Ultimele șase minute

PROLOG

3 mai 1958

Dacă o cutie de lemn de trei pe unu optzeci, montată pe o remorcă cu patru roți, se poate numi birou, atunci, la data respectivă, mă aflam în biroul meu. Stăteam acolo de patru ore, începeau să mă doară urechile din cauza căștilor, iar dinspre mlaștini și mare începea să se lase întunericul. Dar de-ar fi trebuit să stau toată noaptea, asta aș fi făcut, aș fi stat acolo toată noaptea; căștile acelea erau cel mai important lucru din lume. Ele erau singura legătură rămasă între mine și tot ce-mi era mai drag pe lumea asta.

Trecuseră trei ore de când Pete ar fi trebuit să ia legătura cu mine. Era într-o cursă lungă la nord de Barranquilla, dar o mai făcusem de nenumărate ori până atunci. Aveam trei avioane tip D. C. care erau vechi dar aveau motoare perfecte – pe măsura grijii permanente pe care le-o purtam. Pete era un pilot bun, Barry, un navigant excepțional, prognoza vremii în vestul Mării Caraibilor fusese bună și era prea devreme pentru uragane în anotimpul acela.

Mi-era cu neputință să înțeleg de ce, de atâtea ceasuri nu apăruseră în eter. După toate socotelile, trebuiau să fi depășit deja cel mai apropiat punct și se îndreptau acum spre nord, înspre Tampa, destinația lor. Oare să nu fi respectat instrucțiunile mele de a trece prin Strâmtoarea Yucatan și, în schimb, să fi zburat pe ruta directă pe deasupra Cubei? În perioada aceea, avioanelor care zburau pe deasupra Cubei sfâșiate de război li se puteau întâmpla tot felul de lucruri neplăcute. Nu părea probabil, și, dacă mă gândeam la încărcătura pe care o duceau, părea chiar imposibil. Atunci când era vorba de riscuri, chiar și de cele mai mici, Pete era mai prudent și mai prevăzător decât mine.

În partea cealaltă, într-un colț al biroului meu pe roți, cânta încet un radio. Era un post de limbă engleză și, a doua oară în seara aceea, un ghitarist din Sud cânta molcom despre moartea mamei sau soției sau iubitei sale – nu eram sigur a căreia dintre ele. Cântecul se numea „Trandafirul meu roșii a albit”. Roșul simboliza viața și albul moartea. Roșu și alb – culorile celor trei avioane ale firmei noastre – „Trans-Carib Air Charter”.

În birou nu erau cine știe ce lucruri. O masă de lucru, două scaune, un dulap pentru dosare și postul de emisie-recepție, de tip „R. C. A.”, mare, alimentat de un cablu solid „T. R. S.”, care trecea prin orificiul din ușă și șerpuia peste iarbă, noroi și un colț al pistei de aterizare până la principalele clădiri ale aeroportului. Și mai era o oglindă pe care o agățase pe un perete Elizabeth, singura dată când fusese aici, și pe care n-apucasem s-o scot.

M-am privit în oglindă și asta a fost o greșeală. Părul negru, sprâncenele negre, ochii de un albastru închis și fața albă, trasă și încordată, îmi reaminteau îngrijorarea mea disperată. Ca și cum aș mai fi avut nevoie să mi se aducă aminte. Am întors capul și am privit afară pe fereastră.

Nici așa nu era mai bine. Unicul avantaj consta în faptul că nu mă mai vedeam. Dar nici altceva nu puteam vedea. Chiar și pe cea mai bună vreme, tot nu prea aveai ce vedea prin fereastra aceea. Doar cei șaisprezece kilometri de pământ gol, dezolant, de pământ mlăștinos, drept, care se întindea de la aeroportul Stanley Field până la Belize. În dimineața aceea, în Honduras începuse anotimpul ploios. Picăturile mărunte de ploaie șiroiau în valuri nesfârșite pe singura fâșie de geam, norii sfâșiați se buluceau, zdrențuiți și grăbiți, slobozind ploaia care cădea oblic în pământul arid și aburind, transformând lumea de dincolo de fereastră într-un abis cenușiu și cețos.

Am lansat din nou semnalul nostru de apel. Același rezultat ca și după celelalte cinci sute de încercări. Am schimbat lungimea de undă ca să controlez dacă recepția continua să funcționeze normal; am auzit o succesiune de voci, paraziți, cântece, muzică și, atunci, am revenit din nou pe frecvența noastră.

Era cel mai important zbor pe care Compania „Trans-Caraib Air Charter” îl făcuse vreodată, iar eu trebuia să zac aici, în acest minuscul birou anexă, așteptând la nesfârșit carburatorul de schimb care nu mai venea. Și până nu-l primeam, „DC”-ul acela roșu și alb, parcat la mai puțin de cincizeci de metri mai încolo, pe platforma din fața hangarului, îmi era cam tot atât de folositor ca și o pereche de ochelari de soare.

Din Barranquilla decolaseră. De asta eram sigur. Primisem primele știri cu trei zile în urmă, în ziua în care sosisem aici, și telegrama cifrată nu menționase nimic despre nici un fel de încurcătură. Totul era foarte secret, doar trei înalți funcționari aveau cunoștință despre această afacere. Compania Lloyd fusese de acord să-și asume riscul – deși cu una din cele mai mari prime de asigurare. Nici știrile auzite la radio despre o tentativă de lovitură de stat întreprinsă ieri de elemente pro-dictatoriale, pentru a împiedica alegerea liberalului Lleras, nu mă îngrijorase prea mult, fiindcă, deși toate avioanele militare și serviciile aeriene interne fuseseră reținute la sol, companiile aeriene străine constituiau o excepție; cu situația economică în care se găsea Columbia în acel moment, nu-și permitea să supere nici pe cei mai săraci străini, iar noi intram, oarecum, în această categorie.

Dar eu n-am vrut să ne asumăm nici un risc. I-am telegrafiat lui Pete să-i ia cu el pe Elizabeth și pe John. Dacă cine nu trebuie ajunge să preia puterea la 4 mai – adică mâine – și află în ce afacere ne băgasem, Compania „Trans-Caraib Air Charter” o sfeclește. Și încă rapid. Dar cu suma fabuloasă care se oferise pentru acest transport la Tampa…

Căștile îmi pocniră în urechi cu un zgomot de paraziți, slab, dar pe frecvența noastră. Ca atunci când cineva încearcă să prindă un post. Am bâjbâit după butonul de volum, l-am învârtit la maximum, am reglat schimbătorul lungimii de undă, mișcându-l câte puțin când într-o parte când în alta, și am ascultat cu auzul încordat ca niciodată în viața mea. Dar, nimic. Nici un glas, nici un semnal Morse, absolut nimic. Am dat la o parte una din căști și am întins mâna după un pachet de țigări.

Radioul continua să funcționeze. A treia oară în seara aceea și după nici cincisprezece minute de când îl auzisem ultima dată, cineva cânta iar „Trandafirul meu roșu a albit”.