Virusul diavolului

CAPITOLUL 1

Nu aveam nici o corespondență în dimineața aceea, dar asta nu constituia defel o surpriză. Nu primisem nici un fel de corespondența în cele trei săptămâni de când închiriasem micul apartament de birouri la etajul al doilea, în apropierea Străzii Oxford. Am închis ușa biroului de la intrare, o încăpere de doi metri și jumătate, am ocolit masa și scaunul care într-o zi ar putea fi ocupate de o secretară, dacă firma Cavell Investigations își va putea permite vreodată o asemenea extravaganță, și am deschis ușa pe care stătea scris „Cabinet particular”.

În spatele acelei uși se afla biroul șefului firmei Cavell Investigations, Pierre Cavell. Eu, adică. Șef și personal într-o singură persoana. Era o încăpere mai mare decât cea de la intrare, știu asta pentru ca o măsurasem, dar numai un tip exersat ar fi putut să-și dea seama cu ochiul.

Nu sunt un răsfățat, dar trebuie să recunosc că era un loc destul de sumbru. Pereții ponosiți aveau acea nuanța palidă, de un gri spălăcit, ce trecea prin toate tonurile, de la albul gălbejit de la nivelul podelei, până la negrul decolorat, chiar sub tavan, a cărui realizare se datorează exclusiv ceții londoneze și multor ani de neglijența. Într-unul din pereți, și dând spre o curte îngustă și murdara, era decupată o fereastră înalta și îngustă, spălata pe dinăuntru, lângă care atârna un calendar împărțit pe luni. Dușumeaua era acoperită cu linoleum și pe ea se afla un birou pătrat, la mâna a doua, un scaun rotativ pentru mine, un fotoliu capitonat cu piele pentru client, o țoala uzată care să-i ferească picioarele de frig, un suport pentru pălării și două fișete de metal verzui pentru dosare – ambele goale. Nimic altceva. Nu era loc pentru nimic altceva.

Tocmai mă lăsam să cad în scaunul rotativ când am auzit soneria din biroul de la intrare țârâind de doua ori, apoi scârțâitul ușii. Pe ușa dinspre coridor scria „Sună și intră” și cineva tocmai asta făcuse. Sunase și intrase. Am tras sertarul de sus, din stânga, al biroului, am scos niște hârtii și plicuri, le-am împrăștiat pe birou, am apăsat pe un buton care se afla lângă genunchiul meu, și mă ridicasem în picioare când s-a auzit o bătaie în ușa.

Omul care a intrat era înalt, slab și un bun cunoscător al revistei „Tailor and Cutter”. Purta o haină cu revere înguste peste un costum imaculat gri închis, croit după ultima modă italieneasca, iar în mâna stânga, vârâtă într-o mănușă din piele de căprioară, ținea cealaltă mănușă, un melon negru, o geanta și, peste încheietura, o umbrela neagră, bine înfășurata, cu mâner de corn. Fața lui era palidă, prelungă și subțire; părul, negru și rar, avea o cărare la mijloc, și era bine periat pe spate; avea ochelari fără rame, un nas acvilin, iar deasupra buzei superioare, o linie subțire și neagră, miniatura unei mustăți aduse la o stare aproape imposibil de atins a perfecțiunii. Cred ca purta un micrometru asupra lui. După înfățișare, puteai să juri că este un expert contabil din City – eu, cel puțin, așa îl vedeam.

— Scuzați-mă că am intrat direct. Zâmbi scurt – cu trei dinți de sus îmbrăcați în aur – apoi aruncă o privire peste umăr. Se pare că secretara dumneavoastră…

— Nu face nimic. Va rog să intrați.

Și felul lui de a vorbi era acela al unui contabil; controlat, precis, un picuț exagerat în dicție. Îmi dădu mâna și gestul nu îl dezminți – era iute, ușor și nu trăda nimic.

— Da. Nu doriți să luați loc, domnule Martin?

— Mulțumesc. Se așeză cu grijă, foarte drept, cu picioarele lipite, cu geanta aranjată în echilibru pe genunchii strânși și privi în jur încet, observând totul, cu umbra unui surâs care nu-i arată dantura. Agenda dumneavoastră de lucru nu este… hm… Foarte încărcată în prezent, ce ziceți, domnule Cavell?

Poate că nu era contabil, la urma urmei. De regulă, contabilii sunt politicoși, manierați și nu se grăbesc să te jignească inutil. Dar poate că nu era în apele lui. Cei care vin la un detectiv particular rareori sunt într-o dispoziție firească.

— Starea aceasta o mențin pentru a-l păcăli pe inspectorul de la fisc, am explicat eu. Cu ce va pot fi de folos, domnule Martin?

— Dându-mi niște informații despre dumneavoastră.

Nu mai zâmbea și ochii nu-i mai rătăceau de colo-colo.

— Despre mine? Vocea îmi suna ascuțit, nu strident, era doar vocea cuiva care nu avusese nici un singur client pe tot parcursul celor trei săptămâni de când își deschisese biroul. Vă rog să intrați în subiect, domnule Martin. Am treburi de făcut.

Chiar așa și era. Să-mi aprind pipa, să citesc ziarul de dimineață, lucruri de felul asta.

— Îmi pare rău, dar e ceva ce va privește. Mă gândesc la dumneavoastră pentru o misiune foarte delicată și dificilă. Trebuie să mă asigur că sunteți omul de care am nevoie. Cred că e rezonabil, nu?

— O misiune? L-am privit cercetător pe Henry Martin și mi-a trecut prin minte că mi-ar fi foarte ușor să-mi devină antipatic.

— Eu nu execut misiuni, domnule Martin. Eu fac investigații.

— Desigur. Când există investigații de făcut. Tonul lui era prea neutru pentru a mă simți ofensat. Poate că eu ar trebui să va dau niște informații. Va rog să acceptați, pentru câteva minute, metoda mea de abordare a problemei, domnule Cavell. Pot să va asigur că n-o să va pară rău.

Își deschise geanta, extrase o mapă de piele, scoase de acolo o foaie de hârtie tare și începu să citească, parafrazând diversele pasaje.

— Pierre Cavell. Născut la Lisieux, Calvados, din părinți anglofrancezi. Tatăl – inginer constructor, John Cavell din Kingsclere, Hampshire, mama – Anne-Marie Lechamps din Lisieux. Mama de origine franco-belgiană. O soră, Liselle. Ambii părinți și sora morți în atacul aerian asupra orașului Rouen. În ultimii ani ai adolescenței, parașutat de șase ori în nordul Franței, de unde revine de fiecare dată cu informații prețioase. Parașutat în Normandia cu două zile înainte de Ziua Z. La sfârșitul războiului, recomandat pentru nu mai puțin de șase decorații – trei britanice, două franțuzești și una belgiană.