai cuminte s-o ducă de mână) și s-o așeze acolo cu tandrețe. „Mein Gott, Frieda”, ar fi spus el. „Îmi place trupul tău. Nu ești ca fetele alea, numai piele și oase. Tu ai trup de femeie.”

Realitatea fu șocantă. Este adevărat că, odată ajunși în cameră, Paul încuie ușa. După aceea, realitatea fu foarte diferită de vis. În timp ce Frieda privea, Paul își scoase repede cămașa, arătându-și pieptul scofâlcit și spân. Apoi își scoase pantalonii. Între picioare îi atârna un penis mic și bleg. Nu semăna deloc cu imaginile încântătoare pe care și le făurise Frieda. Paul se întinse pe pat, așteptând-o. Frieda înțelese că aștepta să se dezbrace singură; încet, începu să-și scoată hainele. „Nu contează, mărimea nu-i totul”, se gândea Frieda. „Paul va fi un amant minunat.” Peste câteva clipe, mireasa șovăitoare se alătură mirelui în patul de nuntă. În timp ce ea aștepta să audă ceva romantic, Paul se aruncă peste ea, făcu câteva mișcări înăuntrul ei și apoi se dădu la o parte. Pentru uluita mireasă, totul se terminase, înainte de a începe. Cât despre Paul, puținele lui experiențe sexuale anterioare fuseseră cu târfe din München, și tocmai întindea mâna după portofel, când își aminti că de-acum înainte nu mai trebuia să plătească. De acum înainte era pe gratis. Mult după ce Paul adormise, Frieda rămase trează în pat, încercând să nu se gândească la dezamăgirea ei. „Sexul nu e totul”, își spunea ea. „Paul al meu va fi un soț minunat.”

Avea să se dovedească că greșea din nou.

Puțin după luna de miere, Frieda începu să-l vadă într-o lumină mai realistă. Frieda fusese crescută în tradiția germană a unei Hausfrau, așa încât își asculta soțul fără obiecții, dar era totuși departe de a fi proastă. Pe Paul nu-l interesa nimic în viață, în afara poeziilor sale, și Frieda începu să înțeleagă, că și acelea erau foarte proaste. Nu putea să nu bage de seamă că Paul lăsa mult de dorit în aproape orice direcție. Acolo unde Paul era indecis, Frieda era fermă, iar dacă Paul era nepriceput în afaceri, Frieda era isteață. La început, se ținu deoparte, suferind în tăcere, în timp ce capul familiei irosea frumoasa ei zestre pentru aiurelile lui. Când s-au mutat la Detroit, Frieda nu mai putu suporta. Intră în măcelăria soțului ei într-o zi și preluă casa de marcat. Primul lucru pe care-l făcu, fu să pună un afiș mare: Nu vindem pe credit. Soțul ei fu îngrozit, dar acesta nu era decât începutul. Frieda ridică prețurile la carne și începu să facă reclamă, sufocându-și vecinii cu pamflete, și afacerea se extinse peste noapte. Din acel moment, Frieda fu cea care luă toate deciziile importante și Paul le duse la îndeplinire. Dezamăgirea o transformase pe Frieda într-un tiran. Observă că avea talentul de a conduce și deveni neînduplecată. Frieda decidea cum trebuie învestiți banii, unde să locuiască și, când veni momentul, să aibă un copil.

Îi anunță lui Paul hotărârea ei într-o seară și-l puse la treabă, până când bietul om aproape făcu o depresie nervoasă. Se temea că prea mult sex îi putea dăuna sănătății, dar Frieda era o femeie foarte hotărâtă.

— Bag-o, comanda ea.

— Nu pot! protesta Paul.

Frieda îi lua penisul chircit și trăgea de el, și pentru că nu se întâmpla nimic, îl luă în gură („Mein Gott! Frieda! Ce faci?") până când, fără voia sa, penisul se întărea, și atunci ea i-l băga între picioare, până când simțea sperma lui Paul înăuntrul ei.

Trei luni după ce începuseră, Frieda își anunță bărbatul că se putea odihni. Era însărcinată. Paul dorea o fată și Frieda dorea un băiat, deci prietenii nu se mirară când copilul se născu băiat.

La insistențele Friedei, copilul se născu acasă, cu ajutorul unei moașe. Totul merse perfect până spre sfârșit. Abia atunci, cei adunați în jurul patului avură un șoc. Nou-născutul era absolut normal, cu excepția penisului. Organul copilului era monstruos, atârnând ca un apendice supradimensionat, între piciorușele copilului.

„Tatăl lui nu e făcut așa”, se gândi Frieda cu mândrie sălbatică.

Îl numi Tobias, după numele unui consilier municipal, care locuia în cartier. Paul îi spuse Friedei că avea să preia el educația copilului. În definitiv, întotdeauna tatăl e cel care trebuie să educe un băiat.

Frieda ascultă și zâmbi, și numai rareori îl lăsă pe Paul să se apropie de copil. Frieda fu cea care-l educă pe băiat. Îl conduse cu o mână de fier teutonică, fără să se obosească să-și pună mănuși de catifea. La cinci ani, Toby era un copil slab, cu picioare ca de păianjen, cu o față melancolică și cu ochi strălucitori, de culoarea gențianei, ca ai mamei sale. Toby o adora și se străduia mereu să fie lăudat de ea. Își dorea ca ea să-l ia în brațe, ca să-și poată adânci capul la pieptul ei mare. Dar Frieda nu avea timp de așa ceva. Era ocupată să facă bani pentru familie. Îl iubea pe micul Toby și era hotărâtă să nu ajungă un prăpădit ca tatăl său. Frieda cerea perfecțiunea în tot ce făcea Toby. Când a început școala, îi supraveghea temele, iar dacă vreuna îi dădea de furcă, mama sa îl admonesta: „Haide, copile, suflecă-ți mânecile!” Și stătea lângă el până când îi dădea de capăt temei. Cu cât Frieda era mai dură, cu atât o iubea Toby mai tare. Tremura la gândul că ar putea să o supere. Frieda pedepsea ușor și lăuda greu, dar simțea că e spre binele lui Toby. Din clipa când i-l puseseră în brațe, Frieda știuse că fiul ei avea să ajungă un om celebru și important. Nu știa când și cum, dar știa că avea să fie așa. Era ca și cum Dumnezeu îi murmurase asta la ureche. Chiar înainte ca fiul ei să fie destul de mare pentru a înțelege, Frieda îi vorbea despre măreția pe care o va atinge și continuă mereu să-i vorbească. Și astfel, Toby crescu încredințat că are să fie celebru, dar fără să aibă vreo idee cum sau de ce. Tot ce știa era că mama lui nu se înșela niciodată.

Cele mai fericite momente ale lui Toby, se petrecuseră în bucătăria imensă, făcându-și temele, în timp ce mama sa gătea la soba veche și demodată. Făcea supe de fasole, cu frankfurteri întregi plutind în ele, mirosind minunat și bratwurst suculent și budinci de cartofi, cu marginile ca o dantelă cafenie. Sau stătea la masa mare din mijlocul bucătăriei, frământând aluatul cu mâinile ei groase, puternice, presărând apoi un praf de făină deasupra, transformându-l prin miracol, într-un Pflaumenkuchen sau Apfelkuchen, care te făceau să-ți lase gura apă. Toby se ducea lângă ea și-i cuprindea trupul mare cu brațele, cu fețișoara ajungându-i până la talie. Mirosul ei de femeie devenise parte integrantă din mirosurile bucătăriei, trezind în el o sexualitate timpurie. În acele clipe, Toby ar fi murit bucuros pentru ea. Pentru tot restul vieții, mirosul merelor proaspete coapte în unt, îi aducea în minte imaginea vie a mamei.

Într-o după-amiază, când Toby avea 12 ani, veni în vizită doamna Durkin, bârfitoarea din vecini. Doamna Durkin era o femeie osoasă, cu ochi atenți și cu o limbă care nu obosea niciodată. Când plecă, Toby o imită atât de bine, încât mama lui se tăvăli de râs. Lui Toby i se părea că e prima oară când o auzea râzând. Din acel moment, Toby începu să caute căi s-o distreze. Îi imita formidabil pe clienții care intrau în măcelărie și pe propriii săi colegi, iar mama sa se prăpădea de râs.

Toby descoperise în sfârșit o cale pentru a câștiga aprobarea mamei sale.

Dădu o probă pentru o piesă școlară și primi rolul principal. La premieră, mama lui stătu în rândul întâi și aplaudă succesul fiului ei. În clipa aceea, Frieda știu că promisiunea Domnului avea să se adeverească.

Era începutul anilor ’30, începutul Marii Depresiuni, și cinematografele din toată țara încercau orice stratagemă pentru a-și umple sălile goale. Dădeau ca premii veselă și radiouri sau țineau seri de bingo și keno, în care pianiști angajați special acompaniau sunetul bilei care se învârtea, în timp ce publicul cânta în cor.

Și organizau concursuri de amatori. Frieda verifica cu grijă pagina teatrală din ziare, ca să vadă unde se țineau concursurile.

Apoi îl ducea pe Toby acolo și stătea în primul rând în timp ce el îi imita pe Al Jolson, James Cagney și pe Eddie Cantor, strigând: „Mein Himmel! Ce băiat talentat!” Aproape întotdeauna Toby câștiga premiul întâi.

Crescuse înalt, dar era încă subțirel, un copil sincer cu ochi albaștri, inocenți, și o față de heruvim. Când te uitai la el, primul gând era „inocență”. Când îl vedeau, oamenii aveau impulsul de a-l lua în brațe și de a-l proteja de Viață. Îl iubeau și-l aplaudau pe scenă. Pentru prima oară, Toby înțelese ce îi era sortit să devină; avea să ajungă un star, mai întâi pentru mama lui, și apoi pentru Dumnezeu.

Libidoul lui Toby începu să se manifeste când avea 15 ani. Se masturba în baie, singurul loc unde avea asigurată intimitatea, dar nu era suficient. Îi trebuia o fată.

Într-o seară Clara Connors, sora măritată a unei colege, îl aduse acasă cu mașina. Clara era o blondă drăguță, cu un piept mare și, stând lângă ea, Toby începu să simtă că are o erecție. Nervos, întinse mâna în poala ei și începu s-o pipăie pe sub fustă, gata să se retragă imediat dacă ar fi țipat. Clara era mai mult amuzată decât furioasă, dar când Toby își scoase penisul și îi văzu dimensiunile, îl invită la ea și în după-amiaza următoare. Îl iniție în plăcerile amorului fizic. Se dovedi o experiență fantastică. În locul unei mâini săpunite, Toby găsise un receptacul cald, vibrant, care-i înghițea penisul. Gemetele și țipetele Clarei îi provocau erecție după erecție, așa că avu un orgasm după altul, fără să părăsească vreo clipă cuibul cald și umed. Dimensiunile organului său fuseseră întotdeauna o sursă de nemărturisită rușine. Acum devenise brusc mândria sa. Clara nu putu să țină pentru ea un asemenea fenomen; și curând, Toby se trezi făcând servicii similare la o jumătate de duzină de femei măritate.

În următorii doi ani, Toby reuși să le defloreze pe jumătate din colegele lui de clasă. Unii din băieții din clasa lui erau eroii terenului de fotbal, alții erau mai arătoși ca el sau erau mai bogați, dar unde ei dădeau greș, Toby reușea. Era cel mai drăguț și mai fermecător băiat pe care-l văzuseră fetele vreodată și era imposibil să spui nu figurii aceleia inocente și ochilor lui plini de candoare.

Când era în ultimul an de liceu, la 18 ani, Toby fu chemat în biroul directorului. Acolo o găsi pe mama lui, încruntată, pe o fată de 16 ani pe nume Eileen Henegan și pe tatăl acesteia, sergent de poliție. Din clipa când intră în cameră, Toby știu că intrase într-o mare încurcătură.

— Nu te iau pe ocolite, Toby, spuse directorul. Eileen e însărcinată. Spune că tu ești tatăl copilului. Ai avut relații fizice cu ea?

Lui Toby i se uscase gura. Nu se putea gândi decât la plăcerea pe care o simțise Eileen, cum gemuse și ceruse mai mult, mai mult. Și acum asta.

— Răspunde, nemernicule! urlă tatăl lui Eileen. Te-ai atins de fata mea?

Toby îi aruncă o privire mamei sale. Faptul că ea era acolo, martoră a rușinii lui, îl întrista mai mult decât orice altceva. O dezamăgise, o făcuse de rușine. Toby își jură că, dacă prin vreun miracol, Dumnezeu l-ar ajuta să scape din asta, nu avea să se mai atingă de vreo fată câte zile mai avea. O să se ducă la doctor să-l castreze, ca să nu se mai gândească la sex niciodată, și…

— Toby! Vorbea mama sa, cu voce aspră și rece. Te-ai culcat cu fata asta?

Toby înghiți în sec, trase aer adânc în piept și mormăi:

— Da, mamă.

— Atunci te însori cu ea.

Mama lui Toby privi către fata cu ochii umflați, înecată în suspine.

— Nu asta vrei?

— D-da, oftă Eileen. Îl iubesc pe Toby. Se întoarse către Toby. M-au obligat să spun. N-am vrut să le spun numele tău.

Tatăl ei, sergentul de poliție, anunță:

— Fiica mea are 16 ani. Ăsta e viol. Ar putea să înfunde pușcăria, pentru tot restul vieții lui nenorocite. Dar dacă se însoară cu ea…

Toți se întoarseră să-l privească pe Toby. Acesta înghiți din nou în sec și spuse:

— Da, domnule. Îmi pare rău de ce s-a întâmplat.

Tot drumul spre casă, făcut în tăcere, Toby stătu lângă mama sa, nenorocit, știind cât de mult o rănise. Acum trebuia să găsească o slujbă ca să-i întrețină, pe Eileen și pe copil. Probabil avea să muncească la măcelărie și să dea uitării visele și planurile de viitor.

Când ajunseră acasă, mama lui îi spuse:

— Vino sus cu mine.

Toby o urmă în camera lui, așteptându-se la-o predică. O privi cum scoate o valiză și începe să-i împacheteze lucrurile. Toby se uita la ea, uluit.

— Ce faci, mamă?

— Eu? Eu nu fac nimic. Tu ai să faci. Pleci de aici.

Se opri și-l privi.

— Credeai că am să te las să-ți ratezi viața cu prăpădita aia? Te-ai culcat cu ea și o să aibă un copil. Asta dovedește două lucruri: că tu ești om, și că ea e o proastă. A, nu — nimeni nu-l leagă pe fiul meu cu o verighetă. Dumnezeu vrea să te facă cineva, Toby. Te duci la New York și, când o să ajungi un star, o să mă chemi.

Luptă să-și stăpânească lacrimile și i se aruncă în brațe, iar ea îl strânse la pieptul ei imens. Brusc, Toby se simți pierdut și îngrozit la gândul de a o părăsi. Și totuși, simțea în el o agitație, încântarea de a începe o viață nouă. Avea să fie un star, avea să fie celebru.

Așa spusese mama sa.

2

În 1939, New York City era o Mecca a teatrului. Depresiunea se terminase. Președintele Franklin Roosevelt promisese poporului că nu mai are de ce să se teamă și că America avea să fie cea mai prosperă națiune de pe pământ, și așa și era. Toată lumea avea bani de cheltuit. Pe Broadway, se jucau 30 de spectacole și toate păreau să fie succese.

Toby sosi la New York cu o sută de dolari în buzunar, dați de mama lui. Știa că o să fie bogat și celebru. O să o cheme pe mama lui la el și aveau să trăiască într-o casă frumoasă, iar ea avea să vină la teatru, în fiecare seară, să vadă publicul cum îl aplaudă. Între timp, însă, el trebuia să-și găsească o slujbă. Se prezentă la toate teatrele de pe Broadway și le povesti despre toate concursurile de amatori pe care le câștigase și despre cât de talentat era. Îl aruncară afară. În toate săptămânile cât dură căutarea, se strecură în teatre și cluburi de noapte și îi privi la lucru pe toți marii actori, în special pe comici, îi văzu pe Ben Blue, pe Joe E. Lewis și pe Frank Fay. Și în tot acest timp, știa că într-o zi, o să fie mai bun ca toți.

Terminându-i-se banii, își luă o slujbă ca spălător de vase. Îi telefona mamei sale în fiecare duminică dimineață, când tarifele erau mai mici. Ea îi povesti lui Toby despre furia produsă de fuga lui.

— Ar fi trebuit să-i vezi, spuse ea. Polițistul vine cu mașina de patrulă în fiecare seară. După cum se poartă, ai zice că suntem toți gangsteri. Tot întreabă unde ești!

— Și ce le spui? întrebă Toby îngrijorat.

— Adevărul. Că te-ai furișat noaptea, ca un hoț, și că dacă dau de tine îți sucesc gâtul cu mâna mea.

Toby se cutremură de râs.

În timpul verii, Toby reuși să obțină o slujbă ca asistent al unui magician, un munte de om, cu ochi porcini și complet lipsit de talent, care dădea spectacole sub numele de Marele Merlin. Dădură reprezentații la hoteluri de mâna a doua în Catskills, și sarcina principală a lui Toby era să descarce și să încarce decorurile grele din și în rulota lui Merlin și să aibă grijă de accesorii, care constau în șase iepuri albi, trei canari și doi hamsteri. Din cauza grijii lui Merlin că accesoriile ar putea fi mâncate, Toby trebuia să trăiască cu animalele în cămăruțe de mărimea unor debarale, astfel încât impresia lui despre întreaga vară se reducea la o duhoare atotcuprinzătoare. Era într-o stare de totală epuizare fizică din cauza căratului de dulapuri grele, cu pereți și funduri false și a alergăturii după animalele care fugeau tot timpul. Era singur și dezamăgit. Stătea privind la tavanul cămăruțelor prăpădite, întrebându-se ce caută el acolo — și cum avea asta să-l ajute să intre în lumea spectacolului. Își exersa imitațiile în fața oglinzii, iar publicul lui consta în animalele urât mirositoare ale lui Merlin.

Într-o duminică, pe când vara se apropia de sfârșit, Toby dădu telefonul săptămânal acasă. De data aceasta îi răspunse tatăl lui.

— E Toby, tată. Ce mai faci?

Urmă o tăcere.

— Alo! Ești acolo?

— Sunt aici, Toby.

Ceva din vocea tatălui său îl îngheță pe Toby.

— Unde-i mama?

— Au dus-o la spital noaptea trecută.

Toby strânse receptorul atât de tare, încât aproape îl sfărâmă.

— Ce i s-a întâmplat?

— Doctorii spun că a fost un atac de cord.

Nu! Nu mama lui!

— E în regulă? întrebă Toby. Nu-i așa? urla în receptor. Spune-mi că o să fie bine, fir-ar să fie!

De la un milion de kilometri, îl auzi pe tatăl său plângând.

— A… a murit acum câteva ore.

Cuvintele căzură asupra lui Toby ca o lavă fierbinte, arzându-l, topindu-i carnea, până când tot trupul îi luă foc. Tatăl lui mințea. Nu putea fi moartă. Ei doi aveau un pact. Toby trebuia să fie celebru și mama lui avea să fie alături de el. O aștepta un apartament frumos, o limuzină și un șofer și blănuri și diamante… Suspina atât de tare, încât abia mai putea respira. De undeva, de departe, auzi o voce:

— Toby! Toby!

— Vin acasă. Când e înmormântarea?

— Mâine, spuse-tatăl său. Dar nu trebuie să vii aici. Te așteaptă, Toby. Eileen o să nască în curând. Tatăl ei vrea să te omoare. Or să te caute la înmormântare.

Deci, nu putea nici măcar să-și ia rămas bun de la singura persoană, pe care o iubise pe lume. Toby zăcu în pat toată ziua, amintindu-și. Imaginea mamei sale era atât de vie. Era în bucătărie, gătind, spunându-i ce om important avea să fie, și la teatru, în primul rând, strigând: „Mein Himmel! Ce băiat talentat!” Și râzând la imitațiile și glumele lui. Și pregătindu-i valiza. „Când o să fii un actor celebru, o să mă chemi”. Zăcea în pat, împietrit de durere, gândindu-se: „N-am să uit niciodată ziua asta. Cât am să trăiesc. August, 14, 1939. Asta e cea mai importantă zi din viața mea.”

Avea dreptate. Nu pentru că îi murise mama, ci din cauza unui eveniment care se petrecea la Odessa, Texas, la 1500 de mile depărtare.

Spitalul era o clădire oarecare, cu patru etaje. Pe dinăuntru era o vizuină plină de cămăruțe, gândite ca locuri unde se diagnosticau, se tratau și erau vindecate, iar uneori chiar îngropate bolile. Era un supermarket medical și în el se găsea câte ceva pentru fiecare.

Era ora patru dimineața, ora morții tăcute sau a somnului pe apucate. Moment de răgaz, înainte de luptele de a doua zi.

Echipa de obstetrică din sala de operație numărul 4, avea necazuri. Ceea ce începuse ca o naștere de rutină, devenise o urgență. Până la nașterea propriu-zisă a copilului doamnei Karl Czinski, totul decursese normal. Doamna Czinski era o femeie sănătoasă, în floarea vârstei, cu șolduri late, țărănești — visul oricărui obstetrician. Începuseră contracțiile accelerate și lucrurile decurgeau conform programului.

— Naștere pelviană, anunță doctorul Wilson, obstetricianul.

Cuvintele nu provocară nici o alarmă. Deși numai trei procente din nașteri erau pelviene — copilul ieșea cu picioarele înainte — de obicei nu erau probleme. Există trei tipuri de nașteri pelviene: spontane, când nu e nevoie de nici un ajutor; asistate, când obstetricianul trebuie să dea o mână de ajutor naturii și cazurile disperate, când copilul e complet răsucit în pântecele mamei.

Doctorul Wilson observă cu satisfacție că aceasta avea să fie o naștere spontană, de tipul cel mai simplu. Urmări picioarele copilului ieșind. Mama făcu încă o contracție și ieșiră și șoldurile.

— Aproape am terminat, spuse doctorul Wilson, încurajator. Încă o dată.

Doamna Czinski încercă. Nici un rezultat. Doctorul se încruntă.

— Încercați din nou. Mai tare.

Nimic.

Doctorul Wilson apucă picioarele copilului și trase încet. Nici o mișcare. Strecură o mână pe lângă copil, în canalul strâmt al uterului, și începu să exploreze. Pe frunte îi apărură broboane de transpirație. Sora se apropie și îi șterse fruntea.

— Avem o problemă, spuse doctorul Wilson, cu voce joasă.

Doamna Czinski auzi.

— Ce se întâmplă?

— Totul e în regulă.

Doctorul Wilson își strecură mâna mai adânc, încercând să împingă ușurel copilul în jos. Nu se mișca. Simțea cordonul ombilical, care presa între trupul copilului și pelvisul mamei, blocând accesul aerului la copil.

— Fetoscop!

Sora apucă instrumentul și îl aplică pe burta mamei, ascultând cum bate inima copilului.

— A scăzut la 30, anunță ea. Și cu aritmie pronunțată.

Degetele doctorului erau în pântecele mamei, ca niște sensibile prelungiri ale creierului, pipăind, căutând.

— Pierd bătaia de inimă… Vocea surorii era alarmată. E negativă!

Copilul murea în uter. Mai exista o șansă, slabă, de a-l aduce la viată, dacă îl scoteau la timp. Aveau cel mult patru minute pentru a-l scoate, a-i curăța plămânii și a-i pune din nou în mișcare inima. După patru minute leziunile creierului erau masive și ireversibile.

— Cronometrați, ordonă doctorul.

Toată lumea din cameră privi instantaneu la ceasul electric de pe perete; ora era 12, iar secundarul își începea prima rotație.

Echipa operatorie porni la lucru. O unitate respiratorie fu împinsă lângă masă, în timp ce doctorul încerca să dizloce copilul de pe podeaua pelviană. Începu manevra Bracht, răsucind umerii copilului, așa încât să elibereze deschiderea vaginală. Inutil.

În fața ușii de la sala de nașteri, se afla Karl Czinski, răsucindu-și nervos pălăria în mâinile sale mari și bătucite. Era cea mai fericită zi din viața lui. Era tâmplar, un om simplu, care credea în căsătorii de tinerețe și în familii mari. Acest copil era primul și de-abia își putea controla agitația. Își iubea foarte mult soția și știa că fără ea ar fi fost pierdut. La soția sa se gândea, când asistenta ieși în fugă din sala de nașteri. O întrebă:

— Cum este?

Sora, înspăimântată și neatentă, cu mintea la copil, strigă:

— E moartă, e moartă! și se grăbi către toaletă, să vomite.

Fața domnului Czinski se albi. Își duse mâna la piept și-și pierdu răsuflarea. Când îl duseră la urgență, deja nu mai putea fi ajutat.

În sala de nașteri, doctorul Wilson lucra disperat, încercând să învingă cronometrul. Putea să bage mâna în uter și să atingă cordonul ombilical și locul unde se răsucea, dar nu-l putea elibera. Înăuntrul lui ceva striga să scoată cu forța copilul pe jumătate născut, dar știa din experiență ce se întâmpla cu copiii născuți astfel. Doamna Czinski gemea acum, aproape de limita delirului.

— Împinge, doamnă Czinski. Mai tare! Haide!

Era inutil. Doctorul Wilson privi la ceas. Trecuseră două minute prețioase, în care creierul copilului nu fusese deloc irigat. Doctorul Wilson avea acum o altă problemă: ce să facă dacă copilul era salvat după cele patru minute? Să îl lase să trăiască și să devină o legumă? Ori să-l lase să moară de-o moarte rapidă și nedureroasă? Își alungă gândul din minte și începu să se miște mai repede. Închise ochii și lucră pe pipăite, concentrându-se intens asupra a ceea ce se petrecea în trupul femeii. Încerca manevra Mauricenu-Smelhe-Veit, o serie de mișcări complicate menite să elibereze corpul copilului. Brusc simți o schimbare. Începuse să miște.

— Forceps!

Sora îi întinse repede forcepsul special și doctorul Wilson îl așeză pe capul copilului. O clipă mai târziu, acesta ieși la iveală.

Copilul se născuse.

La fiecare naștere exista acel moment de glorie, miracolul unei vieți nou create, copilul cu fața roșie, urlând, plângându-se de nedreptatea de a fi forțat să iasă din pântecul acela calm și întunecos și aruncat în lumea rece și luminoasă.

Dar nu și acest copil. Acest copil era alb-albăstrui și nemișcat. Era fată.

Ceasul. Mai era un minut și jumătate. Acum fiecare mișcare era mecanică, rapidă, rezultat al unor ani lungi de experiență — degete înmănușate curățau faringele copilului, așa încât, aerul să pătrundă în laringe. Doctorul Wilson așeză copilul pe spate. Sora îi întinse un laringoscop minuscul, pe care îl conectă la un aparat electric de aspirație. El îl așeză cum trebuia și sora îl declanșă. Se auzi sunetul ritmic al mașinii de aspirație.

Doctorul Wilson privi la ceas.

Încă douăzeci de secunde. Bătaia inimii — negativ.

Cincisprezece… Paisprezece… Bătaia inimii — negativ.

Era momentul deciziei. Putea fi deja prea târziu, pentru a preîntâmpina leziunile creierului. Nu puteai fi niciodată sigur de asemenea lucruri. Văzuse saloane de spital, pline de astfel de creaturi patetice, cu trupuri de adult și minți de copii, sau chiar mai rău.

Zece secunde. Și nici un fel de puls, nimic care să-i dea vreo speranță.

Cinci secunde. Luă decizia, sperând că Dumnezeu îl va înțelege și-l va ierta. Avea să deconecteze aparatul și să spună că copilul nu putuse fi salvat. Nimeni nu avea să se îndoiască. Mai pipăi o dată pielea copilului. Era rece și lipicioasă.

Trei secunde.

Privi bebelușul și îi veni să plângă. Ce păcat. Era un copil frumos. Ar fi putut deveni o femeie frumoasă. Se întrebă cum ar fi fost viața ei. S-ar fi măritat? Ar fi avut copii? Sau poate ar fi devenit artistă, sau profesoară, sau om de afaceri? Ar fi fost bogată sau săracă? Fericită sau nefericită?

O secundă. Bătaia inimii — negativ.

Zero.

Întinse mâna către întrerupător, și în clipa aceea, inima copilului începu să bată. Era un spasm neregulat, nesigur, apoi altul, și apoi deveni o bătaie puternică, regulată. În cameră izbucniră urale și se auziră felicitări. Însă doctorul Wilson nu asculta.

Privea fix la ceasul de pe perete.

Mama ei o numi Josephine, după bunica ei de la Cracovia. Un al doilea nume ar fi fost prea pretențios pentru fiica unei croitorese poloneze din Odessa, Texas.

Din motive pe care doamna Czinski nu le înțelegea, doctorul Wilson insistă ca Josephine să fie adusă la spital pentru control din șase în șase săptămâni. De fiecare dată concluziile erau aceleași: părea normală.

Dar numai timpul avea să decidă.