Teroare la Amsterdam

În Germania, un grup care se numea Facțiunea Armatei Roșii, o bandă de teroriști bine cunoscuți și bine organizați a pretins că le-a venit de hac cu ușurință celor doi gardieni de la depozitul de arme comun al Statelor Unite și al NATO, depozit aflat lângă Metnitz. Declarațiile au arătat că ambii gardieni fuseseră beți și că, atunci când banda de teroriști părăsise locul faptei, amândoi erau acoperiți cu pături; fusese o noapte îngrozitor de friguroasă. Armata Statelor Unite a dezmințit învinuirea că paznicii erau beți, dar n-a făcut nici o precizare cu privire la pături. Teroriștii au pretins că reușiseră să-și facă rost de o cantitate mare de arme ofensive, unele din ele reprezentând o tehnică atât de avansată, încât figurau pe lista secretă. Această afirmație a fost dezmințită de Armata Statelor Unite.

Presa vest-germană a acordat un spațiu larg relatărilor teroriștilor. Facțiunea Armatei Roșii avea o reputație bine stabilită în ceea ce privește pătrunderea prin surprindere într-o bază militară, în timp ce Armata Statelor Unite nu avea o faimă prea bună în privința pazei bazelor militare.

În mod obișnuit, Facțiunea Armatei Roșii întocmea o listă foarte amănunțită și meticuloasă a furturilor comise. De data aceasta, nu a fost făcut public nici un detaliu cu privire la pretinsele arme secrete. S-a presupus că, dacă relatarea Facțiunii era adevărată, atunci, Armata Statelor Unite, fie direct, fie prin intermediul guvernului german, reușise să reducă la tăcere presa.»

Prolog.

La prima vedere, cele două incidente ciudat de asemănătoare – deși amândouă s-au petrecut în noaptea de 3 februarie și amândouă au avut ca obiect instalațiile unor depozite de muniții de război – nu părea să aibă vreo legătură între ele.

Întâmplarea de la De Dooms, din Olanda, a fost misterioasă, spectaculoasă și tragică, cea de la Metnitz, din Germania – cu mult mai puțin enigmatică, total lipsită de orice element spectaculos și oarecum comică.

Trei soldați erau de gardă la depozitul olandez de muniții, instalat într-un buncăr de beton la un kilometru și jumătate nord de satul De Dooms, când, pe la unu și jumătate dimineața, singurii doi cetățeni treji din sat au raportat că au auzit zgomote în surdină ale unor focuri de automat. Ulterior, s-a stabilit că paznicii purtau automate. Zgomotele au fost urmate imediat de o uriașă explozie în lanț, care, după cum s-a descoperit mai târziu, a săpat în pământ un crater lat de șaizeci de metri și adânc de doisprezece.

O serie de case din sat au fost oarecum afectate, dar nu s-a înregistrat nici o pierdere de vieți omenești.

S-a presupus că paznicii trăseseră în niște inoportuni și că un glonț rătăcit făcuse să se producă detonația. Totuși, nu s-a descoperit nici o urmă, nici a gardienilor, nici a vreunor presupuse persoane neavenite.

În Germania, un grup care se numea Facțiunea Armatei Roșii, o bandă de teroriști bine cunoscuți și bine organizați a pretins că le-a venit de hac cu ușurință celor doi gardieni de la depozitul de arme comun al Statelor Unite și al NATO, depozit aflat lângă Metnitz. Declarațiile au arătat că ambii gardieni fuseseră beți și că, atunci când banda de teroriști părăsise locul faptei, amândoi erau acoperiți cu pături; fusese o noapte îngrozitor de friguroasă. Armata Statelor Unite a dezmințit învinuirea că paznicii erau beți, dar n-a făcut nici o precizare cu privire la pături. Teroriștii au pretins că reușiseră să-și facă rost de o cantitate mare de arme ofensive, unele din ele reprezentând o tehnică atât de avansată încât figurau pe lista secretă. Această afirmație a fost dezmințită de Armata Statelor Unite.

Presa vest-germană a acordat un spațiu larg relatărilor teroriștilor. Facțiunea Armatei Roșii avea o reputație bine stabilită în ceea ce privește pătrunderea prin surprindere într-o bază militară, în timp ce Armata Statelor Unite nu avea o faimă prea bună în privința pazei bazelor militare.

În mod obișnuit, Facțiunea Armatei Roșii întocmea o listă foarte amănunțită și meticuloasă a furturilor comise. De data aceasta, nu a fost făcut public nici un detaliu cu privire la pretinsele arme secrete. S-a presupus că, dacă relatarea Facțiunii era adevărată, atunci, Armata Statelor Unite, fie direct, fie prin intermediul guvernului german, reușise să reducă la tăcere presa.

CAPITOLUL 1

— E clar că este opera unui nebun. Jon de Jong, un tip înalt, subțire, smead și ascetic, directorul general al aeroportului Schiphol, etala un aer într-adevăr sumbru și, în condițiile date, avea toate motivele să arate și să vorbească astfel.

— Iresponsabilitate. Un om trebuie să fie nebun, dement, ca să ducă la îndeplinire o sarcină hazardată, lipsită de logică și iresponsabilă ca asta.

La fel ca și profesorul cu alură de călugăr căruia-l semăna atât de bine, de Jong avea tendința de a se exprima cu o precizie care mergea până la pedanterie și, așa cum se întâmpla în cazul de față, avea o slăbiciune pentru tautologia pompoasă.

— Un nebun.

— Punctul dumneavoastră de vedere e clar, spuse de Graaf. Colonelul van de Graaf, un bărbat neobișnuit de lat în umeri, de înălțime mijlocie, cu fața bronzată brăzdată de riduri, impunea prin aerul său imperturbabil și o autoritate de necontestat, care-l stăteau bine șefului poliției din capitala unei națiuni.

— Pot să înțeleg o asemenea faptă și să fiu de acord cu ea, dar numai până la un anumit punct, continuă el. Înțeleg ce simți dumneata, prietene. Iubitul dumitale aeroport, unul din cele mai grozave din Europa.

— Aeroportul din Amsterdam este cel mai grozav din Europa. De Jong vorbi de parc-ar fi recitat un rol, cu gândurile în altă parte. Era.

— Și va mai fi. Criminalul care a comis această faptă este, în mod evident, anormal psihic. Dar asta nu înseamnă neapărat că e nebun cu acte-n regulă. Poate că-l ești antipatic, poate că are ceva împotriva dumitale. Poate c-a lucrat cândva la aeroport și-a fost dat afară de vreunul dintre șefii dumitale de departament, pentru un motiv care lui i s-a părut perfect valabil, dar cu care funcționarul concediat n-a fost de acord. Poate că e un cetățean care locuiește prin apropiere, să spunem, într-o suburbie a Amsterdamului sau între Amsterdam și Aalsmeer, care consideră poluarea sonoră provocată de manevrele avioanelor de-a dreptul insuportabilă. Poate că e un ecologist care-și exprimă în modul ăsta violent dezaprobarea față de poluarea provocată de avioane. Iar poluarea nu poate fi negată. După cum bine știi, țara noastră nu duce câtuși de puțin lipsă de ecologiști pasionați. Sau poate că nu e de acord cu politica guvernului nostru. De Graaf își trecu o mână prin părul său des, grizonat:

— Orice e posibil. Dar poate fi, la fel de bine, tot atât de normal ca oricare dintre noi.

— Poate că ar fi bine să vă mai uitați o dată, domnule colonel, spuse de Jong.

Mâinile i se încleștau și i se descleștau întruna și era scuturat de un tremur violent. Aceste două reacții erau involuntare, dar aveau motivații diferite. Cea dintâi denota o intensă reacție de frustrare și de furie; cea de a doua se datora faptului că, atunci când un vânt rece ca gheața, provenind din Siberia, sufla peste Aalsmeer din direcția est-nord-est, acoperișul clădirii principale a aeroportului Schiphol era ca și inexistent.

— Tot atât de normal ca dumneavoastră și ca mine? Oare dumneavoastră sau eu am putea fi responsabili pentru această. această atrocitate? Priviți, domnule colonel, priviți numai.

De Graaf privi. Se gândi că, dacă el ar fi fost directorul aeroportului, o asemenea priveliște n-ar prea fi fost de natură să-l bucure inima. Aeroportul Schiphol dispăruse pur și simplu; locul său fusese luat de un lac vălurit, ce se-ntindea cât vedeai cu ochii. Sursa acestei inundații masive era cât se poate de ușor de identificat: lângă recipientele uriașe pentru depozitarea combustibilului, în imediata apropiere a perimetrului aeroportului, apăruse o fisură largă în peretele sudic al canalului: reziduurile, pietrele și noroiul împrăștiate de-a lungul părții superioare a peretelui, de ambele părți ale spărturii, indicau fără putință de îndoială că aceasta, nu se putea datora în nici un caz vreunei cauze naturale sau spontane.

Efectul acestei uriașe scurgeri de apă fusese devastator. Deși inundate la parter și subsol, clădirile propriu-zise ale aeroportului rămăseseră intacte. Pagubele pricinuite echipamentelor electrice și electronice ultrasensibile erau însă considerabile, iar înlocuirea lor va costa, fără nici o îndoială, milioane de guldeni. Totuși, structura de rezistență a clădirilor nu fusese afectată. Aeroportul Schiphol este o construcție foarte solidă, iar temeliile sale sunt de neclintit.